Neamţul este, fără îndoială, un ţinut al schiturilor şi al mănăstirilor şi cele mai multe au fost ridicate în munţi din vremuri vechi. Un ţinut al călugărilor şi al sihaştrilor. Am selectat pentru o astfel de ilustrare a sa câteva fragmente de scrieri.
Marco Bandini, un misionar catolic, străbate Moldova în timpul lui Vasile Lupu. Scrie şi despre „vestita vale a Hangului, adică a Ecoului, pe care Bistriţa, prăvălindu-se peste pietre şi stânci, o face să răsune de murmurul său şi de unde glasul cântecului vine repetat de nouă ori. În această vale desfătătoare şi atât de departe de forfoteala oamenilor sunt două mănăstiri basilitane. Se mai găsesc şi multe sihăstrii în ascunzişul codrilor”. Scrie despre călugări şi schimnici: „Nu mănâncă carne, raritate când mănâncă pâine, de obicei au câte o turtă nesărată din târâţă şi de mei abia pasat, o coc din cenuşă şi o mănâncă împreună cu fructe sălbatice, legume şi miere de albine. Ca îmbrăcăminte n-au decât o cămaşă de in. Tot restul hainelor este făcut din lână sau păr de animale, pe care le lucrează singuri. Locuiesc în chilii, colibe sau peşteri, n-au alt mobilier decât o icoană, rar câte o masă de lemn. Dorm la pământ pe o scândură goală sau pe lespezi şi pun sub cap o piatră în loc de pernă. Au faţa bărboasă, părul lung de le acoperă umerii şi hainele aspre. Sunt sănătoşi, voinici şi adesea trec de 100 de ani. Se ocupă cu albinăritul, cu grădinăria, cu semănăturile şi împletituri şi coşuri de nuiele”.
Gheorghe Asachi, două secole mai târziu, scria: „Singurătatea acestor locuri sălbatice totdeauna a înfăţoşat un azil persoanelor ce se hărăzesc a petrece o viaţă sahastrică. De aceea poalele Pionului şi coastele sale se văd presărate de mănăstiri, sihăstrii şi schituri locuite de monahi şi călugăriţe din care unii petrec tot anul prin vizunii, viptuindu-se numai cu poame şi ierburi”.
Nicolae Iorga ajunge „prin minunatul ţinut al munţilor împăduriţi trecem încet-încet la Hangu, la Buhalniţa, cu frumoasele case risipite (…) Mari pricepători ai frumuseţii, domnii cei vechi ai neamului nostru şi-au însemnat evlavia pe malurile Bistriţei. Ici şi colo pe înălţimi, acolo unde în alte ţări stau pânditoare castele de pradă, priveghiază aici lăcaşurile paşnice de rugăciune, pe care numai neînţelegătoarea vreme nouă le-a înstrăinat de la menirea lor”.
Constantin Turcu scria în 1943: „În jurul acestui munte, la poalele şi pe coastele sale – mai mult decât pe alţi munţi din juru-i – s-au strâns, de veacuri, ca un roiu de albine harnice, schimnicii, sihaştrii – pustnicii cei vestiţi care se hrăneau cu rădăcini, ierburi şi fructe şi locuiau prin peşterile şi pâraiele ce şi azi le poartă numele…”
Încheiem cu spusele părintelui Ioanichie Bălan despre „Ceahlău: „Aşezat ca o catedrală între pământ şi cer, dominând Carpaţii şi văile, Ceahlăul se desfăşoară de la sud spre nord, asemenea unei mese de altar. Este, desigur, unul dintre cele mai vechi jertfelnice ale strămoşilor noştri”…
Daniel DIEACONU
