A fost odată ca niciodată un boţ cu ochi care, uite, o trăit până acuma, poate numa ca să vă spuie şi vouă o poveste cu zâne, rămasă ascunsă în tainiţa copilăriei mele.
Să fi avut vreo patru-cinci anişori de când ţin minte toate. Toată ziua eram pe afară îngânându-mă cu păsăretul de prin pomii ce alcătuiau o livadă cu meri şi peri – şi ei copii ca şi mine – căci abia îi sădise tata cu un an în urmă.
Tot umblând după gâze prin iarbă, într-o zi, am dat peste nişte flori care aveau un parfum deosebit şi păreau nişte pămătufuri de culoarea untului. Nu le mai văzusem până atunci.
Am mers cu ele la mama și am întrebat-o ce fel de flori sunt acelea. Mama a zâmbit într-un anume fel şi a zis: ,,O tu, ’estea-s sânzâiene! Din florile ’estea împleteam noi cununi pe când eram fete de măritat- cum de s-or fi prăsit prin grădină?”
Vai de capu ei o fost că eu, ca o mitralieră, m-am pus pă ea: Da cum?; Da ce cununi?; Da, ce-s alea cununi?; Da, ce făceaţi cu ele?; Da, di ce numa fetele de măritat?
Ei – zice ea- ,, Aşa era un obicei moştenit din bătrâni; multe s-o pierdut că s-o zis că-s lucruri băbeşti şi fără rost; da’ noi ştim, de la bătrânii noştri, că nimnic nu-i fără rost în lumea asta, ci tăte-s cu rost. Că şi florile de sânzâiene, îs flori de leac, ca şi altele, numa cine le cunoaşte şi le ştie rostul şi boala pe care o lecuiesc”
- Da, cununile mamă, ce-s alea şi de ce le făceaţi?
,,- Apăi uite: Când eram de măritat, ne adunam fetele şi mergeam, în ajun de Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, şi culegeam florile de sânzâiene şi sara, le făceam cununi. Estea-s aşa rotunde ca o coroniţă de regină – doar şi tu îţi mai faci din păpădie şi din ,,ociu boului”- nu-i aşa? No, foloseam o aţă ori o petea colorată ca să le cunoaştem dimineaţa care-i a fiecăreia. După aia, le puneam în şoşii gardului de-a roata grădinii dar aşa fel încât să nu le deie vântu jos. Dimineaţa, înainte de-a răsări soarele, şi de a să trezi păsrelele să caute mâncare, mergeam şi căutam să vedem ce s-o fi pus pe ele: vre-o furnică, vre-o albină, vre-un şir* de păr ori lână…ştiu eu..?!?”
- Şi dacă se aşăza ceva, ce era?
,,- Păi, dacă găsam vre-u şir de păr de mâţ de exemplu, însămna că bărbatu care ne era sortit
ar fi fost îndemânatec la vânătoare, strângător, iubăreţ şi curat. Dacă era şir de lână, atunci precis ne găsam vre-un cioban; Dacă găsam vre-un papainjăn, atunci însămna că omul nostru ar să şie unul căruia i-ar şi (fi) plăcut să aibă mulţi copii, era mult băgăreţ de samă – păianjănii au ochi mulţi şti?- şi i-ar şi plăcut straiele şi bogăţâia în casă că doar, păianjănii toată zâua ţăs;
Dacă era o furnică, atunci însămna că omul care ni-i sortit ar şi fost harnic şi puternic, îndămânatec la construit căşi, şuri, grajduri… şi tot aşa; dar să şti, că florile astea de sânzâiene, n-o fost întătdeauna flori. Ele o fost cândva zâne.
- Dar cum aşa mamă?
,, – Păi înainte, când oamenii nu aflaseră încă de Dumnezeu, şi că El o făcut lumea, pe vremea când ei încă se închinau la soare, ei credeau că aceste zâne, pe care le vedeau câteodată prinse în hore în nopţile de vară, ar fi cele mai frumoase, mai curate la suflet fete şi mai isteţe, pe care şi
le-ar fi ales soarele să-i fie slujitoare, dându-le în schimb puteri nebănuite, cum ar fi să se facă nevăzute ori să urce şi să coboare pe scara cerului, atunci când el le-ar fi îngăduit; dar vezi tu, ele nu-s aşa ca oamenii decât în noapte aceia, în rest ele-s doar aşa ca un fum, ca nişte duhuri.
