Text redactat de învăţătorii comunei pentru cartea revizorului şcolar Constantin Luchian, realizată în 1932-1933. Textul a fost completat de către Constantin Luchian şi publicat în cartea sa „Locuri, oameni şi şcoli” apărută în perioada interbelică şi într-o a doua ediţie în 1996.
„Între comuna Galu, la nord, și pârâul Bistricioara la sud, se află așezată comuna Călugăreni. Ea se întinde pe Valea Bistriței și pe Valea Pârâului Largu, de-o parte și de alta. Acest pârâu izvorăște din Munții Hălăuca și curge în direcția nord-sud-est pe o vale largă cu pietriș mult, de unde și numele de Valea Largului.
Comuna este formată din satele Călugăreni, un sat mic, așezat între Bistrița și Bistricioara, aproape de confluența lor, Poiana Teiului unde se află și reședința comunei, sat mare și frumos la șoseaua principală, paralel cu Bistrița, Coroiu și Largu, aceste două sate formând o circumscripție școlară.
În Poiana Teiului, chiar în mijlocul satului se găsește celebra „Piatra Teiului” (28 m înălțime) o stâncă de forma unui turn înfiptă în mijlocul drumului, lângă biserică.
Are aceeași structură geologică cu stâncile de pe înălțimile Ceahlăului, fapt ce a dat naștere la o legendă care circulă în popor: cum că Diavolul ar fi adus-o din vârful Ceahlăului ca să astupe cursul Bistriței spre a provoca o revărsare care să înece lumea. Numai că planul nu i-a reușit, căci tocmai când se apropia cu stânca în spate să o arunce în Bistrița, au cântat cocoșii și diavolul a lepădat stânca chiar în mijlocul drumului, unde se găsește azi.
Pe la Poiana Teiului trece o șosea județeană care leagă Ardealul- pe la Prisăcani Bistricioara- cu Iașul și Suceava- peste muntele Petru-Vodă, pe la Pipirig – Tg. Neamț. Era cel de-al doilea drum pe care se scurgeau convoaiele cu mărfuri din Transilvania spre cele două foste capitale ale Moldovei, și prin care au pătruns numeroși locuitori ardeleni, refugiați din cauza persecuțiilor și apoi stabiliți prin aceste locuri.
Satul Poiana Teiului
Este cel mai mare din comună, aici fiind și reședința comunei. Se află la răscrucea drumurilor dintre Vatra Dornei, Piatra Neamț și Transilvania, pe malul drept al Bistriței.
Școala. Școala oficială a luat ființă în 1865-1866, având înscriși 82 de elevi din toate satele comunei Călugăreni- pe o rază de 18 km.
Primul învățător plătit de stat a fost I. P. Boncescu, venit din altă parte. Și înainte de 1865 se pomenește de o școală cu caracter religios care funcționa pe lână biserica „Buna Vestire” din Poiana Largului, cea mai veche biserică din comună. La acea școală predau călugări, această biserică fiind mai înainte schit. Învățătorul I. Boncescu a mutat școala la Poiana Teiului, funcționând aici până-n 1890 când vine D. Focșa (1890-1903), titular, mort tuberculos. Sub directoratul acestui dascăl vrednic s-a construit localul propriu de școală tip Casa Școalelor, din cărămidă, cu două săli de clasă și cancelarie. La construirea localului a contribuit – prin stăruința depusă și primarul de pe acea vreme, Gr. Țăranu (1898-1899). În 1899 se înființează și postul II.
În perioada 1900-1935 s-au perindat la această școală următorii învățători: Gh. Andronic (1900-1906 și 1913-1919), D. Alexandrescu din Galu (1904-1908), Tarsița Dăscălescu-Bârsan (1906-1908), soții Eugenia și Leon Mrejeru (1908-1914) doi dascăli distinși a căror activitate a făcut răsunet pe întreaga Vale a Bistriței, pentru care Leon Mrejeru a fost numit- tânăr fiind revizor școlar (1909-1914), fiind suplinit la catedră de M. Rotaru și Gh. Popescu, învățători titulari detașați. Au urmat: Lucrația Grințescu, căsătorită Vasiliu (1916-1935), C. Vasiliu (1919-1935), director, Pantelimon (1919-1921), Ecaterina Bejan (1919-1920), Gh. Răzlescu (1920-1921) V. Chele (1921-1924), Eugenia Chele (1922-1924), Simion Alistar (1923-1924), Ruxandra Bonteanu (1924-1925), Maria Crețu (1924-1925), Lucreția Popescu-Podoleanu (1925-1929), Filofteia Bălan (1927-1935), Ana Pantalon-Vlad (1929-1931), Ioan N. Ciucanu (1931-1935) și apoi în continuare profesor la aceeași școală.
