În acest mic studiu ne concentrăm asupra unei perioade în care România făcea pași semnificativi spre modernizare: cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în care nu aflăm mari figuri de haiduci precum Tunsu şi Grozea, din Ţara Românească sau Ion Pietraru, din Moldova. Nu au lipsit în schimb hoţiile şi tâlhăriile, presa timpului insistând pe isprăvile unor aşa numiţi „bandiţi”, dar propunem şi imaginea unui răzeş de pe apa Moldovei, pe care ţăranii l-au jelit ca pe un adevărat haiduc: Ion Florea, de la Drăgăneşti.
Dintre bandiţii renumiţi ai vremii îl amintim pe Simion Licinsky din Dobrogea, prezentat într-un roman numit „criminal” de I. Ighel-Deleanu. Licinsky era polonez la origine şi şi-a început cariera de bandit în 1886, prin jefuirea unui evreu. Ucide pe şeful sergenţilor din Sulina şi este prins în decembrie 1887, dar a evadat în aprilie 1888. A făcut mai multe jafuri până în 1891. Faptul că nu putea fi prins a dus la atribuirea de către popor a unor însuşiri supranaturale şi era comparat de presă cu Fra Diavolo, Mandrin sau Cartouche. A fost ucis în 1891 şi moartea sa a fost larg reflectată în presă.
Iorgu Serdaru, un alt bandit celebru despre care a scris şi Mihai Eminescu, a reuşit câteva lovituri îndrăzneţe. În ianuarie 1878, doamna Mumuleanu a fost abordată de mai mulţi indivizi, pretinşi poliţişti în urmărirea lui Serdaru. Unul dintre indivizi era Serdaru şi doamna rămâne fără 5.000 de lire şi 10.000 de galbeni în hârtii, lăsând şi un bilet explicativ pentru procuror. La 1878, tot în ianuarie, este prins şi este bătut bine de poliţişti şi rănit la ochi. Evadează de la Mărgineni şi urmează mai multe jafuri şi crime în Prahova. Un hotelier suspicios îl identifică şi este prins împreună cu amanta sa. Ziarul „Telegraful” anunţa evadarea sa din 1878 şi fuga sa în Rusia. Este prins în Odessa în 1881 şi extrădat. Grigore Dianu îl prezintă în lucrarea sa despre închisorile din România ca fiind fiul unor plugari simpli şi muncitori, periculos nu numai prin crimele sale, dar şi prin cele două evadări reuşite. Fotografia îl arată mult mai bătrân decât vârsta. În 1911 este eliberat şi îşi caută de lucru fără succes, fiind de fiecare dată alungat. Se întoarce la închisoare şi cere hrană şi adăpost. Nu mai rămăsese nimic din îngrozitorul criminal de odinioară.
Una dintre bandele cu mare notorietate în presa vremii a fost cea condusă de Zdrelea şi Mărunţelu. Au fost asemănaţi cu haiducii de pe vremuri, pentru loviturile îndrăzneţe, pentru faptul că nu puteau fi prinşi de jandarmi (numiţi tot „poteraşi”), căpătând o aură de invincibilitate. În 1894 au fost prinşi, dar au scăpat de la Târgu-Ocna. În noaptea de 27-28 ianuarie 1894, banda Zdrelea-Mărunţelu a „dat două lovituri şi a scăpat” în ceea ce a fost „noaptea cea mai lungă din istoria criminală a Capitalei”. O bandă de 14 indivizi au efectuat primul jaf la hanul lui Nechifor, lângă cazarma călăraşilor. Cea de-a doua tâlhărie a fost la casa preotului Stan, din Grozăveşti, care a fost torturat pentru a scoate banii. Colonelul Rasty, prefectul poliţiei Capitalei, ripostează cu oamenii săi şi se înregistrează răniţi, dar bandiţii scapă.
Aventurile ulterioare ale bandei sunt prezentate comico-ironic de către revista „Veselia” şi de către Constantin Bacalbaşa. Cimpoieru, împuşcat în piept, scapă din spitalul Budeşti. De furia colonelului Rasty scapă şi Zdrelea şi Mărunţelu care, la 5 iunie, sunt la Craiova. Lixandru Dascălul fuge în Bulgaria. Zdrelea este prins în Ialomiţa de 40 de călăraşi, iar Mărunţelu este prins în Dolj. În noiembrie 1894, toată banda este capturată. La procesul din decembrie 1894 au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. La aflarea sentinţei, Zdrelea a făcut cruce şi a strigat ironic: „Să trăiţi, domnilor de la curte!”. În 1899 au încercat să evadeze, dar tentativa nu a avut succes.
Ion Florea
Ion Florea a fost unul dintre haiducii contemporani lui Mihail Sadoveanu, despre care a scris cu simpatie; i-a deplâns tragica moarte petrecută lângă Mănăstirea Neamţ, pe lângă locul respectiv trecând adesea, cunoscând şi monumentul funerar al acestuia de la biserica Bogoslovu.
Despre faptele sale au scris ziarele vremii, locale sau naţionale (suntem deja la sfârşitul secolului al XIX-lea), impresionând în mod special celebra evadare de la Telega. În 1976, N. Vornicescu (a fost stareţ al Mănăstirii Neamţ şi apoi şi mitropolit al Olteniei) şi A. Sever au publicat un studiu dedicat haiducului intitulat „În afara legii-Ion Florea”, apărut la editura Junimea, în 1976. La 1900, circula o broşură tipărită la Huşi, cu largă circulaţie în mediul sătesc, în care apărea şi cântecul lui Florea:
„Pe când în codru cânt-un cuc,
Haiducii după Flore-apuc
Şi se ţin după el lanţ
Prin pădurea de la Neamţ,
Cu baltage înarmaţi,
De verzi codri-nconjuraţi.
