Poveştile de război ale celor de pe „frontul de acasă” sunt de cele mai multe ori triste. Nu sunt cu fapte vitejeşti, ci cu lacrimi şi suferinţă. În munţii Neamţului, multe au fost întâmplările care au nenorocit oameni în cele două războaie mondiale. Dacă despre primul război aflăm acum doar din cărţi, poveştile celui de-al doilea război le mai putem afla încă de la „documentele vii” din sate, bătrânii ce aşteaptă să fie căutaţi ca amintirile lor să nu se piardă.
Al doilea război mondial, început pentru români în 1941, nu a afectat populaţia civilă până în 1944, ci doar pe combatanţii ajunşi până la Cotul Donului sau Stalingrad. Acasă rămăseseră bătrânii, copiii, femeile, care aşteptau cu sufletul la gură sfârşitul războiului, întoarcerea acasă a soţului, a tatălui, a fiului sau a fratelui. Ruşii trecuseră la contraofensivă după încleştările de la Stalingrad şi se apropiau de Prut în primăvara anului 1944. Sfârşitul verii afla trupele ruse pe teritoriul românesc în urmărirea celor germane care se retrăgeau, opunând rezistenţă acolo unde relieful le-o permitea. În munţii Neamţului încleştările au fost crâncene, civilii având de suferit de pe urma frontului, a terenului minat dintre linii, a rechiziţiilor, au fost acuzaţi de trădare, au fost familii întregi decimate, oameni împuşcaţi mişeleşte, aruncaţi de vii în fântâni, sufocaţi în beciuri sau executaţi pentru trădare.
După 20 august 1944, ruşii au trecut prin Moldova îndreptându-se spre aliniamentul fortificat Paşcani-Târgu-Neamţ. Până pe 22 august au distrus cazematele de la Paşcani până la Oglinzi. Au trecut peste munţii Stânişoarei şi au ajuns în zona Largului, la „crucea văilor”, care este zonă de trecere spre Ardeal şi nordul Moldovei. Pentru ţinerea sub control a căilor de retragere, nemţii au aruncat în aer podurile din beton de pe Valea Bistriţei şi Valea Bistricioarei. În Poiana Largului s-au dat lupte dure, nemţii încercând să ţină piept puhoiului rusesc pentru a-şi pregăti şi asigura retragerea, la fel la Bolătău, Pârâul Boului şi Vârful Pârvu.
În Poiana Largului, luptele dintre cele două armate au avut loc în câmp deschis şi chiar corp la corp. Poziţia punctelor de observaţie instalate de către armata germană în mai multe locuri şi dotate cu mitraliere şi tunuri de munte mici şi speciale erau vizate de ruşi, care încercau să afle despre ele de la săteni. Mai mulţi civili au fost acuzaţi de partizanat pentru ajutorul dat ruşilor răniţi, pentru informaţii, iar ruşii i-au acuzat de acelaşi partizanat faţă de nemţi şi s-au răzbunat şi ei. Timp de două săptămâni, sătenii au fost între fronturi sau chiar în mijlocul încleştărilor.
Am aflat despre cele întâmplate de la profesorul Dorel Rusu, care a cercetat chestiunea discutând cu sătenii, de la Grigore şi Jenică Cerbu sau Aglaia Fărcăşanu, pe atunci copii, martori înfricoşaţi ai evenimentelor, şi de la Ana Vatamanu, una dintre supravieţuitoarele din beciul în care nemţii au aruncat grenade. Împreună cu Ion Asavei şi Alexandru Andrieş am realizat mai multe interviuri care stau la baza acestui articol.
