„Desleagă minții mele taina
Și legea farmecelor firii,
Sădește-n brațul meu
De-a pururi
Taina urii și-a iubirii.
Dă-mi cântecul și dă-mi lumina
Și svonul firii-ndrăgostite,
Dă-i raza soarelui de vară
Pleoapei mele ostenite!”
(„Rugăciune” Octavian Goga, 1944)
„Ceahlăul, acest munte sacru al românilor, împreună cu toate împrejurimile lui formează, după tradiție, una din cele mai vechi vetre de sihăstrie de pe pământul țării noastre”( Arhimandritul Ioanichie Bălan, „Vetre de Sihăstrie românească”).
Povestea acestui așezământ monahal pornește din timpuri străvechi, de pe atunci când oamenii erau puțini și se rugau mult. O atestare documentară ne duce în anul 1603 când părintele Andrei Țifui a pus piatra de temelie în această grădină frumoasă și cu vedere panoramică spre falnicul Ceahlău. Într-un alt document din 12 august 1611, se menționează prezența acestuia ca fiind făcută de Gheorghe Movilă, mitropolitul, fiind printre altele și ctitor al Mănăstirii Poienile 1595, arătând un interes deosebit spre viața monahală din aceste locuri.
O mare nenorocire a cuprins acest lăcaș, după cum aflăm mărturie scrisă de Gheorghe Asachi la 1838: „Trecând pârâul Sârbeni, după un ceas, ajungi la Bâtca numită Piciorul Sahastrului și în urmă, la pârâul albu, carele cure într-o vale îngustă, în a cărei mijloc se înalță chipul antic al Dochiei. Din această strâmtoare suflă un vânt puternic și, precum zice balada, plutesc în aer o mulțime de vulturi care ies din stâncile învecinate numite Stratul sau Tabăra Vulturilor. Numele cel frumos al acestui loc a îndemnat a se zidi aici un schit carele a fost până la anul 1704, dar în ziua de Paști, pe când se serva în biserică Sfânta Înviere, un munte de omăt, desfăcându-se din vârful Pionului și surpând stâncile mâine, au îngropat schitul cu toți sihaștrii și a prefăcut forma acestui loc. O icoană a scăpat din această catastrofă, au însemnat locul fostului schit și, mai în urmă, au pricinuit facerea schitului Cerebucul, unde se păstrează până astăzi.”
Se pare că această Mănăstire a fost asuprită și de însuși cneazul Gheorghe Cantacuzino, dar cei care ar fi trebuit să dea foc Bisericii s-au tot învârtit prin împrejurimi neputând să îndeplinească porunca. Insuccesul s-a pus pe baza unei minuni Dumnezeiești. În secolul al XIX-lea schitul s-a ruinat, a fot părăsit de călugări, a rămas fără proprietăți și fără bani.
Cu trecerea anilor, în această frumoasă poiană în centrul căreia se înalță falnic Schitul Cerebuc sau Sihăstria Ceahlăului, aduce slavă lui Dumnezeu și își așteaptă enoriașii cu mare bucurie în apropierea stațiunii Durău.
Legendele și poveștile care învăluie acest sfânt locaș sunt numeroase, iar cei interesați pot merge la oamenii locului pentru a le afla.
Sursa informațională: „Pelerin în județul Neamț”/ Daniel Dieaconu și „Mănăstiri, schituri și biserici nemțene”/ Cristian Vatamanu).
Roxana Gabor-Tănase
