Cu secole în urmă (pe la 1764), în ținuturile pline de frumusețe ale văilor Munților Stânișoarei, străbătute de râul Ozanei și a afluenților lui, s-au așezat români care au fugit din fața prigoanei austro-ungare din Transilvania, venind tocmai din Valea Bârgăului. Trecând cu turmele de oi și căruțele cu lucrurile de trebuință ce le-au mai putut lua și căra cu ei, s-au retras de la calea principală ce duce spre Târgu Neamț (unind cele două regiuni istorice), foarte puțin, pe valea lungă, înconjurată de păduri și străbătută de Ozana, spre Boboiești, în locul ce poartă numele de Popeni.
Furia austro-ungară de eliminare a tot ceea ce înseamnă românism: limba română și credința creștin-ortodoxă, a determinat pe mulți români să plece din ținutul Imperiului Austro-Ungar, de obicei alegând locurile pline de duhovnicie și pace sufletească ale Moldovei.
Zona ce astăzi poartă numele de Popeni, din comuna Pipirig, era atunci pe moșia Mănăstirii Neamțului, care se întindea până aproape de râul Bistrița, la Poiana Largului. Călugării și muncitorii i-au primit pe noii veniți, care s-au stabilit apoi definitiv în aceste locuri.
Privind întreg traseul din Ardeal, prin Vatra Dornei, peste munți, până la Poiana Largului și Târgu Neamț, vom vedea că în fiecare sătuc sunt ridicate biserici, multe de către cei ce au fugit de tăvălugul austro-ungar din Transilvania, fiind creștini devotați și căutând permanent să se unească sub turlele bisericilor, unde să înalțe rugăciuni pentru sine, neam și țară. Aici, la Popeni, au găsit o bisericuță de lemn veche, ridicată pe la anul 1680 de către călugării ce aveau grijă de turmele mănăstirii Neamțului. Se spune, că vechea bisericuță de lemn era construită pe o ridicătură de pământ și înconjurată de cruci albe.
Imediat ce s-au stabilit aici, gospodarii ardeleni și localnicii de pe moșia Neamțului au început să conviețuiască și să ridice case de locuit, dar, în primul rând, o nouă Biserică, cu hramul ”Sfântul Ierarh Nicolae” (hram secundar Nașterea Maicii Domnului). Această biserică se află pe lista monumentelor istorice din județul Neamț: NT-II-a-B-10640, fiind considerată de o deosebită importanță pentru trecutul zonei Pipirigului.
Biserica propriu-zisă a fost construită tot din lemn, cu secțiunea transversală în formă de cruce, în anul 1807, iar turnul-clopotniță datează din 1864, încă de la început, în jurul lui, fiind și cimitirul, semn al prețuirii deosebite pe care o aduc oamenii acestor locuri față de cei adormiți.
Temelia bisericii a fost construită din lemn de râu, foarte trainică, pereții din bârne alese cu grijă, păstrând tradițiile cu privire la mărimea, aspectul și timpul de tăiere al acestora, iar acoperișul, cu cele 3 turle a fost acoperit cu draniță. Munca a fost făcută de locuitori, care au cărat piatra cu căruțele din valea pârâului din apropiere, au zidit-o cu grijă și migală de către meșteri talentați, bârnele au fost cioplite manual, cu barda și tăiate cu bestia sau fierăstrăului, utilizându-se pentru îmbinări sfredere și cuie de lemn. Dranița se obținea destul de greu, din copaci care crăpau drept, fiind aleși doar cei care ofereau cel mai bun produs (cu aceeași grosime la ambele capete).
Fiind puțin încăpătoare, în 1889 a fost mărit pronaosul cu 6 metri spre vest, iar vechiul pridvor deschis a fost înlocuit cu unul nou în partea sudică a bisericii.
Un lucru deosebit este existența cafasului (locului unde stă corul bisericii în timpul slujbelor) într-o biserică de lemn, mai mult decât atât el este în naos și nu în pronaos ca la bisericile de astăzi. Este posibil ca să fi fost în spatele bisericii (pronaos), iar la alungirea bisericii să fi rămas acolo, pronaosul mărindu-se în spatele cafasului.
Expusă deteriorării, datorită vremii capricioase de munte, biserica a fost ”îmbrăcată” în scândură de lemn pe exterior, în anii 1988-1990. Tot în această perioadă, cu aprobarea Comisiei pentru monumente istorice, biserica a fost pictată, în frescă, pe interior, de către pictorii Irimescu și Mosor. Catapeteasma, însă, a rămas cea veche, pictată în 1842 de către părintele Vasile Duhovnicul Rezmeriţă.
În interior, pe partea sudică, se poate vedea foarte bine modul de lucru originar, din 1807, al constructorilor, printr-o ușă, cioplită manual, din bardă, cu un toc foarte gros și masiv. Zăvorul acestei uși datează tot din anul construcției, iar dedesubt se pot vedea urmele gloanțelor trase în timpul războiului pentru a fi descuiată și prădată, ca alte multe lăcașe de cult.
Între ctitorii bisericii, construită ”în zilele prea luminatului Imparatului nostrum Alexandru Pavlovici a toata Rusia, fiind mitropolit al tarii Prea Sfintia sa Kir Kir Veniamin” sunt menționați Preotul Vasile Duhovnicul și presbitera Ioana (primii slujitori ai lăcașului de cult), dar și David și Smaranda Creangă, bunicii după mamă ai marelui povestitor Ion Creangă. Mormintele acestora se află în cimitirul bisericii.
Istoria bisericii se întretaie și cu viața PF Patriarh Nicodim Munteanu, al II-lea patriarh al României, între anii 1939-1948. Personalitate de seamă a zonei, PF Patriarh Nicodim a fost botezat în această biserică (1864) și a slujit în mai multe rânduri la Sfântul Altar al acestui locaș sfânt.
În partea sudică a bisericii de astăzi, se află un monument al ostașilor căzuți pe câmpul de luptă în timpul războaielor purtate de români, în special Războiul de Independență al României.
Alături de biserică se află o expoziție muzeală deosebită realizată de preotul actual (unul dintre cei doi preoți care au slujit în ultimii 100 de ani la această bisericuță) Vasile Bistriceanu. Acolo găsim un adevărat muzeu, cu foarte multe obiecte care sunt de o valoare inestimabilă: pomelnice de secol XIX, un chivot şi o cristelniţă datate la 1842, icoane pe lemn foarte vechi şi extrem de valoroase, toate aparţinând vechii capele sau actualei biserici. De asemenea, în acest mic muzeu se păstrează un veşmânt preoţesc ce a aparţinut în tinereţe patriarhului Nicodim, dar şi carte bisericească veche.
Cristian VATAMANU
Dana STĂNOAE
