S-a născut în Crăcăoani, la 30 ianuarie 1900, într-o familie cu 10 copii. Urmează școala primară din satul natal (1907-1911), după care face șase clase la liceul „Petru Rareș” din Piatra Neamț (1912-1918).
Nu-și continuă studiile datorită dificultăților financiare și a faptului că guvernul român tocmai legalizase intrarea la școlile militare având numai 6 clase de liceu. Astfel, între 1920-1922 urmează Școala Militară de Ofițeri de Infanterie din Sibiu, absolvind-o cu grad de sublocotenent de infanterie. În 28 decembrie 1924 se căsătorește la Piatra Neamț cu Maria Iosub, iar pe 26 ianuarie 1926 se naște Magda Maria Rășcănescu. Nu au mai avut alți copii.
În 1926 este avansat locotenent, iar în 1935 căpitan. În 1940 primește comanda Batalionului I al regimentului 15 Dorobanți, fiind ridicat la gradul de maior și primește Ordinul „Coroana României” în grad de Cavaler (8 iunie 1940). Ultimul grad obținut este cel de colonel în 1945.
Participă atât la campania din Răsărit, cât și la cea din Vest. În ambele este remarcat drept soldat excepțional, fiind propus (și primind pentru luptele din Răsărit) pentru decorare. Între numeroasele sale realizări, cele mai cunoscute sunt: ieșirea din încercuirea de la Cotul Donului, intrarea în Odesa, cucerirea prin încercuire a satului Pavlovka, cucerirea satului Frumoasa (jud. Harghita), etc.
Maiorul Gheorghe Răscănescu a fost comandantul Batalionului 1 în Regimentul 15 Infanterie (Dorobanți) din cadrul Diviziei 6 Infanterie. El a acționat pe frontul germano-sovietic, aflându-se în compoziția Grupului de Armate “Don”. Batalionul condus de el a fost singurul din componența grupului de divizii conduse de către generalul Mihail Lascăr care a scăpat din încercuirea de către armata sovietică în timpul Bătăliei de la Stalingrad, marșăluind vreme de 3 nopți și o zi o distanță de peste 140 km până să ajungă în dispozitivul aliat. Ca unelte de orientare a avut la dispoziție o busolă Bezard și un binoclu IOR.
Din întreaga divizie au reușit să se salveze numai 3.000 de oameni. Trupa condusă de maiorul Rășcănescu a reușit de nenumărate ori să ocolească forțele sovietice, ajungând pe noile amplasamente ale armatei române de pe râul Cir, fără a suferi pierderi și cu armamentul din dotare intact.
De la 26 noiembrie și până la 3 decembrie 1942, batalionul lui Rășcănescu a luptat împotriva Corpului 8 Cavalerie al Armatei Sovietice împiedicând capturarea aerodromului armatei germane de la Oblivkavia, gest eroic pentru care, la 4 decembrie 1942, a fost decorat cu Ordinul militar german “Crucea de cavaler a Crucii de Fier”, fiind unul dintre cei 18 militari români care au primit acest înalt ordin german și singurul ofițer străin cu gradul cel mai mic (maior) alături de Ioan Pelaghiță, care au primit această decorație germană. De asemenea, a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a (prin Decretul regal nr. DR905/31 martie 1943) și avansat la gradul de locotenent-colonel.
A fost mutat apoi la Regimentul Motorizat 3 Vânători de Munte din cadrul Diviziei 1 Blindate. În cursul ofensivei sovietice din perioada 20-23 august 1944, el a comandat un detașament din cadrul aceluiași regiment care s-a luptat cu forțele Armatei Roșii pe linia Pașcani-Roman, pentru a apăra calea ferată ce lega cele două orașe.
Pe 23 august 1944, locotenent-colonelul Gheorghe Răscănescu a executat ordinul Regelui, formând din voluntari Detașamentul Motomecanizat român (cu următorul efectiv: 25 ofițeri, 34 subofițeri, 2 mecanici, 657 trupă), care a tăiat drum prin pădure, trecând cu tancurile Carpații și căzând în spatele liniilor de apărare germane, împiedicând astfel consolidarea trupelor germane pe Carpați, fapt pentru care a fost propus pentru cea mai mare decorație sovietică.
Pentru o scurtă perioadă (în 1945) este directorul Arsenalului Motomecanizat Lăculețe, unde are în subordine peste 800 de muncitori. Reușește să reorganizeze Arsenalul și să-l facă profitabil. După demiterea sa, Arsenalul a falimentat.
La 26 iulie 1958 este arestat la orele 5 dimineața, și ținut în anchetă până la sfârșitul lui februarie 1959. Este condamnat de un tribunal militar din Ploiești la 10 ani de muncă silnică și 10 ani de degradare civică, 900 de lei cheltuieli de judecată și confiscarea averii personale (sentința nr. 493/09.05.1959) pentru crime de uneltire contra ordinii sociale prin agitație.
Este grațiat la 15 noiembrie 1960 (decretul Marii Adunări Naționale 406/1960), fără însă a primi pensia de militar de carieră.
Este repus în dreptul de pensie printr-o decizie a Ministerului Armatei din 11 noiembrie 1964. Având probleme de sănătate cauzate de numeroasele lupte la care a participat, moare din pricina unui infarct miocardic la Ploiești, în data de 3 iunie 1967. În 1996 este declarat cetățean de onoare al comunei Crăcăoani.
Prof. Luminiţa şi Dionisie SAVIN