Ele se străduiau să nu le vadă oamenii şi de aia, numa noapte jucau, iar la hora lor lua parte şi Luna, care e sora soarelui. De fapt, hora asta e felul în care, ele, se rugau soarelui şi-i mulţumeau pentru toate puterile cu care El le-a dăruit.
Se mai zice că aceste zâne au grijă de recoltele noastre să se facă spornice şi roditoare şi înmulţesc florile şi copacii şi, toate cele. De aia nu-i bine să lucrăm când e ziua lor că atunci se supără şi dau ploi cu grindină, strâcându-ne recoltele.
Sunt între ele, unele mai bătrâne, care-s foarte rele şi blesteamă oamenii da, la alea li se zice ,,rusalii” ori ,,iele” şi astea apar mai mult pe la ,,Coborârea Duhului Sfânt”, de-i zâcem noi drept sărbătoarea Rusaliilor.
Câteodată, sărbătorile astea două, Sânzâienele şi Rusliile, se găsesc apropiate în calendar şi atunci, se întâlnesc toate zânele şi cele tinere şi alea bătrâne, prin lunci şi încing hore şi atunci, mai ales feciorii, îi bine să şadă prin casă, că de-i prind ielele ori zânele în hora lor, mulţi înebunesc ori chiar mor, că rămân fără suflare de atâta săltăreală.
O fost care şi-o perdut minţile dacă nu s-o găsit vre-un bătrân să le descânte că doară se zice că o mai luat zânele pe câte unii pe tărâmul celălalt, iar când o venit, erau cu părul albit şi îmbătrâniţi, numa după câteva zile.
Se zice că la nişte zâne, odată, le-o fost milă de bieţii oameni şi i-o învăţat descântecul, taina florilor de leac şi cum să facă leacuri, da pentru asta Soarele, tare rău, le-o pedepsit că le-o făcut în nişte mici animăluţe, tare drăgălaşe la privire dar tare urât mirositoare şi le-o blestemat să trăiască ascunse de ochii oamenilor prin scorburi, să mânce numa şoareci şi alte urâciuni iar oamenii să le vâneze pentru blăniţa lor care e uneori roşcată, alteori gri, iar unele, au primit puterea de a-şi face blăniţa albă. Îs tare periculoase animăluţele astea, chiar şi aşa cât îs de mici, că nu-s mai mari decât o veveriţă. Se cheamă ,,nevăstuici” ori ,,hermine” şi la Rusalii, dacă nu ai grijă se stropeşti bine uşa grajdiului şi ferestrele unde ţii caii la iesle, cu zamă de usturoi atunci vin herminele astea – ielele- cum le ştim noi şi atâta îi chinuie pe bieţii cai: îi muşcă, îi biciuie, îi gâdilă, le înclcesc coamele şi cozile de nu le mai descâlceşti în veci.
De multe ori, stăpânii, le dau drumu pe dealuri ca să nu-i prindă ielele!
Zice că atunci când Soarele o vrut să le blesteme, zânele care o destăinuit secretul descântecului, o încălecat o hergelie de cai sălbateci dar caii le-a azvârlit la pământ şi astfel Soarele le-o ajuns cu blestemul iar de atunci ele mereu vin şi-i chinuie pe bieţii cai, dacă îi găsesc legaţi, că atunci nu se pot apăra iar ele se răzbună în voie.
Şi, ca să-ţi zic şi cu florile de sânzâiene; uite cum o fost: Într-o noapte de vară, Ionuţ, un ciobăînel tinerel, o trebuit să meragă în sat cu ceva ascultare de la baci, iar drumul lui trecea printr-o pădurice. Obosit de atâta umblet, s-o pus pe burtă să beie apă dintr-un izvor care curgea tocmai la marginea desişului iar când să se ridice, o dat cu ochii de zânele care tocmai încingeau hora. Zânele l-o pus să le cânte că l-or văzut cu fluierul de soc la chimir.
El le-o cântat, ele o jucat, dar la una, la ceie mai mică, aşa drag i-o căzut Ionuţ încât pe când pica roua şi ar fi fost timpul ca ele să urce scara cerului şi să meargă acasă, o zâs că ea nu măi merge de pe pâmânt ci să face muritoare şi rămâne cu Ionuţ.
Apăi să vezi spaimă pe suratele mai mari ale Sânzâienei, că așa o chema pe ceie mică, că vezi tu, Soarele n-o vrut dintru început să-i deie voie la ceie mică să coboare pe pământ.