El pe nimeni nu omoară,
Numai lumea o-nfioară”.
Drama lui este a unui răzeş sărăcit din Drăgăneşti, de pe apa Moldovei, deposedat prin abuz de avutul său şi silit să urce-n codru. Din spusele unor săteni din Drăgăneşti (astăzi în judeţul Neamţ), după armată a luat atitudine împotriva abuzurilor moşierilor din zonă: Frunzetti, Şvarţ, Mihalache, Safta şi nu se putea decât cu arma şi pentru asta a fost condamnat la muncă silnică la ocnele Telega.
Ion Florea, care avea vreo 40 de ani când a fost condamnat la ocnă, a reuşit să realizeze, în tradiţia marilor haiduci Iancu Jianu şi Nicolae Grozea, o evadare spectaculoasă. Ocnaşii au spart stratul de sare şi au săpat printr-un strat de opt metri de pământ. Se întoarce în munţii săi, haiducind în Stânişoara, Rarău, Giumalău, până-n Bucovina. Era când cioban, când ţăran cu coasa-n spate, poteraş, pădurar şi chiar femeie. Avea multe gazde şi poterile, deşi numeroase, erau formate şi din mulţi ţărani, care umblau fără entuziasm, ba mai mult căutau să-i dea de ştire. În faţa unei cârciumărese din satul Bogdăneşti, judeţul Suceava, se justifică pentru faptele sale spunând că nu e vina lui, el nu-i făcător de rele şi dacă ia bani e vina autorităţilor şi a justiţiei care l-au împins spre codru. „Eu nu fur, ci iau”, spunea unui reporter de la ieşeanul „Opinia”.
Mărturia unui ţăran este definitorie pentru portretul nostru: „Era un om drept. Nu făcea năpastă. El lua de unde vedea că era prea mult şi da cui n-avea. Da’ asta făcea orice haiduc”.
Două poteri din judeţul Neamţ şi Suceava au început o acţiune susţinută şi după mai multe tentative eşuate, întâmplarea a făcut ca un grup de jandarmi să-l surprindă cu trei tovarăşi, dormind în pădurea Cărbuna. Au lepădat în grabă lucrurile şi au fugit în cămăşi şi cu puştile: o şa, trei sumane, două glugi, două baltage, o mămăligă, usturoi, o traistă şi nişte rachiu. Poteraşii (jandarmi) l-au urmărit într-o pădurice lângă mănăstire şi confruntarea directă nu a mai putut fi evitată. Superioritatea puştilor cu repetiţie a jandarmilor a fost decisivă: Nicolae Herţa, jandarm din Târgu-Neamţ, l-a împuşcat mortal pe Florea. Poteraşii s-au apropiat de trupul prăbuşit: au aflat un ţăran, cu opinci, cu iţari, flanelă de lână roşie şi o puşcă marca „Lefoucher”.
Mulţime mare a venit la sicriul lui Florea, din curiozitate, dar şi cu pietate şi admiraţie. Arhimandritul Narcis Creţulescu, prolificul istoric şi căutător de documente şi inscripţii vechi, nota şi inscripţia de pe monumentul funerar al lui Ion Florea şi adăuga: „Eu, Narcis, am esaminat pe Florea pe când stătea mort în biserica Bogoslovu, de faţă cu tatăl şi toate rudele lui şi s-a constatat că Florea n-a fost nici tâlhar, nici bandit, ci un om nenorocit căzut în năpaste”.
Amintirea morţii tragice a lui Florea a rămas peste ani. Omul din popor considera că cel care omora un haiduc era şi el pedepsit, nu neapărat de oameni. E ceea ce afla un reporter de la „Dimineaţa” (folosea pseudonimul Deladorna) de la un moşneag din Crăcăoani ce stătea într-o crâşmă, fiind prea bătrân să fie luat la poteră pe urmele lui Pantelimon: „Fecioru-meu e soldat şi el dacă s-ar întâlni cu Pantelimon ar avea datoria să pună mâna pe el, că aşa ţine pe el serviciul de soldat. Da’ eu ce treabă am? Să păţesc ca bietu’ Herţa?
– Care Herţa?
– Ăl de l-a împuşcat pe Florea.
– Dar ce-a păţit?
– Ce, nu ştii? Păi, ştie toată lumea. Herţa aista era un jandarm acu vreo 12 ani şi el îi cel care l-o împuşcat pe Florea la Mănăstirea Neamţului. Amu dacă l-o împuşcat, el credea că o să-i dea stăpânirea o mie de lei cum a făgăduit. Când colo, i-o dat numai o sută. Dar asta n-ar fi nimic. Într-o vară, se duce Herţa cu nevasta şi cu o fetiţă de-a lor la Mănăstirea Neamţului. Dar fetiţa, cum se juca în munte, se uită o dată într-un fund de văgăună şi venindu-i ameţeala, a căzut jos şi s-a prăpădit. Eu mă aflam pe acolo şi am auzit pe doftor spunând că i-a venit un vârtej. Acum, vârtej o fi fost, ori n-o fi fost un vârtej, de, lumea zicea că de la Florea i s-a tras… şi pe urmă, să vedeţi mata, că n-o trecut mult şi s-a smintit la minte şi bietu’ Herţa, iar puţin mai încoace i s-o prăpădit şi femeia”… (Prof. Daniel DIEACONU)
