Universul operei lui Creangă se conturează treptat într-o lume aparte care se raportează la ritmul universal al vieţii. Ceea ce dezvăluie ea ca fiind specific, tradiţii, obiceiuri, ritualuri, se constituie doar ca o ,,ramă”, un pretext sau fundalul social în care evoluează eroul-copil surprins în plin proces de formare. Spaţiul şi timpul, cu toate că fixează acţiunea cărţii într-o lume bine definită (satul moldovenesc la jumătatea secolului al XIX-lea), dobândește dimensiuni universale şi atemporale, confirmate chiar de spusele autorului: ,,Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, macar să zică cine ce-o zice.”
Pornind de la această mărturisire, opinia aproape generală este că Amintirile nu reprezintă o scriere confesivă, ci un roman în care biografia reală se pierde, după cum observase și Maiorescu. G. Călinescu exprimă fără echivoc acest punct de vedere „În Amintirile lui Creangă nu există nimic individual, cu caracter de confesiune ori de jurnal. Creangă povestește copilăria copilului universal.” Anterior, în articolul Creangă… țăranul și târgovețul din „Viața Românească”, din 1924, G. Ibrăileanu accepta ideea că biografia autorului „cât ne trebuie pentru explicarea operei lui ” se află în Amintiri din copilărie, dar adăuga numaidecât că biografia, în partea ei esențială este asemănătoare cu a oricărui copil de țăran din Humulești. Aceeași linie este urmată de Vladimir Streinu în studiul Clasicii noștri care observă „homerismul viziunii, adică facultatea de a vedea și evoca în dimensiune uriașă”, propunând imaginea unui creator care reproduce modelul arhaic cu „adaosuri de istoricitate și complexitate individuală”.
O opinie contrară are însă Valeriu Cristea în Dicționarul personajelor lui Creangă, considerând că biografia se confundă în Amintiri cu ficțiunea și că multe personaje sunt atestate documentar. Întărim cu afirmația lui Cornel Regman „Înclinarea spre biografie e mai veche la Creangă, căci cu trei ani înainte, în 1977, el inaugurase strălucit seria povestirilor sale impregnate de referințe biografice și istorice, prin Moș Nichifor Coțcariul”, completată de ideea că una dintre sursele de inspirație ar constitui-o nuvela Budulea Taichii, apărută în iunie 1880 în revista Convorbiri literare. Din punct de vedere cronologic este posibil, prima parte a textului este datată „București, 1880, septembrie”, fiind dedicată fiicei lui Maiorescu.
Această opinie contară este împărtășită într-o mare măsură de Eugen Simion care o nuanțează astfel: „Amintiri din copilărie este nu o autobiografie, ci o autoficțiune, o confesiune, cu alte vorbe, în care elementele biografice(evidente) nu-și pierd urma în text, dar își înmulțesc semnificațiile”, iar „opera, odată tipărită și citită de multe generații începe să-i scrie viața, să-i compună, altfel zis, o biografie fabuloasă ce crește pe măsură ce este citită și analizată”. Conform viziunii criticului literar, autoficțiunea ar reprezenta o scriere în care naratorul se identifică până la un punct cu autorul și cu personajul, astfel că Ion Creangă se identifică în narațiune cu Nic-a lui Ștefan al Petrei, Ion, zis Torcălăul, Ștefănescu de la școala de catiheți de la Fălticeni.
Însă ar fi naiv să credem că tot ceea ce Creangă povestește i s-a întâmplat copilului din Humulești și că imaginația lui nu are niciun fel de contribuție. Discursul epic nu este cel al unui veritabil jurnal, dar are toate elementele unei confesiuni de tip autobiografic, deosebită de memorialistică prin faptul că pune în narațiune un mai mare accent pe funcția artistică decât pe funcția istorică și obiectivă. Naratorul își pune viața în scenă, se joacă pe sine și îi interpretează, ca actor, pe alții.
Există, așadar, în Amintiri, această temă a naratorului și, implicit, o temă a amintirii, într-o confesiune în care spontaneitatea este dramatizată. Toate cele patru părți (ultima citită în public în 1886, dar tipărită postum) încep cu o punere în temă: „Stau câteodată și-mi aduc aminte”, „Nu știu alții cum sunt, dar eu…” „o bucată de humă însuflețită din sat de la noi”, „așa nu mă dam eu dus din Humulești”. Confesiunea lui Creangă este căutarea unui timp care s-a dus și a unui miracol care s-a pierdut, o autoficțiune ce cuprinde o istorie a naratorului (Nic-a lui Ștefan a Petrei), o tipologie( lumea care populează universul copilăriei) și o geografie imaginară (zona Neamțului, și, în centrul ei, satul bine întemeiat Humulești).
Cristina CHIRILĂ
