La 8 noiembrie 2022, la hramul mănăstirii Petru-Vodă, Haşca, cum îi zicem noi, a fost mulţime de lume. Unii au venit aşa cum o făceau în fiecare an de când s-a fondat mănăstirea, alţii au venit să se roage la mormântul părintelui Iustin, alţii au adus câte un mic obol de milostenie sau să participe la serviciul religios şi la masa frăţească, după obiceiul vechi românesc de la hramuri. Am găsit de cuviinţă să scriem după acest eveniment câteva cuvinte despre mănăstire şi ctitorul ei.
Lăcașul, cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, a fost înființat în 1991 într-o poiană (Hașca) din Munții Stânișoarei de către Arhimandritul Iustin Pârvu și a fost dedicat martirilor din temnițele regimului comunist. Biserica din lemn a fost terminată în 1992. A fost pictată în perioada 1994-2000 în tehnică tempera de către pictorul Mihai Gabor, în stil bizantin, atât în interior, cât și în exterior. Mănăstirea Paltin-Petru-Vodă este o mănăstire de călugărițe, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”, înființată în 2003 pentru a deservi așezămintele sociale, situată mai jos, la nu mare distanță. Biserica este de lemn, construită în stil maramureșean, are la interior pictura în stil bizantin, executată de soții Puric din Cernăuți.
În cadrul complexului format din cele două așezăminte, există un azil de bătrâni (Sfântul Pantelimon, un orfelinat (Acoperământul Maicii Domnului) și un dispensar medical cu cabinete medicale de Medicină Generală și Stomatologie. În comuna Poiana Teiului, la Buba, cum zic sătenii, se află Schitul Poiana, metoc al mănăstirii. Este schit de maici, sfinţirea locului făcându-se în 2009. Stilul arhitectural este cel ştefanian, adaptat unei construcții din lemn.
Părintele Iustin Pârvu s-a născut la data de 10 februarie 1919, în satul Petru Vodă, primind numele de botez Iosif. Educația primită în familie a fost una în spirit creștin, cu un efect deosebit asupra formării sale, lucrul acesta fiind evident și din educația pe care au primit-o rudele sale. În 1936, tânărul Iosif se retrage la Mănăstirea Durău, unde este și închinoviat. Bătrânii vorbesc despre un trăsnet care a lovit casa părintească în acea perioadă, în urma căruia nimeni nu a fost rănit, dar tânărul a luat decizia să se dedice slujirii mănăstirești, ceea ce, în scurt timp, a și făcut. În 1939, după ce a trecut prin încercările specifice fraților de mănăstire, a primit „botezul” călugăriei, primind numele de Iustin.
În scurt timp este trimis la Seminarul Teologic de la Cernica, unde a început studiul Teologiei, cu toate disciplinele specifice, inclusiv dogmatică, greacă veche, franceză, germană și muzică psaltică, pe care o cunoștea foarte bine.
Ca și mulți dintre dascălii săi, în perioada în care conflictele internaționale escaladau, gândul său a fost acela de dăruire și respect față de credința creștină și neamul românesc. Acest popor a supraviețuit ca neam doar prin păstrarea credinței, singurul liant care a păstrat identitatea românilor aflați la punctul de confluență și de interes a marilor puteri militare de-a lungul timpului. Țelul era acela de a păstra românismul, legat inseparabil de credința creștin ortodoxă. După desființarea de către mareșalul Antonescu a Seminarului de la Cernica, și-a continuat studiile la Seminarul de la Râmnicu-Vâlcea.
În 1941 este hirotonit preot de către de arhiereul Valerie Moglan, vicar al Mitropoliei Iaşilor și, doar după un an, pleacă pe frontul de Răsărit ca preot militar. După întoarcerea armelor de la 23 august 1944 se întoarce la Mănăstirea Durău.
Studiile și le-a continuat, începând din 1946, la Seminarul de la Roman. Acolo era printre cei mai mari ca vârstă, deoarece și-a întrerupt studiile de mai multe ori. Acuzat de apartenență la „secta legionară” este arestat și condamnat, pe 14 mai 1948, la 12 ani de închisoare.
Despre chinurile pușcăriei nu prea vorbea. Privea de multe ori în gol, spunea despre Sfânta Liturghie făcută în închisoare, despre cum comunicau între celule, despre cum se spovedeau. Cel mai mult vorbea despre sfinții din închisorilor comuniste… evitând cuvintele directe despre chinurile la care erau supuși.
