Text redactat de învăţătorii comunei pentru cartea revizorului şcolar Constantin Luchian, realizată în 1932-1933. Textul a fost completat de către Constantin Luchian şi publicat în cartea sa „Locuri, oameni şi şcoli” apărută în perioada interbelică şi într-o a doua ediţie în 1996.
Străbătând șoseaua de la Broșteni spre Piatra, pe cursul Bistriței, intrăm într-un frumos sat, numit Mădei. Legenda întemeierii acestui sat este cât se poate de frumoasă:
„Cândva, pe la 1500, trei călugări flămânzi de dor de mântuire, au pornit în schimnicie și străbătând prin locuri virgine cursul mijlociu al Bistriței, s-au oprit într-o poieniță la mal de apă și margine de codru și au durat o mică sihăstrie. Unul din acești călugări, prenume Matei, era mai răsărit. Aici, în freamătul brazilor și în tovărășia sălbătăciunilor, trăit-au cei trei schimnici în post și rugăciune zeci de ani, iar ciobanii ardeleni care veneau vara cu turmele de oi pe plaiurile ierboase ale munților, au dat peste duhovniceasca așezare. Au stat de vorbă întru cele ale sufletului cu prea cuviosul Matei, lecuitor de boale și tălmaci al pravilelor și în verile următoare s-au abătut iarăși pe acolo, aducând cu ei și alți ciobani credincioși. Câțiva din acești ciobani au rămas pe lângă sihăstria lui „Madei” cum pronunțau ei, durându-și câteva așezări primitive pentru vite și gloată. Astfel s-a înfiripat așezarea care s-a chemat Mădei, derivație de la călugărul Matei”.
În 1934, satul număra 165 capi de familie cu 670 de suflete. Împrejurimile satului sunt destul de pitorești, fiind străjuit de Runcul Mădeilor, de Cărpeniș și de Chiriac, poalele cărora șerpuiește Bistrița. Satul este ca o grămadă de pomi, cultura merelor, în special, fiind în floare.
Locuitorii sunt de origine ardeleană, ocupația de bază fiind, la început, păstoritul. Aveau turme mari de oi și herghelii de cai sălbatici. Ei erau clăcași pe moșia Mădei care era proprietatea mănăstirii (Baia) până în 1864, când au devenit stăpâni pe bucățica lor de pământ. Neavând terenuri de cultură, oamenii au îmbrățișat ocupația plutăritului și exploatarea lemnului. Au aceeași înfățișare ca tuturor de la munte. Fiind muncitori și mai puțini vicioși, și-au întocmit gospodării frumușele.
Starea culturală este mulțumitoare, puțini din ei fiind analfabeți (10-12%) și aceștia numai dintre bătrâni și anormali.
Portul, limba, credința și obiceiurile sunt neștirbit păstrate. Aproape toată îmbrăcămintea și-o fac în casă și costumele lor rivalizează cu cei din Broșteni.
Biserica satului a fost construită în timpul domnitorului Al. I. Cuza în 1864. Sihăstria călugărului Matei, veche de peste 300 ani, a fost dărâmată. Dintre preoții care au slujit aici, mai de seamă au fost Gavril și T. Vicovanu, veniți din Ardeal, Simion Cârjă, care a pus și bazele învățământului în Mădei, apreciat mult pentru darul vorbirii pentru care a primit un ceas de aur de la Mihail Kogălniceanu, apoi preotul P. Roșescu, care a renovat biserica cu concursul enoriașilor, ș.a.
În Mădei au existat înainte de război două cooperative înființate din inițiativa învățătorului P. Toma. După război, din cauza crizei economice și slabei conduceri și-au sistat activitatea.
Școala
Primele începuturi de școală în satul Mădei au fost pe la anul 1870, când preotul Simion Cârjă a strâns 10-12 băieți să-i învețe carte bisericească și puține cunoștințe de istorie, geografie și socoteli. Cursurile se țineau în pridvorul bisericii. Așa a urmat până în 1876, ca apoi să apară școală oficială în 1880, cu primul ei învățător, Ioan Popovici, absolvent al Școlii Normale din Iași, de fel din Liteni. Numărul copiilor care frecventau școala era relativ mic 20-30 de elevi, în care intrau copii din celelalte sate ale comunei, Frasini și Pârâul Cârjii.
