„Teatrul nu este și nu poate fi altceva decât o întâmplare cu oameni. Orice operă care s-a abătut de la acest principiu a fost sortită pieirii.” (Camil Petrescu – „Rampa” – 1931)
Teatrul influenţează pozitiv procesul de învăţare, dezvoltând psihicul și socialul printr-o metodă plăcută, veselă, fiind în contrast cu acel comportament convenţional și cu învăţarea formală. Oferă o educaţie activă, încurajează originalitatea dăruind libertatea maximă, fiindcă jocul își creează propria lume.
Pentru a afla mai multe detalii despre teatru și rolul său, l-am rugat pe domnul Dumitru Florescu (actor la Teatrul Național din Iași) să ne răspundă la câteva întrebări.
Bună ziua, domnule Dumitru Florescu! Vă mulțumim că v-ați răpit din timpul dumneavoastră prețios, pentru a ne acorda acest interviu. Fiecare din noi este, în primul rând, un om cu o poveste de viață. Cine este Dumitru Florescu?
Sunt un băiat din Liteni, județul Suceava, care nu s-a săturat de joacă. De când am terminat liceul, mi-am propus să fac doar lucruri care mă fac fericit. Și iată, am ajuns actor.
Ce v-a determinat să alegeți această profesie?
Cochetam cu meseria asta din școală, dar nu am crezut că pot ajunge să trăiesc din actorie. Am avut de mic niște abilități care mă făceau unul dintre preferații serbărilor și a evenimentelor din școală. Toți profesorii spuneau că ar trebui să ajung actor, dar eu nu luam sugestiile astea în serios. „Fix de Florescu de la Liteni are nevoie lumea teatrului”, mă gândeam eu ironic. Până într-o zi, când tata m-a întrebat dacă n-aș vrea să merg la facultatea de teatru. Am fost ușor reticent la început, pentru că auzeam peste tot că actorii mor de foame. Tata mi-a spus că poate nu chiar toți mor de foame. Și a avut dreptate. N-am murit.
Care sunt hobby-urile dumneavoastră?
Îmi plac mult oamenii. Îmi place să vorbesc cu oameni cât mai diferiți, să-i ascult, să le înțeleg bucuriile și necazurile. Îmi place să râd.
Și îmi mai place să merg cu motocicleta.
Ai nevoie de o pregătire aparte pentru a merge la un spectacol de teatru?
Nu e nevoie de nicio pregătire pentru a fi spectator, dar fără îndoială că cineva care citește mult și care are o cultură vastă, înțelege și se bucură mai mult de ceea ce receptează.
În ce măsură considerați că teatrul ne ajuta pe plan emoțional și cum se raportează muzică, literatură și alte tipuri de arte?
Nu-mi dau seama cum îi ajută pe spectatori teatrul, dar pe mine, în calitate de creator, teatrul m-a îmbogățit enorm, prin faptul că m-a pus în situația de a înțelege în profunzime emoțiile fiecărui personaj pe care a trebuit să mi-l asum. Cu fiecare rol pe care l-am interpretat, aproape că am trăit încă o viață. Am devenit mult mai empatic și mai înțelegător inclusiv în viața din afara scenei. În momentele când sunt spectator al unui spectacol bun, mă ajută să mă rup de cotidian, să iau o pauză de la viața mea, așa cum e ea, cu bune și cu rele (slavă Domnului, mai mult cu bune). Literatura ajută mult la dezvoltarea imaginației, fiind creatoare de imagini mentale. În dezvoltarea oamenilor, literatura e esențială. Teatrul e în bună măsură un lux, din cauza accesului destul de limitat al unei bune părți din populație, dar fără cărți, fără muzică, viața ar fi mult mai tristă.
Ce vă amintiți despre primul rol?
Destul de puține. Am trăit atâtea lucruri în anii de după, încât amintirile alea s-au șters în bună parte. Probabil pentru că nu erau neapărat emoții pozitive și creierul a preferat să le arunce la gunoi. Mă simțeam nesigur, vulnerabil, expus. Din fericire, anii și experiența au făcut aceste stări să dispară aproape în totalitate.
În ce măsura un actor poate educa, schimba publicul?
Doar în măsura în care publicul are disponibilitate pentru schimbare. Dacă vine în sala de teatru cu sufletul deschis, cu smerenie, fără pretenția că știe deja totul, orice om poate învăța lucruri.
Cum credeți că ar putea fi mai promovat teatrul în școli decât în acest moment?