Grigore Cerbu şi fratele său Jănică erau fiii Anei şi ai lui Iosub Cerbu, care-şi aveau gospodăria situată în marginea satului Poiana Largului şi aveau 14 şi respectiv 11 ani. În sâmbăta de 2 septembrie 1944, Ileana lu’ Macovei, o femeie din sat, a mers la Lutu’ Negru după vacile care erau la păscut. Au găsit-o ruşii şi au silit-o să le arate podul de la Gura Largului, unde ştiau ei că stau de pază nemţii. Jănică s-a dus şi el la marginea pădurii după cârlani şi fiind prins de ruşi a fost reţinut o zi şi-o noapte pentru a nu spune că ruşii stau ascunşi în zonă. Unii soldaţi ruşi erau români basarabeni şi au intrat în vorbă cu ciobanii şi cu oamenii aflaţi la fân pe dealuri. Oamenii au răspuns când au auzit vorbă românească. Nemţii i-au văzut, căci urmăreau cu binoclurile din punctele lor de observaţie, şi ciobanii au fost prinşi şi aruncaţi în fântână. Au fost printre ei şi doi feciori ai lui Tanasă Chiruţa, o familie din Poiana Largului. Grigore Cerbu îşi aminteşte: „Nemţii-au văzut pe ruşi şi au pornit o ploaie de puşcături de credeam că s-a năruit cerul peste noi. Am fugit într-o râpă de lângă casă şi ne-am ascuns. Mama a stat după butoiul cu murături. O fată de-a unuia Ropotică, vecin de-al nostru a fost împuşcată şi a murit pe loc. Când răpăitul de gloanţe s-a mai rărit, ne-a strigat mama şi ne-a spus să mergem cu toţii în pârâuţul din spatele casei, dar să luăm şi o sapă cu care să sape un locşor, care să ne apere de gloanţe. Nişte militari austrieci, mai buni la suflet, ne-au spus să plecăm de acolo, dar noi nu i-am ascultat. Noaptea a fost linişte, dar mai târziu, spre dimineaţă, au apărut ruşii. Nemţii băteau cu brandurile în locul unde ne aflam noi. Stăteam ca şobolanii cu frica-n sân şi ne rugam la Dumnezeu să ne apere. Acum realizez că ne aflam între cele două fronturi. După-amiază, ruşii au bătut în retragere, cu răniţi cu tot”.
Simţind pericolul, oamenii din partea de jos a satului au venit la familia Tărâţă, care avea un beci mare şi bine întocmit cu lespezi mari şi în el s-au băgat vreo 23-24 de oameni: familia Tărâţă, tatăl, mama şi copiii, încă un bărbat, mai multe femei şi copii. Ana era mezina familiei şi avea nouă luni şi plângea într-una. Aglaia Fărcăşanu avea 15 ani şi venise şi ea la beciul de la familia Tărâţă, dar nu a rămas, căci tatăl ei a văzut de pe un deal că vin ruşii şi a presupus că înfruntarea va avea loc în vatra satului. Fata a plecat cu vitele spre Poiana Zăvoiului, unde nu ajunsese frontul, dar trebuia să treacă printr-o zonă cu mine. Îşi aminteşte: „Aveam doi juncani, o viţică şi vaca. Mergând încolo pe cărare a venit un brand în cap la viţică dinaintea mea, mă mir că nu au venit şi pe mine schijele. A răcnit viţica şi drept atunci a murit. A pierit jos. Aşa. Am lăsat-o, am mânat vitele, acum se temeau. Când am ajuns în poartă la bunica au prins a răcni vitele şi nu vroiau să treacă că erau vreo trei-patru ruşi morţi acolo şi vitele s-au speriat. Până la urmă le-am scos în prund. Din prund vine o santinelă nemţească de sus de pe coastă şi strigă la mine în limba lor nemţească să nu mă bag adică cu vitele pe prund că-i minat, adică eu nu văd sârme de la o mină la alta şi face explozie şi te zvârle în aer. Eu nu m-am temut că eram copil, nu mi-am dat seama. Am ajuns până la malul Bistriţei. Acolo iar a început să dea de pe sus fel de fel de bombe şi fel de fel de grenade…”
Beciul era înconjurat de cadavre şi de răniţi, în special ruşi, pe care nu a avut cine să-i strângă. Nemţii şi-au luat morţii şi răniţii şi i-au încărcat în maşini, ducându-i la spitalul lor sau îngropându-i creştineşte. Ana Vatamanu a aflat de la mama ei, Lucreţia, despre aceste privelişti de coşmar: „Ruşii erau veniţi de pe dealuri, plini de toate insectele, de păduchi şi mizerabili, nespălaţi şi flămânzi şi mâncau ce apucau şi plini de câte boli, săracii, şi rămaşi aşa, nu-i strângea nimeni, i-au strâns foarte târziu şi i-au îngropat într-o groapă comună prin gura Faurului pe acolo. Şi lumea cum ieşea din beci să aducă apă, copii sau cine erau, le dădea câte-oleacă de apă, cum să treci pe lângă ei să nu le dai apă dacă erau, săracii, aşa. Probabil de pe dealuri, cu binoclul, nemţii au văzut că ai noştri le dau apă acestora, le era ură pe ei şi pe noi. Pe noi românii le era foarte ură că dacă au pierdut războiul ziceau că românii sunt vinovaţi, ne considerau trădători…”.
