Ioan Drăgan a fost profesor de pedagogie și director al Școlii Normale de Băieți, din Piatra-Neamț și s-a preocupat și de scrierea de literatura pedagogică dedicată școlilor de aplicație, el însuși fiind profesor la cele două școli normale din Piatra-Neamț. Una dintre lucrările sale, apreciată la nivel european, cu titlul „Dușmanul nostru, copilul”, publicată în anul 1929, supunea atenției paradigma americană, cu privire la drepturile copilului și, implicit, abordarea pedagogică în privința copiilor. În opinia sa, oamenii, de cele mai multe ori inconștienți, practicau abuzul de putere împotriva celor slabi, în special împotriva copiilor. „Copilul nu este un adult în miniatură, nici nu este proprietatea familiei, în fiecare copil sunt forțe spontane care tind să se manifeste liber. Această libertate a copilului este cea care dă naștere la conflicte. (…) Atâta vreme cât adultul are pretenția să își împlinească idealurile prin copii, acesta va obliga, folosindu-se de puterea sa, transmiterea prin generații a tradițiilor moștenite, sacrificând aspirațiile copilului. Acest aspect are ca multe altele, avantaje și dezavantaje. Emanciparea este semnul că noile generații ieșeau de sub jugul voinței generațiilor de înaintași, reușind să spargă cătușele tradiției prea înțepenite”.
Ioan Drăgan, prin cartea „Dușmanul nostru, copilul”, a provocat reacții la nivel național și internațional, cu privire la modul în care era formată, sau ar fi trebuit să fie, noua gândire pedagogică a epocii. Cartea apărea la Editura „Lumina”, în Piatra-Neamț, în anul 1929.
În calitatea sa de profesor la școala de aplicație a Școlii Normale de Băieți din Piatra -Neamț, profesorul Drăgan își forma discipolii într-o nouă paradigmă educațională, pe care o aprofundase la Viena. În concepția sa, în copil erau active forțe spontane, care încercau să se manifeste liber. Inevitabil, adulții cereau supunere și ascultare, dar copiii cereau libertate. Aceste forme ale adversității dintre adulți și copii nu erau lipsite de gravitate, încătușarea libertății copilului de către părinți era un fapt indiscutabil, întărit prin legi și practica moralei religioase.
Câțiva vizionari precum Jean Jacques Rousseau, Tolstoi, Ellen Key, Elslander, au încercat să-i atenționeze pe adulți despre recunoașterea faptului că era un abuz de putere, împotriva firii, să inventeze alte și alte forme de încătușare a copilului. Tema conflictului dintre generații a fost exploatată în diferite feluri în literatură, unul dintre cele mai renumite romane ale lui Turgheniev, „Părinți și copii” a zugrăvit această stare. Prăpastia dintre cele două „tabere” putea lua proporții inexplicabile sau putea genera inevitabile ciocniri. Conform gândirii pedagogului Ioan Drăgan, în mintea copiilor se nășteau pe de o parte sentimente de deziluzie și mânie, și, pe de altă parte, înfruntare, nepăsare sau descătușare. Cele două generații nu se apreciau și, ceea ce era mai grav, nu se mai iubeau. Ceea ce iubeau și apreciau părinții, valorile lor, nu mai reprezenta nimic pentru tineri, aceștia calificându-le drept învechite răsuflate și de neînțeles.
Profesorul Drăgan consemna că, organizarea societală consacra sclavia copilului, prin forme legale, prin așezăminte de educație, care accentuau această sclavie, cel puțin în felul în care funcționa învățământul. În complexitatea vieții sociale, progresele științei și descoperirile de tot felul, care au revoluționat condiția muncii și a producției, nu permiteau evitarea instrucției și impulsionau ridicarea nivelului maselor, pentru a le pune în „stare de participare activă” la formele de viață modernă. Acesta era motivul datorită căruia s-a adoptat, pretutindeni, obligativitatea școlară. Obligativitatea școlară era asemănată de Ioan Drăgan, în privința utilității, cu obligația militară.
Pedagogul era de părere că rezultatele școlii se răsfrângeau asupra întregii societăți, cel puțin tot atât cât și cele ale cazărmii. În privința aceasta, societatea acorda mai multă atenție elementelor ce îi primejduiesc într-un fel existența, cum ar fi vagabonzii și criminalii, decât celor ce i-ar aduce foloase reale. Profesorul reacționa împotriva propagandei cu privire la ideea de a se înființa noi școli de îndreptare pentru copii cu rele porniri: „să mai înființăm școli speciale pentru derbedei, când școlile primare pentru cei normali se darapănă și îngheți în ele, când analfabetismul oferă îngrozitorul procent de 98%, ne mai arde nouă să clădim palate pentru lepădăturile vagaboande, când aceștia au ocne și beciul de poliție, bancă și penitenciare ca la Mislea?”.
Astăzi, discursul său ar părea discriminatoriu, însă în epocă elevii de la sate mergeau la școală, iarna, în bluză de doc și cu picioarele goale, în papuci de cârpă, dar cu speranța că învățătura le va ajuta să aibă un rost în viață. Motivația intrinsecă venea și din sărăcie, neputință, disperare. Normaliștii, după eforturi îndelungate, deveneau dascăli apreciați.
Imaginea pe care ne-o oferă profesorul de pedagogie Ioan Drăgan despre școala din anii ’30 este una care poate rivaliza cu o secvență de film didactic, în care se expun exemple de cum nu ar trebui să fie învățământul. El prezenta situația ca pe un adevărat spectacol, în care erau prinși, cu toții – copii, învățători, părinți: „O persoană adultă deoparte și o ceată de copii în fața lui, dacă ai ochiul deprins, rar descoperi semne de prietenie între adulți și copii. De obicei, învățătorul este despărțit de elevi prin catedră, iar copiii sunt izolați cu ajutorul unui instrument de caznă, care este banca. O vargă curățită sau o riglă te încredințează, că dacă vreun copil se apropie de catedră, nu-l duce vreun dor de a fi mângâiat. De întinde mâna, nu e să ceară, ci să primească porția de lovituri în palmă. Acest sistem te face să te gândești cu jale la paragrafele despre recompense și pedepse, care dorm somnul letargic prin manualele de pedagogie. O bucată de cretă izbește în tablă neagră, de sar așchii dintr-însa și vocea adultului domină o clasă mută de copii, în ochii cărora licărește flacăra celui mai frecvent dintre sentimentele umane, frica de Domnul”.
(Va urma)
