Eram la mare și mă pregăteam să scriu un reportaj despre tărâmul care mă face fericită. Așa cum mă gândeam să scriu și despre Antoine de Saint- Exupery, aniversatul lunii, despre incertitudine, despre omul liber care visa la absolut, despre învingătorul în lupta cu obstacolul, despre tragedie și soluțiile la nefericire ,despre noblețe și decădere. Scriind despre Exupery, aș fi descoperit în mine trăiri blocate în ascunzișuri. Un telefon în noapte, m-a pus să ascult zgomotul unei ploi fioroase, mugetul unor ape care nu prevedeau nimic bun. Noaptea aceea a fost un coșmar. Am urmărit pe Facebook imagini apocaliptice, oameni cunoscuți disperați că au rămas fără agoniseala de o viață, oameni care spuneau că le este frică, panică, plâns. Am simțit spaima fiecăruia în parte și m-am gândit la ce aș fi făcut eu în locul lor. Dar am văzut și imagini de o delicatețe extremă: un jandarm a salvat un arici, altul a dezlegat o cățea cu pui, care erau gata să se înece. O imagine desprinsă parcă din tr-un film de Tarkovski a fost cea a unei căruțe încărcată cu ce s-a mai putut salva dintr-o casă, care avea deasupra o icoană cu Maica Domnului cu Pruncul. O femeie și-a strigat bărbatul toată noaptea, ca să-l găsească fără viață, pentru că a vrut să salveze animalele: ”A fost cel mai bun om din lume”, spunea ea printre lacrimi. Mâl, grămezi de moloz, țăndări, pietre, lucruri care nu se mai pot folosi și oameni obosiți, veniți de peste tot să dea o mână de ajutor și să încurajeze. Solidaritatea a atins cote maxime. ”Limpede nu vezi decât cu inima” spunea Micul Prinț, eroul lui Exupery. Ce inimă mare și empatică au toți voluntarii pe care i-am văzut ! În clipele grele, nu se poate să nu iasă la iveală și frustrările ,micimile sufletești , satisfacția că unii au pățit-o. Doamne al lor! Se dă vina pe guvern, pe primărie, pe ucraineni, pe moldoveni, pe oamenii de afaceri, pe vecini, am văzut că și pe acoperișurile caselor !!!!!, că nu sunt permeabile, pe diguri, pe podețe, pe garduri, pe gatere, pe păduri. Poate a mai rămas cineva sau ceva vinovat, dar am omis. Încet și cu mult efort se va intra în normalitate. Nimeni nu va uita. Nimeni nu va mai fi ca înainte. Dar fiecare va fi viu. Va trăi. Și cât este de important ! Nu mă pot desprinde de Exupery, fără să adaug un text ca o rugăciune: ”Doamne! Acum ajung la Tine! Eu am arat, Tu trebuie să semeni! Am înălțat această lumânare. Tu trebuie s-o aprinzi. Am clădit acest templu. Tu trebuie să-l umpli cu liniște”. Să ne rugăm, așadar!
Iolanda Lupescu
