Constituirea României moderne a impus, aşadar, din punct de vedere electoral, sistemul votului cenzitar (având drept criteriu averea) şi capacitar (luând în consideraţie instrucţia). După detronarea lui Alexandru Ioan Cuza şi aducerea prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, Adunarea Electivă nou aleasă fusese convocată în sesiune extraordinară pentru data de 28 aprilie 1866. La 1 mai s-a proclamat votul pentru Unire şi principe străin, iar pe 10 mai s-a adoptat legea pentru naturalizarea familiei princiare de Hohenzollern. Tot la 1 mai Consiliul de Stat a prezentat Adunării Elective, devenită Adunare Constituantă, proiectul de Constituţie, conceput după modelul Constituţiei belgiene din 1835, apreciată drept una dintre cele mai liberale din Europa secolului XIX. La 29 iunie 1866, Constituţia a fost votată cu unanimitate de toţi cei 91 de membri ai Adunării, iar a doua zi, Domnitorul o abrobă, jurând să apere cu sfinţenie noua Lege Fundamentală a statului român.
Potrivit principiilor afirmate în Constituţie, la 6 iulie 1866 Adunarea Constituantă votează legea electorală, sancţionată şi promulgată la 28 iulie şi publicată în “Monitorul Oficial” din 30 iulie 1866, ce anula regimul electoral impus la începuturile constituţionalismului românesc de prevederile Convenţiei de la Paris şi de legea electorală din 1864. Această lege electorală,”care din punct de vedere al votului universal era un regres în comparaţie cu legea lui Cuza”, împărţea în patru colegii corpul electoral acreditat să desemneze alegerea deputaţilor şi în două colegii electoratul care alegea senatorii. Criteriul de bază în împărţirea pe colegii a electoratului era venitul funciar. La colegiul I erau înscrişi alegătorii cu un venit funciar de cel puţin 300 galbeni, din colegiul II, cei cu venit cuprins între sumele de 100 şi 300 galbeni. În colegiul III-al oraşelor- intrau comercianţii, industriaşii şi toţi cetăţenii ce contribuiau la buget cu minim 80 de lei. Tot aici se regăseau pe listele de alegători membrii profesiunilor liberale, ofiţerii în retragere, profesorii şi pensionarii statului, care erau scutiţi de cens. Colegiul IV încorpora pe toţi cetăţenii care plătesc un impozit cât de mic şi nu făceau parte din celelalte trei colegii. Această prevedere viza categorii sociale şi profesionale diverse ce nu se încadrau în algoritmul de cens, etalat mai sus, sau în excepţiile prevăzute la colegiul III. Un astfel de exemplu îl constituiau în primul rând preoţii dar şi diaconii, vânzătorii ambulanţi, meseriaşii, ţăranii posesori de loturi de pământ. La colegiul IV votul era indirect, astfel că 50 de alegători desemnau un reprezentant care, alături de ceilalţi delegaţi convocaţi la reşedinţa districtului, alegea un deputat. Condiţiile de candidatură pentru Camera Deputaţilor se limitau la calitatea de cetăţen român, domiciliat în România, şi la cea de vârstă, respectiv minim 25 de ani împliniţi. Deputaţii erau scutiţi de cens dar trebuiau să beneficieze plenar de drepturile lor civile şi politice. Altfel spus, persoanele respective să nu intre nicicum sub incidenţa unei hotătâri judecătoreşti cu aspect penal, sau să nu fi făcut obiectul unei sentinţe judecătoreşti privind declararea falimentului sau instituirea unui sechestru asupra bunurilor mobile şi imobile. Lege electorală din 1866 impune districtul ca unitate administrativ-electorală. Districtele se confundau din punct de vedere teritorial cu judeţele.
