Textul a fost redactat de învăţătorii comunei pentru cartea revizorului şcolar Constantin Luchian, realizată în 1932-1933. Textul a fost completat de către Constantin Luchian şi publicat în cartea sa „Locuri, oameni şi şcoli” apărută în perioada interbelică şi într-o a doua ediţie în 1996.
„Comuna Buhalnița se află pe valea Bistriței și a afluenților săi Izvorul Alb și Secu. Înspre sud-vest satele comunei Buhalnița sunt străjuite de poalele culmilor Ceahlăului, bogate în păduri și pășuni, iar spre nord-est de o mulțime de dealuri înalte, bogate în pășuni și fânețe ca: Brădățelul, Netedu, Giurca, Baicului, Crucea ș.a. (…)
Comuna Buhalnița era formată din satele: Buhalnița, chiar de o parte și de alta a șoselei naționale, pe stânga râului Bistrița, Secu, pe dreapta Bistriței, Izvorul Alb cu cătunul Ruginești și Potoci, pe stânga Bistriței.
Numele de Buhalnița și-l trage de la vechea mănăstire Buhalnița, monument istoric, în jurul căreia s-au grupat așezările omenești. Mănăstirea Buhalnița, azi biserica parohială, a fost zidită de „Io, Miron Barnovschi Moghilă Voevod, cu mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei, la 25 martie 1627… în partea apusului depărtat și întru deosebită pustie…”, cum glăsuiește hrisovul aflat în arhivele statului de la Iași.
Comuna Buhalnița avea după recensământul din 1934 un număr de peste 3300 suflete cu 654 capi de familie. Locuitorii acestor sate sunt români băștinași, parte trăitori aici, în munți (munteni), parte veniți din Ardeal, de prin împrejurimile Topliței (Cădere) sau prin Ciuc (Ciucanii). Au o înfățișare veselă chiar și în necazuri – sunt excelenți muncitori în pădure și plutărit (80%), buni oieri și meșteșugari (5%).
Starea materială în anii cu bogate exploatări forestiere și mai ales plutărit era înfloritoare. În acel timp își durau case frumoase, se îmbrăcau bine, petreceau bine. În anii proști, duceau lipsuri mai ales de alimente.
În ce privește starea culturală, se găsesc în raport direct cu cea economică: în anii buni și școlile erau pline de copii, în cei răi, frecvența scădea. În general. Sătenii din aceste sate sunt bucuroși de a învăța carte și lucruri noi, de aceea se abonau la gazete sau foi culturale, luau parte la ședințele organizate de dascăli sau la serbările școlare.
Despre port nu se poate spune decât cuvinte de laudă: atât bărbații, cât și femeile îmbracă costume naționale de toată frumusețea, lucrate în cea mai mare parte în casă. Catrințele bătute în beteală sunt o adevărată artă de industrie casnică, iar bundele înflorate purtate de flăcăi, stârnesc admirația vizitatorilor care trec, întâmplător, prin aceste sate în zile de sărbătoare.
Limba este curat moldovenească, decât că aici se folosește acel „ce” în loc de „te” (punce – punte, beceală – beteală etc.). Oamenii sunt credincioși, ferindu-se de secte străine. Obiceiurile ce se practică la nunți, botezuri, Anul Nou, sunt aceleași de peste tot pe valea Bistriței. Comuna a fost vizitată, în trecut, de personalități de seamă, ca Spiru Haret, C. Meissner, S. Mehedinți, Ion Simionescu și alții. Astăzi așezarea satelor s-a schimbat. Ele s-au retras pe malul lacului de acumulare, fiind străjuite pe partea cealaltă a lacului de înălțimile Ceahlăului.
Școala din Buhalnița a fost înființată la 15 februarie 1865, primul dascăl fiind diaconul Ion Boucescu, care, mai târziu a fost răspopit și surghiunit. Școala a devenit oficială în 1868. Urmau la școală 14 elevi din care 7 erau din familia Cădere și Bistriceanu. Școala avea trei clase, așa că cei ce voiau să capete un atestat”, trebuiau să mai urmeze doi ani la o școală de stat din Piatra Neamț. Dintre absolvenții acestei școli, doi au devenit învățători Gheorghe și Pantelimon Cădere, fiind absolvenți ai școlii Normale Trei Ierarhi din Iași. Începând din anul 1874, școala din Buhalnița este condusă de un învățător cu pregătire, Gheorghe Cădere. Până la acesta, cursurile s-au predat de suplinitori fără pregătire, de regulă preoți de la mănăstirea Buhalnița. Gheorghe Cădere a servit în învățământ la această școală timp de 30 de ani, până în 1904 și chiar și după aceea. Când nu se găseau cadre didactice la școlile din Buhalnița se făcea apel la „moș Cădere”. În afară de acest vrednic dascăl, la această școală au mai funcționat: C. Baltă, ginerele lui Gh. Cădere, fiii lui C. Baltă și Ortansa Baltă, soția lui Gh. Baltă, toți titulari. În 1934-1935, școala avea 146 elevi înscriși din care frecventau 120 în clasele I-IV, la cele trei posturi care funcționau. În 1874, la o inspecție făcută de revizorul școlilor de atunci, V. Dogaru, se consemnează prezența a patru elevi din 49 înscriși. Așa frecvență mai zic și eu!