În anul școlar 1934-1935, școala avea patru posturi cu 173 de elevi înscriși și frecvenți la toate cele șapte clase.
Datorită tradiției de muncă încă de la începuturile școlii, continuată prin dascălii de acțiune ce s-au perindat la școala din Poiana Teiului a dat societății numeroși intelectuali și lucrători în toate ramurile de activitate. Astfel, de aici au plecat sau au slujit în comună peste 15 preoți (între care preoții T. Și St. Ștefan, T. Borș, Grigore și Pantelimon Grigoriu, Gheorghe, Vasile și Constantin Coroamă, T. Gheorghiu, Cezar Andronic, C. Grigoriu, ș.a.), peste 12 învățători și profesori (între care Gh. Coroamă, Gh. Gavrilețeanu, Gh. Andronic, V. Achiriloaie, Elena Țăranu, Maria Pantelimon, Maria Tătaru, Ion Ciucanu, ș.a.), apoi ofițeri (frații Vasiliu), ș.a.
Date culese de I. Ciucanu
Satul Călugăreni
Așezat la confluența dintre Bistricioara și Bistrița, este cel mai mic sat din comună. Și aici se află o școală cu un post, înființată în 1919. Școala n-avea local propriu. Cursurile se țineau într-o casă închiriată improprie. Din această pricină, ca și din lipsurile în care trăiau locuitorii, nu s-a putut stabili aici învățători care să se devoteze ridicării culturale a locuitorilor. Iată care au fost învățătorii care s-au perindat până în 1935, mai toți funcționând doar câte un an: Gh. V. Lateș, C. Dănăilă, V. Achiriloaei, N. Manoliu (1922-1925), P. Alexandrescu, M. Alexandrescu, I. Bordeianu, V. Lămătic, V. Sireiteanu, P. Pristavu, M. Donea, C. Alupului și C. Burcoveanu.
Satul Coroiu
De fapt satul Coroiu este un grup de sătișoare, toate pe valea pârâului Largu, cunoscut sub numele de Valea Largului. Ele formează o singură circumscripție școlară. Satele ce alcătuiesc această circumscripție școlară sunt: Coroiu, Brânzeni și Gălbezeni. Spre nord de aceste așezări se întinde șirul munților Petru-Vodă, pe unde –spune legenda- voievodul moldovean s-a refugiat în Transilvania, spre cetatea Ciceiul, fiind călăuzit pe poteci tăinuite de către călugării de la schitul „Buna Vestire”. Dincolo de Petru-Vodă, pe o șosea pitorească, străbați în satul Ploton din comuna Pipirig.
Locuitorii de pe această vale sunt toți români, de obârșie ardeleană ca și cei din Poiana Teiului, sunt oameni vioi, harnici, cinstiți și buni gospodari. În 1935 se aflau în aceste sate peste 700 de suflete și 117 capi de familie, din care două familii erau evrei.
Ocupația de căpetenie este creșterea vitelor, în special oi. De la care se trage și numele satului Brânzeni, pentru renumita brânză de oi ce-o scot ciobanii. Parte din ei lucrează în păduri, la scoaterea lemnelor de fag, parte se duc la fabricile de cherestea din apropiere. Se face puțină agricultură din lipsă de terenuri arabile.
Starea economică, în general, era bunișoară. Din punct de vedere cultural erau situați printre cei ce prețuiesc învățătura, peste 80% fiind știutori de carte. Chiar și fetele urmează regulat școala.
Portul locuitorilor este cel moștenit din moși-strămoși, lucrat în casă de gospodinele harnice și meșterii în țesături de lână.