Dacă Ministerul Educației ar introduce în programul elevilor ore de teatru, cu siguranță mai mulți s-ar infecta cu microbul ăsta. Altfel e greu, pentru că mulți oameni nu-și permit să călătorească câteva zeci de kilometri până la un teatru.
Care e rolul care v-a marcat cariera dumneavoastră de până acum și de ce?
Fiecare rol m-a îmbogățit. Am avut parte de o evoluție constantă în cei 15 ani de când am intrat la facultatea de teatru, deci nu pot vorbi despre un singur rol care mi-a marcat cariera. Încă îl aștept pe cel care să îmi schimbe viața în mult mai bine.
S-a schimbat teatrul în ultimii ani?
Fără îndoială. Totul se schimbă, nu doar teatrul. Apar proiecții, holograme, tot felul de efecte. Dar în esență, funcția principală rămâne neschimbată. Aceea de a spune povești.
Cât de mult contează să aveți ceva, cât de puțin, în comun cu personajul?
Pentru mine nu contează mai deloc. Nu știu, însă, ce părere are personajul despre chestiunea asta, fiindcă vrea, nu vrea, împărtășim același corp și aceleași experiențe de viață. Unde memoria nu ne ajută, intră imaginația la treabă.
Este teatrul o formă de terapie și pentru actori?
Absolut. Explorarea diferitelor destine ne îmbogățește, fără doar și poate. Iar ce se întâmplă pe scenă e pur și simplu magic. Aproape orice durere sau disconfort pe care îl ai înainte de spectacol dispare ca prin minune o dată cu ridicarea cortinei.
Ce determină, până la urmă, un actor să-și asume o asemenea responsabilitate?
Inconștiența. Când te apuci de treabă nu te gândești că ești responsabil de ceva.
Care au fost momentele/ oamenii care v-au făcut să creșteți? Fără de care nu ați fi fost ceea ce sunteți acum?
Dincolo de răspunsul evident: mama și tata, au fost mulți oameni care m-au ajutat să cresc, dar fără îndoială cel mai important în formarea mea actoricească este prof.univ.dr. Octavian Jighirgiu, cel care a creat fundația pe care experiențele ulterioare au construit. În ceea ce privește momentele, afirm cu tărie că am învățat cel mai mult din experiențele negative; spectacole slabe, roluri care nu mi-au ieșit. Când ceva merge foarte bine, te bucuri și atât. În schimb, când ceva nu funcționează, îți pui întrebări, te frămânți și atunci apare evoluția.
Cât de important este pentru un actor să fie activ, să caute lucruri noi și dincolo de scenă?
Este vital. Un actor sărac în materie de experiențe își epuizează rapid resursele și nu mai are ce arăta, după o perioadă.
Am avut privilegiul să vă văd jucând alături de Maia Morgenstern în piesa „Baltagul”. Cum este să jucați alături de nume celebre ale teatrului românesc?
A fost o experiență foarte plăcută din care am avut enorm de învățat. Doamna Maia Morgenstern este un mare talent cu un bagaj de viață plin ochi. Dar totodată un om. Ne raportăm uneori la aceste nume mari ca la niște semizei și avem impresia că e imposibil de ajuns acolo. Lucrând cu dumneaei, am cunoscut un om ca mine, ca tine, ca oricine altcineva. Un om care a muncit enorm și care și-a dorit mult de tot să facă asta. Și se cunoaște.
Ce prețuiți la colegii dumneavoastră?
Prospețimea, generozitatea, prietenia.
Cum definiți performanța?
E greu să-mi dau cu părerea despre performanță, în condițiile în care nu simt că fac așa ceva. David Popovici face performanță, eu doar fac ce mă face fericit și îmi dau silința să fiu cât mai bun la asta.
Poate teatrul să facă o lume mai bună?
Teatrul poate doar să spună povești. Spectatorii sunt cei care pot face lumea mai bună.
Considerați că ne reprezintă ceea ce vedem la teatru? Este un fel de oglindă a noastră sau este ceva distinct?
Fiecare spectator se raportează la ceea ce vede din perspectiva lucrurilor pe care le-a trăit sau auzit sau citit. Spectacolul în sine nu, dar percepția oamenilor despre ce au văzut este acea oglindă despre care vorbești tu.
Care este mesajul pe care dumneavoastră îl adresați elevilor?
Citiți! Gândiți! Învățați! Jucați-vă (nu pe telefoane sau pe calculatoare)! Și cel mai important, fiți fericiți!
Vă mulțumesc frumos pentru timpul acordat!
Maya Bicăjanu, clasa a VII-a