Soarele, pusese în inima Sânzâienei toate tainele cerului şi depre asta nici măcar soră-sa Luna nu ştia, dar estea mai mari atâta l-o rugat încât după multă rugăminte şi juruială l-o înduplecat dar le-o zâs că, dacă o vor pierde, niciodată nu le va mai îngădui să coboare ca fiinţe omeneşti pe pământ.
Aşa că suratele cele mari trebuind să-şi respecte cuvântul dat, au înlănţuit-o cu o funie de iederă pe ceie mică şi aşa au dus-o acasă Soarelui, În timp ce urcau la cer din ochii Sânzâienei curgeau lacrimi iar unde picau lacrimile ei, înflorea câmpul când alb când galbăn umplâmd poiana unde Ionuţ, istovit, o rămas adormit de către zâne, ca să nu mai ştie ce s-o întâmplat.
Pe când soarele era sus pe cer, Ionuţ s-o ridicat buimac şi obosât, întrebându-se unde se află şi ce fel de flori ’or fi acelea că nu le mai văzuse nicicând. Se sâmţa tare istovit, de parcă ar fi ridicat bolovani de moară.
Ridicându-se într-un cot, văzând iarba uscată lângă izvoraş, ca prin vis, şi-a adus aminte că seara le cântase unor făpturi nemaivăzute de el până atunci.
O pornit în drumul lui iar povestea lui s-o spus din gură în gură până o ajuns la urechile mele”
Apăi, dragii mei, nu pot şti dacă povestea o fi fost auzită de mama mea, întocmai aşa, de la vre-o bunică ori străbunică de-a ei, ori o fi izvodit-o pe loc pentru urechile mele de copil, cum mai făceam şi eu cu pruncii noştri, dar poveşti ca asta am mai auzit şi la Tulgheş, unde am ajuns să locuiesc, măritându-mă cu un tulgheşan. Vă las mai jos versurile unui cântec izvorât tocmai din povestea pe care tocmai aţi citit-o.
Dragostea nu-i fie-cum
Dragostea nu-i fie-cum….bis
Ea te prinde tot pe drum. …bis
Dragostea e lucru mare …bis
Ea prinde pe fiecare. …bis
Da io-am prins-o făr de vreme
În ajun de Sânzâiene
Când treceam prin lunca mare
Erau zânele-n cărare!
Între ele m-o băgat
Şi m-o luat la frământ.
Când m-am deşteptat în zori
Eram împănat cu flori.
Tuieşât şi dezbumbat
Dintre flori m-am adunat
Tot tocnindu-mi straiele
Şi cătând cărările.
Cumva- n fire mi-am vinit
Da nu-nţălegem nimnic
Ce caut eu un’ m-am trezât
Şi nu mai cunosc nimnic?
Da tăt am avut noroc
C-o trecut pe-acolo-un om
Şi cu-un şomoiog de flori
Mi-o descântat să nu mor.
Deochiu m-o tăt cătat
Pân-am fost de însurat;
Pe mireasa.draga mea,
Sânzâiana o chema!
Iac-aşa-i cu dragostea
Când îi să dai peste ea.
Şi încălecând pe iastă dobă, m-oi duce-n treabă-mi, c-o fost destulă vorbă.
Doamne-ajută şi pace bună!
……………………………………………………………………………………………………………………………………………
- Poveste alcătuită, de Rapsod popular – Lăcrămioara Pop, din mai multe povestioare auzite în copilărie;
- Muzica – culeasă din Tulgheş de la Rapsod popular Petre Strâmbu; Versurile completate de subsemnata, începând cu al şaselea vers
- Acompaniamentul: fluier – Ştefan Pop; Dobă ţărănească cu strune şi voce – Lăcrămioara Pop.
- Limbajul folosit,(la scrisul poveştii), este acela al graiului din regiunea Topliţa –Tulgheş.
Toate cele de mai sus au constituit probă de concurs la Festivalul Naţional ,,REGINA SÂNZÂIENELOR” Horodnic de Sus, Suceava-Bucovina în anul, 2021.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………
Dicţionar explicativ regionalisme:
petea– fundiţă/panglică
şoş – stâlp de gard
şir* de păr ori lână – cu sensul de ,,fir” de lână sau păr
tuieşât /tuieşit– ameţit/debusolat
dezbumbat– cu hainele în dizordine / dezmăţat/ dizordonat/ descheiat…
tocnindu-mi hainele– aranjându-mi hainele
şomoiog de flori – legătură de flori/ grămăjoară/ bucheţel