În casa Lucreţiei Tărâţă au stat nemţii şi nu au avut un comportament urât, nu furau, nu băteau, nu siluiau. Şi când s-au apropiat ruşii, Lucreţia i-a anunţat pe nemţii care dormeau obosiţi întinşi pe podele în casă. Dar nu nemţii de rând au fost cei care au aruncat grenade în beci, ci, după cum îşi aminteşte femeia, cei care aveau semnul „cap de mort” (SS), cel care inspira groază, dar şi dezgust. Aceştia i-au aflat pe săteni în beci, i-au scos, i-au numărat. Cu toţii presimţeau ceva… La prima grenadă, dată mai în gârliciul beciului, n-au fost pierderi mari. S-a spart icoana Maicii Domnului, pe care o luaseră din casă să aibă la ce să se roage. Lucreţia a luat o bucată şi a băgat-o în sân şi la fel au făcut încă vreo câteva femei. După război a găsit la ele, căci scăpaseră, bucăţile de icoană şi le-a unit un pictor ce a refăcut icoana, ce şi astăzi e la loc de cinste în casa Anei, acum numită Vatamanu. Dar nemţii s-au întors şi au aruncat alte grenade. Bărbatul ei a murit şi împreună cu el încă cinci copii, iar Lucreţia era înnebunită de groază şi fusese lovită de schije într-o mână şi un picior şi doar bonda grosă de miel a scăpat-o de nu i-au ajuns schijele la plămâni. Se ruga între leşurile celor dragi şi plângea alături de cele două femei şi doi copii ce supravieţuiseră. Învelise pe cea mică într-o ţolincuţă, strâns, şi o pusese între leşuri. Fetiţa adormise sau poate leşinase, iar femeia a crezut-o moartă şi mai mult, se învinovăţea că ea o omorâse, o sufocase. Îngrozită, rănită de schije, arsă, a ieşit din beci şi s-a târât până în păpuşoi, unde s-a ascuns. S-a tras în direcţia ei, căci tuşea, dar ea stătea lipită de pământ. Şi-a săpat cu unghiile o groapă mică unde să tuşească, să nu o audă. A pornit apoi spre Gura Largului, printre gardurile de reţea, unde o mătuşă a ei îngrijea un fecior venit de pe front. O patrulă nemţească cu patru soldaţi ce stătuseră în casa Lucreţiei au găsit-o pe femeie mai mult moartă decât vie şi tot ei au găsit fetiţa, care, în patru labe, ieşise din beci, în pielea goală, căci îşi pierduse cămăşuţa. Au învelit-o într-o ţolincă şi împreună cu mama ei au dus-o la spitalul lor, unde i s-au acordat primele îngrijiri, iar apoi au fost primite de o rudă din acel sat, neafectat aşa de mult de trecerea frontului.
Ana Vatamanu are acum 78 de ani împliniţi la sfârşit de noiembrie. Vorbele ei sunt pătrunse de o amară luciditate, de înţelegere, de măsură şi bun gust. Aşa cum este specific celor ce sunt din spiţa muntenilor adevăraţi ai acestor locuri.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
*Material apărut în paginile ziarului Mesagerul de Neamț, nr. 516, săptămâna 25 noiembrie – 1 decembrie.
