Scriu din bucuria de a retrăi momente deosebite din cariera de profesor.
Ora de dirigenție era un prilej de a contribui la conturarea caracterului fiecărui elev, în evoluția sa spre formarea personalității lui de viitor adult. Orele educative erau cele mai grele din carieră, pentru că nu aveau nici programă, nici manual. Trebuia să ajungi să descoperi atât calitățile morale, cât și defectele fiecărui elev pentru a fixa tematica anului întreg.
Îmi amintesc că în primii ani, când asistam la câte o oră deschisă la dirigenție, la profesori cu mare vechime, urmăream cu plăcere și uimire desfășurarea ei, și ne întrebam dacă vom ajunge și noi să organizăm ore interesante, chiar dacă nu-i vom egala. Treptat am căpătat experiență și abilitatea de a colabora cu elevii la aceste ore. Erau lecții despre morală, educație sanitară sau rutieră.
Am avut avantajul că am predat limba română și eram și bibliotecara școlii, încât puteam să folosesc povestioare, fragmente din operele literare sau întâmplări din filme, pentru a le capta și a le menține interesul până la sfârșitul orei. Fixam teme despre marile personalități ale lumii, iar literatura beletristică are personaje atât de variate și de complexe, încât le serveam ca modele de urmat.
Când le anunțam tema, le solicitam să vină la ora următoare cu lecturi sau întâmplări cunoscute de ei, pentru ca lecția să fie un permanent dialog. Majoritatea participa la discuții, având grijă și de exprimarea corectă și uneori emoționantă.
Mi-l amintesc pe profesorul de franceză Ion Irimia la orele lui educative. Era o plăcere să-l asistăm. Întreaga oră era o incursiune în experiența sa de viață, în vasta lui cultură. Strecura dictoane latinești, proverbe și zicători atractive, încât elevii așteptau cu nerăbdare o nouă oră educativă și pe dirigintele care părea un adevărat magician.
Copiii proveneau din familii modeste și nu-și arogau merite. Știau că au toți aceleași drepturi și îndatoriri. Am predat în perioada când funcționa internatul școlar, iar săptămâna de școală avea șase zile. Elevii trăiau împreună în școală și la internat, își făceau temele după ore, sub supravegherea profesorului de serviciu. Dimineața, înainte de începerea orelor, repetau lecțiile, îi ajutau pe cei care se descurcau mai greu.
Părinții se ocupau de asigurarea bunăstării familiei și erau bucuroși că odraslele lor rămâneau sub îndrumarea școlii. Erau receptivi la observațiile și la sfaturile cadrelor didactice și nu lipseau de la lectoratele cu părinții. Se mândreau cu rezultatele copiilor.
Toți urmăream să le insuflăm respect față de părinți, față de profesori, față de cei vârstnici. Organizam, din când în când, sărbătorirea unui copil cu posibilități materiale reduse, oferindu-i mici daruri, pentru ca ziua lui să fie o bucurie. Mergeam cu ei la bătrânii singuri și nevoiași și le duceam alimente, câte puțin de la fiecare copil. Odată am strâns bani și am cumpărat un car de lemne, le-am tăiat și stivuit, sâmbăta după ore. Școala era obligată să meargă, câte o săptămână pe an, să curețe crengile uscate din pădure, pentru a primi lemne de foc.
La prânz puneam toți mâncarea la un loc și ne bucuram servindu-ne ca într-o familie. Apoi spuneam glume și ghicitori sau cântau melodii potrivite vârstei. Munceam cot la cot cu ei ca să-i încurajăm și să nu li se pară munca grea. Așa se înfiripau prietenii, cu preocupări frumoase, specifice vârstei. Deși am trăit în vremuri dificile, școala era un loc de petrecere plăcută a copilăriei, iar dirigintele devenea, treptat, un confident al copiilor.
Când îi întâlnesc pe foștii mei elevi, de condiție socială diferită, ne salutăm, ne îmbrățișăm și ne împărtășim crâmpeie din bucuriile și necazurile vieții. E pentru mine cea mai aleasă recompensă.
Astăzi, când trec pe lângă școala unde am predat o viață, rememorez aspecte din activitatea didactică, și, dacă aș putea întoarce timpul înapoi, aș face-o cu aceeași bucurie și inimă tânără.
În final, scriu un citat din Wayne W. Dyer, pentru toate cadrele didactice: „Nu scrie numele tău pe nisip, valurile îl vor spăla. Nu scrie numele tău pe cer, vântul îl poate spulbera. Scrie-ți numele tău în inima oamenilor cu care vii în contact. Acolo e locul unde va rămâne.”
Elena AFLOREI
