Mihai Eminescu a devenit ziarist în 1876, la ”foaia vitelor de pripas ”, adică o obscură gazetă din Iași, ”Curierul de Iași”. La venirea lui Eminescu în redacția ”Curierului”, a găsit o gazetă a Curții de Apel din Iași, plicticoasă și ”de nimeni cetită”. Curând, gazeta a căpătat un caracter enciclopedic. Eminescu a lăsat amprenta personalității sale asupra gazetăriei ieșene ,ca apoi să se mute la ziarul ”Timpul” din București, publicație afiliată Partidului Conservator. În anul 1880 devine redactor șef, iar funcția sa îi permite să ia atitudine față de mișcările politice din România și care erau departe de a servi interesele românilor.
În doar trei ani, până în 1883, Eminescu a reușit să-și facă dușmani atât în țară cât și în străinătate. El îi scria Veronicăi Micle: ”Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât și temut, fără nici un folos… unul din oamenii cei mai urâți din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele, sau să piară, nu să li se plece lor”. Eminescu era foarte nemulțumit de înstrăinarea Basarabiei, de politica internă care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar, printre care renunțarea la Ardeal, și de invazia străină în Moldova, care a sărăcit dramatic populația, mai ales cea de la sate. Iată de ce Eminescu devenise o problemă națională și internațională. Celebrele vorbe ”Și mai potoliți-l pe Eminescu” au fost rostite de Petre Carp, politician influent aflat la conducerea Partidului Conservator. Spiritul său de patriot, aflat în neconcordanță cu epoca în care trăia Eminescu, îl determină pe acesta să atace partidul și pe majoritatea membrilor lui. Eminescu a dezvăluit afacerea ”Warszawsky” în care intendentul armatei rusești a mituit și a cumpărat alimente la prețuri derizorii din România pe care le-a vândut armatei țariste cu prețuri foarte mari. Ba a mai primit și dreptul de a achiziționa carele cu boi ale țăranilor, ruinându-i. Tribunalul Ilfov a decis: ”nu este caz a se pune în mișcare acțiunea publică în cazul cuiva”. În 1882, Eminescu ia parte la înființarea unei societăți secrete, ”Societatea Carpați”, care va atrage atenția marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuțiilor ce aveau loc la aceste întruniri. Scopul întrunirilor era susținerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar și alipirea lui de țară.
Era anul 1882. Peste un an, în 1883, presa vremii menționa: ”Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcțiunea sus-zisului ziar”. În dimineața zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, madame Szoke, i-a trimis lui Maiorescu un bilet în care scria că Eminescu a înnebunit. La rândul său, Titu Maiorescu a trimis un bilet lui Eminescu rugându-l să vină la el în vizită. Ajuns la Maiorescu acasă, acesta îl trimite la Simțion, de unde este luat cu forța de brancardierii de la ospiciul doctorului Șuțu și internat. Toți conspiratorii, în frunte cu Maiorescu, au plecat pentru o lună și jumătate în străinătate. Doctorul Șuțu l-a internat fără ”vreun act medical subscris de doi medici”, nu a anunțat autoritățile asupra internării, nu a solicitat constituirea unei comisii care să-l examineze pe Eminescu, nu a întocmit ”Buletinul unde va scrie cauza admiterii”.
După ce i s-a pus diagnosticul nemotivat de lues, chiar dacă nu manifesta simptomele bolii, și având în vedere că nu exista un tratament împotriva acestei boli, medicii l-au trecut pe un tratament șoc pe bază de mercur, cunoscută fiind toxicitatea acestei substanțe. De la prima internare și până la moartea sa, Eminescu a fost trimis la sanatoriile din Viena, Italia, apoi la Caritas, în București. Veronica Micle și familia nu au avut acces la informații despre starea de sănătate a poetului. Doctorul Nicolae Tomescu spunea: ”Oricum ar fi, sfârșitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea și puterile se susțineau cu destulă vigoare. Un accident însă de mică importanță a agravat starea patologică a cordului și a accelerat moartea”. Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de un pacient nebun, care se afla în curte. Și tot doctorul Tomescu notează după autopsie: ”Eminescu n-a fost sifilitic… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce a facultăților sale intelectuale”. Abia la reanalizarea recentă a autopsiei de către doctorul Vladimir Beliș, specialist în medicină legală și a doctorului Ovidiu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit că bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulații, o modalitate de a acoperi necesitate suprimării acestuia. Creierul său, în greutate de 1490 grame, ”uitat” ulterior la soare, dovedește că nu a suferit de lues, acesta consumând materia cerebrală. Este clar că lui Eminescu i s-a grăbit sfârșitul. Pe cine a incomodat Eminescu?
Bibliografie: Maiorescu, T. – Jurnal și epistolar, București, Ed. Minerva, 1975; Sărac, Gh.- Documente privind adevărul despre despre boala și moartea lui Eminescu, București, 2000; Oprea, Al. – Eminescu. Operă. Publicistică, Revista „Manuscriptum”, 1980.
Iolanda Lupescu