Limba, credința și obiceiurile sunt păstrate cu sfințenie.
Școala
Până în 1897, copiii din cele trei sate de pe Largu mergeau la școlile din împrejurimi, mai mult la Poiana Teiului, sau la Pipirig, sau chiar la renumita școala de la Broșteni. Pe 1 septembrie 1897 s-a înființat un post de învățător și pentru copiii din această parte, în număr de 20. Primul învățător a fost Gh. Coroamă, suplinitor, absolvent al Școalei Primare Urbane. A funcționat 9 ani, după care a fost numit titular –învățătorul Grințescu. Cel care a funcționat un timp mai îndelungat la această școală a fost preotul I. Petrescu care avea și diploma de învățător. Au mai funcționat câte 1-2 ani Maria Farcașanu, Pantelimon Grigoriu și preotul Coroamă, toți titulari. Din 1932, școala avea două posturi, în care se aflau soții Ana și Ion Ursu, învățători titulari, doi învățători harnici care funcționau și în 1935. În acel an, școala avea 69 elevi în clasele I-IV.
Până în 1925 s-a construit un local propriu, din lemn, cu o sală de clasă și cancelarie. Construcția a fost șubredă, astfel după 10 ani, localul avea nevoie de refacere, parte din pereți fiind putreziți.
Date culese de I. Ursu.
Cea mai veche biserică din comuna Călugăreni este după cum s-a mai pomenit biserica „Buna Vestire” din Poiana Largului. Ea datează din secolul al XVI-lea ca metoc al mănăstirii Neamțului. Pe la 1670 era schit de călugări. Între 1840-1879 a fost parohie sub preotul Ion Pantelimon, apoi devine filiala bisericii din Poiana Teiului.
Biserica „Sf. Gheorghe” din satul Coroiu datează din 1720, iar în 1818 s-a clădit actuala biserică, din piatră, între primii ctitori fiind preotul T. Ștefan și socrul său Ionașcu, stabiliți aici din bejenarii transilvăneni. În timpul primului război a fost grav avariată, fiind renovată de enoriași în 1924. Această biserică este parohială, având ca filială biserica de lemn „Buna Vestire”.
Între preoții mai de seamă ce au slujit la această biserică, amintim pe preotul Ștefan Ștefan, Gheorghe Coroamă, V. Coroamă, I. Petrescu, fost și învățător, Constantin Coroamă.
Biserica „Sf. Dumitru” din satul Călugăreni, o clădire din lemn construită prin anul 1800 sub preotul I. Dorneanu (1800-1830). Au mai slujit preotul Gh. Gavrilescu (1830-1880) când biserica devine filiala bisericii din Poiana teiului.
Biserica „Sf. Trei Ierarhi” din satul Largu, construită din lemn în 1833, ctitor preotul Avram. Au mai slujit preot Gr. Grigoriu și Pantelimon Grigoriu, până în anul 1892, când trece filială la biserica „Sf. Gheoghe” din Coroiu.
Biserica „Sf. Nicolae” din Poiana Teiului, clădită din lemn în 1862, ctitori preotul Ion Pantelimon, locuitorul Bontea ș.a. În 1879 devine parohie preot paroh fiind V. Iosefescu (1879-1927) după care urmează preotul Pantelimon Bălan. Astăzi bisericile din Călugăreni și Poiana Teiului nu mai există, locul lor fiind luat de frumosul lac de la Bicaz.
Mișcarea economică
În 1908 a fost înființată banca populară „Piatra Teiului”, din inițiativa învățătorului director Leon Mrejeru și preot V. Iosefescu. Banca a funcționat în bune condiții având conducători destoinici, între care se numără și C. Vasiliu, directorul școlii din Poiana Teiului.
În 1919 s-a mai înființat, din inițiativa învățătorului C. Vasiliu, o cooperativă de consum, care de asemenea funcționa bine.
În 1920 s-a înființat o cooperativă forestieră care mai funcționa și în 1935. Toate cele trei unități cooperatiste aveau localurile lor proprii. Pentru buna lor funcționare activau toți dascălii din comună”.
Roxana Gabor Tănase