După I. Popovici au urmat: C. Lateș, C. Pavelescu, sub care s-a început construirea primului local de școală, apoi Ilie Aramă, C. Catrinici, I. Hurjui, n. Lupan, Iuliu Dimitriu și P. Toma, toți titulari. După război au funcționat câțiva suplinitori, air din 1921 Ion Popescu, învățător titular, un dascăl bine pregătit și harnic, care împreună cu soția sa, Maria I. Popescu, numită în postul II, au ridicat această școală la un nivel corespunzător.
În 1934-1935 se găseau în plină activitate. La câțiva ani vrednicul I. Popescu s-a stins din viață în urma unui act disperat. Numărul copiilor înscriși era de 102, iar frecvenți 91 în clasele I-V. Clasele VI-VII nu frecventau, fiind trimiși acasă.
Vechiul local de școală construit în 1892 prin stăruința învățătorului C. Pavelescu, a fost total distrus de urgia războiului care a trecut pe aici (1916). A fost ridicat un nou local pe ruinele celui distrus, prin contribuția sătenilor îndemnați de energicul director I. Popescu, local terminat în 1927, cu două săli de clasă și locuință pentru director și aflat în bună stare..
Date culese de I. Popescu.
Satul Pârâul Cărjii
Acest sat s-ar fi întemeiat cam pe la 1780. Există la biserica satului un pomelnic scris în slavonă care datează din acea vreme. Satul este înconjurat de dealuri și munți făcând parte din lanțul muntos al Pietrosului, cu gigantice stânci, Lacurile, Nigovanu și Chiriacul. Acești munți, în timpul verii, sunt plini de viață prin stânile locuitorilor din sat și împrejurimi, veniți cu turmele la vărat. Și iarna se organizează târle de oi, mai ales pe munții Lacurile și Gherghea.
Spre nord de sat, la izvoarele pârâului Pietroasa, se află locul numit „Preluca lui Petru Rareș”, unde se spune că a popsit acest domn la niște ciobani, în fuga lui spre Ardeal, fiind travestit în cioban ca să scape de urmărirea vrăjmașilor lui.
Locuitorii sunt veniți de peste munți, din cauza persecuțiilor ce îndurau, întocmai ca cei din satele de mai la nord. Numele de familie ale unor gospodari de azi, dovedesc că au venit din Transilvania sau Bucovina (Dorneanu, corbu, Bilboreanu ș.a.). Au aceeași înfățișare a oamenilor de munte. Se ocupă cu creșterea vitelor, în special oi, iar femeile sunt neîntrecute în arta țesăturilor românești (industrie casnică). Parte din ei sunt și plutași. Fiind harnici au gospodării bine organizate.
Starea culturală lasă de dorit, peste 30% erau analfabeți în 1935. Aceasta și din cauză că multă vreme n-au avut școală și învățător în sat, dar și din îndărătnicia lor față de învățătură și cultură, în general.
Și-au păstrat neștirbit portul și limba. Bărbații mai în vârstă purtau plete ca pe timpul strămoșilor daci, cu trăistuțe la șold, și cu glugi pe spate, în timpuri ploioase, încinși cu curele late bătute cu nasturi strălucitori. Ciobanii purtau comănace pe cap. Ei practică frumoase obiceiuri la Anul Nou. Credința a cam slăbit, mulți crezând în farmece și superstiții.
Biserica satului a fost construită din lemn, prin anul 1780, apoi în 1902 s-a refăcut și s-a mărit. Războiul a distrus-o și a jefuit-o, fiind refăcută din nou de enoriași, în 1931, preot fiind Paul Ungureanu. Înainte de acesta au mai slujit aici preoții: Simion Cârjă, I. Păltineanu, P. Roșescu, ș.a.