Școala din Buhalnița și-a creat, în decursul timpului, o frumoasă reputație. Zeci de absolvenți ai acestei școli au urmat la școli superioare. Dintre ei, doi au devenit profesori universitari (Dimitrie și Victor Cădere), un medic (N. Cădere), doi ingineri, doi avocați, doi preoți, 10 învățători, etc.
Primul local de școală a fost un corp de case ale mănăstirii Buhalnița, mutându-se când în vechea trapeză, când la arhondaric. În 1901, cu cheltuiala comunei s-a ridicat un local propriu cu două săli de clasă și cancelarie, folosindu-se mult material, zidăria din dărâmarea unor clădiri ale mănăstirii. Între preoții care au slujit la biserica parohială (fosta mănăstire Buhalnița) se numără preotul Chiril Chirilescu și apoi preotul Gheorghe Țifescu ce funcționa și în 1935.
Școala oficială din satul Secu a luat ființă în anul 1890 cu 36 de elevi înscriși, primul învățător fiind I. Provinceanu titular, de fel de prin Dobrogea (1890-1892). Au urmat după aceea suplinitori, ia de la 15 septembrie 1898 până la 31 decembrie 1931 a funcționat neîntrerupt V. Nistor, învățător titular, care la acea dată s-a pensionat. În timpul lui V. Nistor au mai funcționat în celelalte posturi Aurelia C. Vasiliu, Ecaterina Georgescu, Balașa Popa-Burcă, Lucreția Mihăilescu, toate învățătoare titulare.
Cursurile s-au ținut în case închiriate, până în 1900, când s-a construit un local propriu care, în 1934, era într-o stare de plâns, încât nu se mai puteau ține cursuri în el mai ales pe timp ploios. Aproape nici nu se mai putea renova, încât trebuia să de facă toate diligențele pentru construirea unui nou local. (…)
Circumscripția școlară Izvorul Alb se compune din satele Izvorul Alb și Ruginești. Școala aluat ființă pe 1 octombrie 1907, cu 51 elevi înscriși, primul învățător fiind Gr. Grigorescu, titular, care a funcționat până în 1910, când a fost transferat la Hangu.
Înainte de 1907, copiii din aceste sate urmau la școala din Buhalnița. După Gr. Grigorescu au funcționat: Haralamb Nistor, N. Grințescu, Maria Gheorghieș, iar de la 1 septembrie 1927 funcționau soții Eugenia și Gheorghe Gheorghieș, ambii învățători titulari care organizaseră școala în bune condiții.
În 1934-1935 erau înscriși 116 elevi din care frecventau 112 elevi la cele trei posturi existente. Dintre absolvenții școlii menționăm pe doctorul Emil Grințescu, plecat în Franța, preotul I. Vasiliu, magistrat T. Grințescu ș. a. Tot din acest sat s-a ridicat Gh. I. Papuc care a deschis o casă de mode bărbătești la Paris. (…)
La Izvorul Alb se aflau două biserici: una veche, mică, construită pe podiș în anul 1774 din lemnul scos din pădurea ce se afla pe acel platou, și o biserică din piatră a cărei construcție a durat 20 de ani, fiind terminată în 1911. Avea o pictură frumoasă. Preoții care au slujit aici au fost preotul Toader, preotul Chiril Chirilescu și actualul paroh de la Secu, Simion Ungureanu.
În unicul și izolatul sat Potoci (izolat până la facerea barajului) școala s-a înființat în 1921, pentru 49 de elevi înscriși din care frecventau 37. Primul învățător a fost T. Nestoru, absolvent al gimnaziului. Până în 1921, puținii elevi de aici erau duși la școlile din Buhalnița sau Cârnu- Bicaz, trecând podul peste Bistrița. Puțini copii plecau din Potoci să învețe carte, de aceea numărul neștiutorilor în acest sat era foarte mare (70-75%).
Au mai funcționat la această școală: Gh. Trifan, I. Rățoi, S. Alistar, Rotaru ș.a. Niciunul nu se putea stabili în Potoci din lipsă de locuință și de alimente. Singura atracție către acest sat era măreața priveliște dinspre sud-vest, unde falnicul Ceahlău își înalță splendidele lui culmi și cetăți de stânci, iar în vale, Bistrița, ca un șarpe lucitor, își ducesa apele volburoase pe valurile cărora pluteau sumedenie de plute. Acum Ceahlăul își oglindește măreția în apele limpezi ale lacului Bicaz. În anul școlar 1933-1934 frecventau 42 de elevi din 44 înscriși, școala având un post în care era încadrat Virgil Postulache, învățător ajutor. Cursurile se țineau într-o casă închiriată cu totul necorespunzătoare.
Date culese de Gh. Baltă și Gh. Gheorghieș”
A prezentat Roxana Gabor-Tănase
