Plecând de la etimologia cuvântului „dragobete” aflăm că provine din slava veche și anume: „dragu” –drag, „bîti”- a fi , așadar semnificația este: „a fi drag”!
Făcând un salt în trecut până în perioada dacilor aflăm că acesta era considerat ca fiind zeul primăverii și oficia nunta tuturor păsărelelor, iar în mitologia românească este protectorul iubirii. Dacă grecii îl au pe Eros, romanii pe Cupidon, noi îl avem pe Dragobete.
Credem că străbunii noștri au ales acest simbol al iubirii nu întâmplător la începutul primăverii, ci din dragoste pentru viață, considerat an de an o reînnoire a legământului dintre om și natură omniprezent în tot bagajul folcloric autohton.
Legendele ne aduc la cunoștință frumusețea acestui tânăr chipeș care ar fi fost fiu al Babei Dochia, cea nu nouă cojoace, purtând numele de Dragomir, desigur acesta deținea puteri supranaturale fiind jumătate om, jumătate înger, pe care oamenii nu-l pot vedea „din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”(spunea Simeon Florea Marian).
Dragobetele este întâmpinat cu flori, iar tradiția ne învață că în această zi fetele și femeile care nu au fost sărutate vor fi singure tot anul! Dragobetele nu pierde timpul și se ocupă el de acele fete singure, iar anul le va fi încununat cu iubire și bunăstare.
Prin satele românești de altădată existau și o serie de ritualuri pe care o să le amintim: se spune că în ajunul acestei sărbători fetele trebuiau să strângă zăpadă pentru a se spăla în decursul anului ca să fie mai frumoase sau să o folosească la descântece.
Tot în această zi erau și lucruri care nu trebuiau făcute, nu se cumpărau și nu se sacrificau animale, nu se lucrau ogoarele sau câmpurile, nu se cosea, nu se cârpea, nu se spăla și nu se călca. În schimb curățenia în casă se putea face simbolizând belșugul anului în curs. În dimineața de 24 februarie fetele îmbrăcate frumos în straie tradiționale de sărbătoare trebuiau să meargă pe câmpuri și să culeagă primele flori ale primăverii pe care le agățau la icoane. Făcând acest ritual era considerat ca un talisman ce îndepărta invidia și gândurile rele în cazul în care erau îndreptate asupra lor. În ziua de Sânzâiene acele flori așezate pe la icoane în ziua Dragobetelui, uscate fiind, trebuiau aruncate într-o apă curgătoare, rostind următoarele cuvinte: „așa cum florile pleacă la vale toate relele din gospodărie să plece odată cu ele”.
Se mai spune că cine va vedea pupăza în această zi va avea noroc tot anul, sau dacă vezi o pereche de păsări vei fi iubit mereu!
Funcționau sau nu aceste credințe, nu avem de unde ști, cert este că în realitatea satului românesc ele erau respectate cu strășnicie drept dovadă fiind lăsate testament din generație în generație îmbogățind folclorul nostru popular și speranța în mai bine!
În minte îmi vine o constatare a marelui poet Lucian Blaga, „veșnicia s-a născut la sat”!
Roxana Gabor Tănase