Periplul prin temnițele comuniste a început la Suceava, din 1949 la Aiud, din 1951 la Baia Sprie în lagărul de muncă silnică, apoi, din 1954 la Gherla și, pentru mai scurt timp, la alte temnițe și lagăre de muncă silnică. Deși trebuia eliberat în 1960, pentru că s-a considerat că încă nu s-a corectat, a mai primit 4 ani de temniță la temuta Periprava, fără a exista vreo condamnare în acest sens.
În închisoare a cunoscut pe mulți pe care îi numea „sfinți”, chiar în chilie având câteva moaște ale acestora, luate de la cimitirul de la Aiud. Le arăta pelerinilor, îndemnându-i să miroase și să simtă cum „supură” mir.
Pe data de 14 mai 1964 este eliberat și se reîntoarce la casa părintească din Petru Vodă, Nu mult după întoarcerea acasă, mama sa, Ana, se duce la Domnul, iar părintele, fiindu-i interzis să se întoarcă la mănăstire, lucrează ca muncitor forestier în zonă. Ofițerul de securitate care îl avea sub observație i-a aprobat în 1966 să se ducă la mănăstire, alegând o chilie retrasă de la Mănăstirea Secu. La această mănăstire i-a avut ca duhovnici pe părintele Epifanie Acatrinei şi pe părintele Antim Găină.
În 1975 a primit aprobarea să viziteze Sfântul Munte Athos. Era un prilej de a scăpa de urmărirea permanentă a securității rămânând acolo, lucru care i-a fost și propus. A refuzat categoric, pentru că locul său era în țară, alături de semenii săi, iar misiunea sa nu se încheiase și hotărâse să meargă mai departe în promovarea credinței creștine și a dragostei de țară și neam. La întoarcere, a fost trimis la Mănăstirea Bistrița.
După căderea comunismului, în 1991 se reîntoarce la Mănăstirea Secu, unde nu stă prea mult, ci vine în satul natal și hotărăște să facă o mică bisericuță și o chilie retrasă aproape de stâna de pe poiana Hașca, în capătul pârâului Bolătău. Imediat i-au sărit în ajutor sătenii. Unii cu caii cărau lemne din pădure, alții cu tractoare duceau piatră. Avea alături 2 călugări imediat după ce a venit, dar un sat întreg de partea sa. Participa la toată muncă ce se făcea acolo. Deși chinuit în temnițe părintele lucra cot la cot cu ceilalți oameni.
Când s-a dus zvonul în împrejurimi și în întreaga țară, au început să vină multe fonduri, iar mica bisericuță a devenit o bijuterie, foarte frumos pictată și decorată. Alături de părintele au venit apoi mulți frați și călugări, obștea mănăstirii crescând în continuu. În cimitirul mănăstirii au fost înmormântate mari personalități ce au suferit în temnițele comuniste: părintele Gheorghe Calciu, părintele Ştefan Marcu, poetul Radu Gyr, Tudor Popescu şi alții.
De pe pârâul Bolătăului au fost cărate tone de piatră pentru temelia micii bisericuțe. Ca o amintire, imediat ce a fost terminată temelia, o ploaie a umplut tot locul cu apă, astfel că a trebuit să fie spartă pentru a se scurge apa și să se usuce din nou locul pentru a putea fi turnată „nisipeala” (pietrișul care umple spațiul până la nivelul pardoselii). Biserica a început să fie construită din bârne cioplite, după modelul zonei.
În partea nordică a bisericii a fost ridicată o mică căsuță, cred că avea două chilii inițial, una dintre ele a părintelui Iustin. Ulterior s-a modificat construcția, dar cele două chilii, inclusiv cea a părintelui, au rămas intacte, exact ca la început. În acea chilie a stat părintele până când s-a mutat la Mănăstirea Paltin, spre a fi îngrijit mai bine de maicile de acolo. Slujirea în noua bisericuță a început la 8 noiembrie 1994.
În 1995, după doar 4 ani de la prima piatră de temelie, deja obștea mănăstirească ajunsese la 80 de călugări și frați de mănăstire. La acest număr se poate adăuga cel al maicilor de la noua ctitorie caritabilă (25 de viețuitoare), aflată la 2 km mai spre sud, inițial desfășurându-și activitatea tot sub ascultarea și ajutorul părintelui Iustin.
Materialul integral îl puteți citi aici.
Prof. dr. Daniel DIEACONU
FOTO: Petru ARSINTE