Dacă Statutul dezvoltător al lui Cuza impunea ca preşedintele Adunării şi un vicepreşedinte al Senatului să fie numiţi de către domnitor, iar preşedintele Corpului Ponderator era desemnat în persoana mitropolitului primat, prin legea fundamerntală de la 1866 preşedinţii şi vicepreşedinţii celor două Camere erau aleşi prin votul direct al deputaţilor şi senatorilor. Membrii de drept ai Senatului erau desemanaţi mitropoliţii şi episcopii eparhioţi cât şi prinţul moştenitor de la vârsta de 18 ani, dar cu drept de vot de la împlinirea vârstei de 25 de ani. Influenţa domnitorului era vădit diminuată în determinarea componenţei Senatului. Astfel, el nu avea dreptul să numească nici un senator întrucât aleşii erau desemnaţi prin vot de către membrii a două colegii distincte, în condiţiile respectării limitei de vârstă (40 de ani) şi de cens (800 de galbeni). Erau scutiţi de cens ex-preşedinţii şi ex-vicepreşedinţii celor două Camere, foştii deputaţi participanţi la cel puţin trei legislaturi, ofiţerii superiori (generali şi colonei) ce-şi exercitaseră funcţia cel puţin trei ani, foştii miniştri, agenţi diplomatici, şi magistraţi cu activitate bogată şi deţinători de funcţii importante în aparatul de justiţie. De asemenea, erau dispensaţi de cens posesorii unor diplome de licenţă sau doctorat, care profesaseră timp cel puţin de şase ani. Totodată, cele două Universităţi, de la Iaşi şi Bucureşti, prin aşa numitele colegii universitare aveau dreptul promovării câte unui reprezentant în Senat.
Sistemul electoral cenzitar şi capacitar impus la 1866 asigura, după cum s-a mai spus, interesele speciale ale burgheziei şi marilor proprietari de pământ, dar dezvăluia şi o substanţială lipsă de cultură politică a societăţii româneşti, specifică tranziţiei spre statul de drept şi spre ordinea democraţiei parlamentare. Clasa politică şi intelectualitatea românească au sesizat limitele legislaţiei electorale adoptate odată cu înscăunarea principelui Carol dar, totodată, au fost conştienţi de precaritatea exerciţiului democratic şi imaturitatea corpului electoral. Această opinie era împărtăşită, de altfel şi de analiştii politici ai vremii, care remarcau fără echivoc principiile democratice generoase statuate în Constituţia noastră de la 1866 deşi, sub aspect electoral, amendau împărţirea pe colegii a corpului electoral. După o analiză mai atentă aceştia realizau oportunitatea colegiilor. În acest sens, omul politic şi publicistul belgian Emile de Laveleye, profesor la Universitatea din Liége şi autorul lucrării memorialistice En Roumanie. Souvenirs de voyage (Bruxelles, 1886) dezvăluia faptul că legea fundamentală a statului român „garantează cetăţenilor, în mod categoric, toate libertăţile” şi că „reproduce, aproape cuvânt cu cuvânt, constituţia belgiană”. Mare prieten al României, Emile de Laveleye a susţinut hotărât cauza independenţei României, iar cu prilejul unei călătorii în România, i-a cunoscut pe C. A. Rosetti, D. A. Sturdza, P.S. Aurelian, vizitând redacţia ziarului „Românul”, principala tribună de presă a liberalilior. Impresionat de întâlnile şi discuţiile avute cu barbaţii politici români, interesat de evoluţia legislativă şi instituţională a societăţii româneşti, profesorul belgian observă, totuşi, limitele regimului electoral. Cu siguranţă, explicaţiile oamenilor politici pe care i-a vizitat l-au determinat să înţeleagă sensul existenţei colegiilor. În consecinţă, Emile de Laveleye declară că „nu cunoaşte nici o altă constituţie mai liberală, iar „împărţirea pe colegii pare arbitrară, dar se justifică poate prin instrucţia şi capacitatea politică încă limitate”.
(Va urma)
Dr. Corneliu CIUCANU
