„Iată ce am văzut eu în satul Dreptu, din comuna Galu, judeţul Neamţu. Am văzut un învăţător tânăr, cu numele Costică Romanescu. Fecior de preot, are un frate inginer, ar fi putut face studii mai intense, însă a preferat să rămână în legătură cu poporul şi să nu-şi întârzie proiectul de a pune în fapte dragostea lui pentru cei mulţi şi pentru neam”. Aşa ni-l prezintă Mihail Sadoveanu în anul 1937 pe Constantin Romanescu, dascăl într-un sătuc de pe Valea Muntelui.
S-a născut în 1906, în satul Grinţieşu Mare, comuna Bistricioara, din părinţii Alexandru Romanescu, preot, şi Virginia Romanescu, casnică. Primele patru clase primare le-a urmat în Grinţieş, între anii 1913-1917. Din cauza războiului, Grinţieşul fiind situat la fosta graniţă cu Austro-Ungaria, marea majoritate a locuitorilor au fost evacuaţi sau au luat calea codrului, ferindu-se din calea gloanţelor. Între anii 1919 şi 1924 este elev la Şcoala Normală „Vasile Lupu” Iaşi, pe care a absolvit-o cu „Diploma de capacitate pentru învăţători.
Între anii 1924-1927 activează ca învăţător la Şcolile Evnea şi Voşlobeni din judeţul Târnava Mică (actualul judeţ Harghita). După terminarea armatei, din 1928 şi până în 1931, este dascăl la Şcoala Grinţieşu Mare, comuna Bistricioara. Din 1931 şi până în 1967, când se pensionează, călăuzeşte paşii „micilor odrasle” ale muntenilor din satul Dreptu, comuna Galu, unde a fost şi director.
În lunile iulie şi august 1926 a urmat „Cursurile de vară ale şcolii de maiştri pentru învăţători” de pe lângă Şcoala Normală Deva, absolvind cu titlul de maistru. De remarcat că a fost singurul dintre cursanţi care a urmat, în paralel, patru cursuri (tâmplărie, rotărie, dogărie, aparate pentru lecţiile de fizică). Tot în această scurtă perioadă, nu se ştie de la cine şi când a avut timp, a învăţat să împăieze păsări şi animale.
Tânărul învăţător a găsit la Dreptu o şcoală în curs de construcţie, începută de învăţătorul Vasile Ţifescu, care decedase în 1930. Iată ce spune în cuvinte simple, Mihail Sadoveanu: „Când a fost numit, acum câţiva ani în satul Dreptu, şcoala era urzită; era una dintre clădirile pornite sub impulsul ministrului dr. Angelescu şi rămase neisprăvite. Tânărul a convocat pe oamenii înţelegători şi copiii mai mărişori; s-a desculţat, şi-a suflecat mânecile, dând cel dintâi pildă, a strâns lut, a făcut cărămida, a stins var. După ce a încheiat toate zidurile, meşterul improvizat a acoperit clădirea. După ce s-a coborât de pe acoperiş, a devenit tâmplar, lucrând cu aceleaşi ajutoare, ferestrele şi uşile. După ferestre, uşi şi duşumele, a venit rândul sobelor. Aveam impresia că mai ales cu acest meşteşug ţinea să se mândrească învăţătorul Costică Romanescu. După ce a tencuit şi văruit, punând el însuşi mâna în calitate de arhitect şi meşter la toate, a venit şi rândul zestrei şcolare propriu-zise: dulapuri, bănci, catedre. Deci şcoala a început sub bune auspicii. Sătenii şi copiii au îmbrăţişat de la început cu drag pe asemenea învăţător.”
Neîntrecut vânător, a considerat că păsările şi animalele ce populează pădurile României pot să-şi „prelungească existenţa”. Le-a naturalizat, aşa cum învăţase odinioară la Deva, şi a înfiinţat un muzeu „bine întocmit”. Printre exponate pot fi văzute animale mari precum ursul, lupul, vulpea, ţapul, mistreţul, bursucul etc., dar şi păsări autohtone sau aflate în trecere prin această zonă.
A încropit un atelier, într-o sală largă, şi aici, sub directa îndrumare şi supraveghere a „maistrului învăţător”, calfele lui, elevii de atunci ai şcolii, au deprins toate meseriile pe care acesta le cunoştea: lemnărie, fierărie, tinichigerie, împletituri, tâmplărie etc. De pe mâinile lui şi ale elevilor au ieşit lucruri deosebite, de care a beneficiat tot satul şi nu numai.
Cele aflate şi relatate ne-ar putea face să credem că domnul învăţător şi-a petrecut aproape toată viaţa în clasă şi atelier. Nu, el era un împătimit al naturii. Avea acasă o prisacă şi un lot pe care practica grădinăritul şi pomicultura. Şi nu o făcea singur. Lua cu el elevii, pe care-i învăţa tainele acestor meserii. Pe cei mai buni îi recompensa cu miere dulce, dar şi cu pomi altoiţi, care între timp au devenit copaci roditori.
A mai făcut şi alte lucruri „mărunte”: a fost director de bibliotecă şi de teatru, a construit un radio şi, ca un bun gospodar, a lăsat în urmă şi o …gospodărie. Iată cum îşi încheie Mihail Sadoveanu povestea unor „modeşti învăţători”: „Prin soţia sa, şi ea învăţătoare, domnul învăţător de la Dreptu a făcut pe sătence să deprindă creşterea gândacilor de mătasă şi ţesăturilor celor mai meşteşugite… Dar ce gospodărie are domnul învăţător! Şi ce soţie vrednică! Şi ce om care nu se plictiseşte e dânsa! Şi ce însemnează dânsa pentru colţul de lume în care munca lui cea cu dragoste se produce!”.
Ilie ALEXANDRU, Dumitrina ERHAN, Vasilica ANCUŢA
