Aşezările din cuveta lacului: Poiana Zăvoiului

Povestea noastră este spusă de doamna Ana Vatamanu, cunoscută ca o veche interlocutoare a noastră, în vârstă de 79 de ani, care ne povestește cum era viața oamenilor în satul Poiana Zăvoiului, dispărut odată cu venirea lacului de acumulare Izvorul Muntelui.

„Așezarea satului Poiana Zăvoiului era vecină cu satul Poiana Teiului, de la Gura Largului până la începutul satului Călugăreni, de care era despărțit de râul Bistrița. În partea stângă a satului era islazul Livezi, apoi țarina Vârlanu și țarina Buba, iar în partea dreaptă era râul Bistrița, Pe atunci satul făcea parte din comuna Călugăreni, raionul Ceahlău, regiunea Bacău.

Locul era renumit pentru pământul foarte fertil în care lumea cultiva porumb, cartofi, fasole, zarzavaturi și alte plante, iar recolta era una superioară față de alte locuri obișnuite și, de asemenea, existau mulți pomi fructiferi.

În sat trăiau în jur de 70-80 de familii, cu mulți copii, care știau de mici cum să se ocupe de treburile gospodărești și care învățau la școala din satul Poiana Teiului. Cei care aveau posibilitatea continuau studiile și mergeau mai departe la liceu, însă majoritatea copiilor rămâneau în sat, ocupându-se cu agricultura, plutăritul sau munca la pădure, unde se lucra cu unelte tradiționale: topor, beschie, țapină, lemnul fiind tras de boi sau cai. Fetele învățau la școală lucrul de mână: croșetat, cusut, împletit, iar de la mamele lor țesutul și torsul lânii, inului și cânepei. Ele făceau tot felul de lucruri necesare în casă, mai ales îmbrăcămintea: haine de vară și de iarnă, haine de sărbătoare și de purtat în zilele de lucru. În stative țeseau covoare, cuverturi, pături de lână, sumane și stofă pentru pantaloni. Pentru vară era pânza de in, cânepă sau bumbac din care să făceau cămăși, ițari, se țeseau traista, burneața, catrința din canva – o lână foarte fină – la care se făceau modele în culori, cu mătase. Pe aceasta femeile o îmbrăcau duminica și în sărbători. Ele mai coseau cămăși cu pui – modele de tot felul în culori sau simple – și bunde din blană de miel lucrate foarte frumos, pe care se coseau modele cu flori. Pe cap femeile purtau casincă neagră, iar fetele aveau capul descoperit. În picioare se purtau opinci făcute din piele de animale, iar cine avea bani mai mulți cumpăra pantofi de la oraș. Bărbații aveau port țărănesc, totul lucrat de mână în gospodărie. Oamenii țineau animale: vaci, oi, porci, păsări, perechi de vite trăgătoare – boi sau cai – pentru munca din pădure sau de la câmp. În duminici și sărbători mergeau la biserica din satul vecin Poiana Teiului, unde erau și școala și Sfatul Popular, așa cum se numea atunci.

În timpul războiului din 1944, când frontul a trecut prin Poiana Largului, în Poiana Zăvoiului a fost liniște, iar unii oameni s-au refugiat acolo din calea luptelor.

La începuturile regimului comunist în România, oamenii din Poiana Zăvoiului și satele învecinate care aveau o situație materială mai bună au fost considerați chiaburi și erau trimiși la munci în folosul comunității, iar dacă vorbeau ceva contra regimului erau arestați politic, au fost câteva cazuri în comună. Toți sătenii trebuiau să dea cote la stat din producția din gospodărie. Dar cu toate acestea ei s-au obișnuit cu regimul, lumea satului a mers înainte având curajul vieții, se făceau nunți, baluri, șezători, clăci la deșfăcatul porumbului unde se spuneau povești și glume. Erau mulți tineri, care erau mulțumiți de sănătate și timpul cel bun, dar asta nu a durat mult deoarece în 1959 au venit strămutările. Cei mai mulți au refuzat să plece crezând că „apa nu va ajunge până aici”, dar cei care au înțeles din timp au făcut evaluarea proprietăților și au luat sume mari de bani. Pentru cei care nu au plecat de bună voie, au venit echipe de militari care le-au stricat casele și le-au tăiat copacii, iar ei au primit o sumă de bani mică, 18000 de lei, aceeași pentru toți, indiferent de valoarea proprietăților. Statul a hotărât locuri în care să se stabilească cei strămutați, la Filioara și Braniște, lângă Târgu Neamț sau Dumbrava Roșie, lângă Piatra Neamț, dar mulți au preferat să rămână în aceste zone, construind casele pe dealuri. Vreo 20 de familii s-au strămutat la Livezi, unde era stâna satului Poiana Zăvoiului.

Pentru cei care au primit 18000 de lei a fost foarte greu, cu ei trebuiau să-și refacă gospodăriile, să poarte copiii la școală, să plătească oameni la lucru, să cumpere alimente, astfel încât abia aveau ce pune pe masă. Cei care s-au mutat în alte localități, la plecare taxau mașini de cărat materiale, își luau rămas bun de la cei rămași, rude, prieteni, se îmbrățișau și plângeau, iar unii s-au îmbolnăvit și au murit de supărare. Ei mai veneau la sărbători mari la biserica „Buna Vestire” din Poiana Largului, unde era cimitirul, și făceau rânduiala la morminte, apoi plecau cu lacrimi în ochi.

Aceasta este povestea strămutărilor care s-a petrecut în satul Poiana Zăvoiului și satele vecine de pe Valea Bistriței, iar în locul lor a venit lacul Izvorul Muntelui. Această poveste trebuie știută de către tinerii care nu au prins acele evenimente neplăcute, să știe că sunt adevărate. La fel, să știe cum a trăit lumea în trecut fără condiții, în casă se aprindea lampa cu gaz, afară felinarul cu gaz, iar acela era raționalizat din cauza lipsei. Acum lumea trebuie să mulțumească bunului Dumnezeu pentru pace, timpul cel bun și pentru sănătate, să nu ne pierdem tradiția și credința în Dumnezeu, să învățăm copiii și nepoții să ducă mai departe tot ce este bun.”

Alexandru ANDRIEŞ