Către finele secolului al XIX-lea, vechea biserică de lemn, cu hramul „Sfinţii Voievozi”, devenea necorespunzătoare, motiv pentru care obştea satului Răpciuni decide ridicarea unui edificiu la nivelul cerinţelor unei societăţi în plină dezvoltare. Construcţia din piatră a început în primul deceniu al secolului trecut (1903) şi, cu unele întreruperi în continuitate, a fost terminată, pictată, apoi sfinţită în 1940. Era amplasată pe malul drept al Pârâului Mare, la poalele dealului numit Ciocanu, nu departe de şoseaua naţională şi apa Bistriţei.
Proporţiile construcţiei au necesitat mobilizarea întregii obşti săteşti, piatra fiind adusă cu mari eforturi, cu căruţele, din carierele de la Leteşti şi Bistricioara. Constructorul – antreprenorul Carol Zanea din Piatra Neamţ – avea echipe de muncitori italieni, specializaţi în construcţii în piatră, care au fasonat şi cioplit piatra direct în cariere. Biserica era în formă de cruce. Ornamentaţia pereţilor exteriori era diversă, cu un sistem de brâie, care împărţeau faţadele în mai multe registre, cu ferestre bine proporţionate, cu ocniţe în registrul superior, efectul fiind mult sporit prin ordonarea şi îmbinarea zidăriei pe criterii estetice. Acoperişul, din tablă zincată, era străpuns de trei turle, din care turla-clopotniţă, înaltă, în secţiune pătrată era placată cu eternit, iar celelalte două erau în plan octogonal sprijinite pe socluri largi în secţiune pătrată. Edificiul se remarcă prin dimensiuni, fineţea execuţiei şi monumentalitate. Efortul financiar suportat de enoriaşi şi ctitori de-a lungul deceniilor a fost deosebit de mare, iar rezultatele pe măsură.
Interiorul a fost pictat, integral, între anii 1936 şi 1938, de către vestiţii pictori ieşeni Hudici, Popa, Vasiliu, Teodorovici şi Roman Hotnog (originar din Ceahlău), la care participa periodic şi Corneliu Baba, care venea de la Durău, unde picta N. Tonitza şi ucenicii săi. Pictura realizată de ieşeni la Răpciuni a fost de-o rară frumuseţe. Catapeteasma, suflată cu aur, şi strănile au fost executate artistic în atelierele de arte frumoase din Iaşi – acestea, împreună cu icoanele de-o factură artistică deosebită, întregeau decorul divers şi impresionant al interiorului.
Cheltuielile legate de decorarea interiorului (pictura, catapeteasma şi strănile) au fost suportate de prinţul Dimitrie Sturdza. Un eveniment nefericit, care a şocat şi îndurerat nu numai colectivul de pictori de la Răpciune şi Durău, a avut loc în 13 august 1938, când tânărul şi talentatul pictor Grigore Vasiliu (28 de ani) a fost lovit de trăsnet lângă Cabana Fântânele – Ceahlău. Din colectivul care-l însoţea făceau parte Roman Hotnog, Lulu Coroamă şi Costică Pintilie.
Vestea morţii tragice a fostului său student l-a afectat profund pe N. Tonitza, aflat atunci la Durău. A fost înhumat în locul său natal, comuna Flămânzi.
După terminarea tuturor lucrărilor a avut loc sfinţirea (1940), preot paroh fiind Pantelimon Grigoriu. Înainte de venirea apelor lacului (1960), biserica a fost demolată. Clopotele au fost duse la Schitişor, catapeteasma şi strănile au fost donate Catedralei din Rădăuţi, iar pietrei i s-a găsit diverse întrebuinţări pe plan local.
Osemintele cimitirelor au fost şi ele strămutate, fiecare cu morţii lui, într-un gest de pietate şi eternă aducere aminte. Din ce a fost n-au rămas decât amintiri nostalgice şi sentimentul vremelniciei lucrurilor.
Mihai BULAI, Daniel DIEACONU