Școala
Până în anul 1901, satul n-a avut o școală oficială. Copiii- mai mult băieți- urmau la școlile din Mădei sau Borca. În 1902 se construiește un local de școală cu o sală de clasă și a fost deschisă cu 26 de elevi. La această școală au funcționat numai suplinitori. Primul titular s fost T. Dimitriu (1912-1916), care a întemeiat o grădină de pomi roditori pe lângă școală. Războiul a distrus orice urmă de școală, așa că în 1918-1919, când s-a redeschis, n-avea local în care să se țină cursuri, dar nici învățători titulari. Abia în 1930 este numit aici D. Mohoreanu, învățător provizor, iar în 1931 urmează I. Olaru, învățător provizor care se găsea și în 1934-1935. Prin stăruința lui se acoperă școala și se construiește locuință pentru director.
Școala avea 109 elevi înscriși din care frecventau 95, funcționa și clasa a V-a cu 19 elevi. Dintre absolvenții acestei școli amintim pe I. Popescu, directorul școlii Mădei și câțiva meșteșugari.
Date culese de I. Olaru.
Satul Frasini
Este așezat pe malul drept al Bistriței (pe luncă), între munții ce-și lasă poalele până în sat. Culmile ce mărginesc satul fac parte din șirul Măguricea și Bâtca, din fața satului, Runc spre sud, despărțind satul Frasini de cătunul Fierul, ce ține tot de acest sat, și dealul Fierului. Bistrița udă satul spre nord. Împrejurimile sunt pitorești, fiind căutate de iubitorii de natură. De altfel și clima este mai dulce aici, chiar în timpul iernii, satul fiind bine adăpostit de vânturi și viscole. Satul și-a luat numele de la pădurile de frasini care se întindeau pe lunca Bistriței. În timpul primului război mondial. Frasinul a fost teatru de operații între armatele austro-ungare și ruse, astfel că a avut mult de suferit.
Locuitorii sunt veniți din Transilvania, mai ales după revoluția lui Horia din 1784 și din Bucovina, emigrând din pricina persecuțiilor austriecilor. Ei erau clăcași, muncind pe moșia mănăstirii Secu care avea proprietăți aici. După secularizare , au fost împroprietăriți (1864). Sunt buni gospodari, muncitori, ocupându-se cu creșterea vitelor și plutăritul. Nu au însă o stare economică prea bună.
Portul strămoșesc se păstrează așa cum l-a apucat din moși strămoși. Bărbații poartă plete și chiar barbă, se îmbracă cu cămăși de cânepă (câlți) încinși cu un chimir lat, bernevici (ițari de lână groși), suman și cojoc, în picioare opinci, iar pe cap căciuli mari, iarna, sau pălării cu borul mic, vara.
Starea culturală este sub mediocră, aproape 50% nu știau carte în 1934-1935. Aceasta și din pricina izolării satului, multă vreme neavând școală în sat, iar circulația până în satele vecine se făcea anevoios din pricina trecerii Bistriței, fără poduri de legătură. Ca urmare a acestei situații, persistă superstițiile din popor, iar credința slăbește.
Au obiceiuri frumoase de Anul Nou și alte manifestări colective (nunți, etc). Satul nu are biserică. Credincioșii, puțini câți erau, mergeau la bisericile din apropiere, mai ales la Mădei.
Școala
Până în toamna anului 1919 n-a existat școală în Frasini. Puținii copii de școală (mai mult băieți) mergeau la școala din Mădei sau chiar la Broșteni. Pe 1 septembrie 1919 s-a înființat un post de învățător, la un număr de 27 de elevi. Prima învățătoare a fost Emilia Mihai, suplinitoare. Au mai funcționat o serie de suplinitori, până în 1930, când s-a detașat un titular, Vasile Tărâță.
Din 1934 funcționa Petre Cimpoeșu, învățător titular, un tânăr dascăl muncitor și conștiincios care s-a stins pe câmpul de luptă în războiul din 1941-1944. Numărul elevilor înscriși era de 36, din care frecventau 35 în clasele I-IV. Cursurile s-au ținut de la început pe la diferite case închiriate. Până în 1935 nu se clădise local propriu.
Date culese de P. Cimpoeșu.
A consemnat Roxana Gabor Tănase
