A scrie despre Ştefan cel Mare nu este un demers tocmai uşor, deşi, fără îndoială, nu este altă personalitate a istoriei românilor care să fi născut atâtea poveşti, legende, poezii, studii istorice, piese de teatru, nuvele sau romane şi bibliografia pentru cercetător este vastă. Este Alexandru cel Mare al nostru, este Napoleon al românilor. La 1467, Matei Corvin a intrat în Moldova pe valea Trotuşului călăuzit de Petru Aron, uzurpatorul ucigaş de frate. La Baia, în nordul ţinutului Neamţului, arogantul rege maghiar făcea cunoştinţă cu ascuţimea săgeţilor moldovene, rănit fiind, pe o targă, este transportat în grabă într-o retragere ruşinoasă, dar salvatoare prin neintervenţia trădătoare a vornicului Isaia. De la Târgu-Neamţ a trecut pe „Calea Mare”, spre Hangu, având însă de înfruntat pe muntenii ce prăvăliseră arbori în cale şi aruncau săgeţi şi lănci din pălănci. A părăsit carele de luptă şi tunurile de bronz şi armata a fugit pe valea Bicazului şi Bistricioarei.
La 1475, la Rahova, lângă Vaslui, Ştefan uimea Europa printr-o victorie deosebită, dar în anul următor, la Valea Albă, nu departe de curtea domnească de la Piatra lui Crăciun, floarea tinerimii moldave cădea în jurul domnului, care cu greu îşi afla scăparea în munţi. Legenda spune că s-ar fi adăpostit în munţii Vrancei, dar o tradiţie veche a noastră ne spune că s-ar fi oprit la Hangu, în locul numit Colibiţa şi în jurul său s-au strâns ciobanii şi plăieşii munţilor.
În ţinutul Neamţului, Ştefan cel Mare a zidit la Cetatea Neamţului, care a cunoscut apogeul puterii ei în timpul domniei sale, rezistând lui Matei Corvin, Mahomed al II-lea sau regelui Ian Albert al Poloniei, a construit biserică mare la Neamţ, a ridicat curte domnească la Piatra lui Crăciun, unde a ridicat la sfârşitul domniei biserică înaltă şi un turn maiestuos. Şi-a legat numele de schitul de la Bisericani a lui Ioasaf şi de sihăstria lui Amfilohie de la Pângăraţi, desăvârşite de urmaşii săi Ştefăniţă şi Alexandru Lăpuşneanul, a continuat zidirea de la Bistriţa a bunicului său Alexandru cel Bun, unde şi-a îngropat pe cel mai drag dintre feciori, Alexandru. La Valea Albă, ce s-a numit apoi Războieni, a ridicat o impresionantă biserică-mausoleu, iar la Tazlău, la schitul lui Chiriac, a construit biserică mare de piatră, cu turn şi cu ziduri înalte.
Ne dorim ca spusele noastre să vină în sprijinul tinerilor care trebuie să perceapă corect această personalitate istorică imensă. Căci nu conducea o Spanie renăscută ca Ferdinand de Aragon, nici un întins regat ca Matei Corvin sau Cazimir al Poloniei, nici un imperiu ca al lui Mehmed Fatih, cu toţii, contemporanii săi. A fost domnul unei ţări mici, dar faptele sale au fost mari.
Daniel DIEACONU
Desen de Dimitrie Iavorschi
