Există oameni care, prin simpla lor prezență, luminează drumurile celor din jur. Doamna profesoară Trofin este unul dintre acei oameni rari, care nu doar că au predat matematica cu o pasiune molipsitoare, dar au format caractere, au alinat temeri și au încurajat vise. Cu răbdare, cu blândețe și cu o autoritate firească, doamna dirigintă a modelat generații întregi, lăsând în fiecare elev o părticică din sufletul său generos. Astăzi, deși timpul i-a desprins de catedră pașii, dăruirea domniei-sale constituie un reper pentru tinerii absolvenți, iar felul în care a știut să transforme matematica într-un limbaj al răbdării, o lecție de metodică riguroasă.
Înainte de a fi profesor, fiecare dintre noi este în primul rând om cu o poveste de viață. Spuneți-ne despre dumneavoastră. Cine este doamna profesoară Elisabeta Trofin?
M-am născut în satul Bistricioara, comuna Ceahlău, județul Neamț, pe 1 februarie 1944. Ciclul primar l-am urmat în satul natal, având ca învățător pe Niță Aurel. La insistențele preotului Săndulescu m-au dat părinții la ciclul gimnazial la școala din Grințieș, având profesori pe Maftei Constantin, la matematică, Maftei Maria, la română, Vadana Grigore, la biologie, Linu Maria, istorie – geografie. După terminarea acestui ciclu, am mers la Liceul Teoretic „Mihail Sadoveanu” din Borca, pe care l-am absolvit în 1962. Am suplinit pentru un an ca învățătoare la clasa I, în satul meu, având elevi pe: Borșa Niculina (educatoare), Potlog Teodora (prof. de matematică), Borșuc Ștefana (fost primar al comunei) și mulți alți oameni gospodari. În 1963 am dat admitere la Institutul Pedagogic Bacău, de trei ani, specializarea matematică-fizică. În 1966 am absolvit facultatea, luând repartizare la Grințieș, la insistențele mamei mele. În același timp, suplinitor pe catedra de educație fizică a venit Neculai Trofin, fost coleg din clasa a V-a până la sfârșitul liceului, după care a absolvit Școala de Artă din București, fiind bibliotecar – metodist. În anul 1968 ne-am căsătorit, un an mai târziu s-a născut băiatul, Lulu, iar în 1975, fata, Marina. Băiatul și-a croit drumul în Italia, însă, în timpul pandemiei, s-a îmbolnăvit și l-am pierdut. Nora și nepotul s-au întors în țară și locuiesc la Izvoare. Marina a terminat Facultatea de Chimie Alimentară și serviciul a dus-o la București, este căsătorită cu George Sărluceanu, cunoscut în zonă pentru activitatea culturală și de ecologizare și au un băiat, student în Anglia, la BIMM. În ultimii cinci ani, deoarece am rămas singură la Grințieș, îmi petrec iernile la ei la București. Acolo am sărbătorit anul trecut, cei 80 de ani, la restaurant, cu familia, seara, la un spectacol de teatru cu Dan Puric, ziua.
Ați amintit numele profesorilor care v-au format. Ați avut un model care v-a determinat să alegeți drumul educației, și, în special, al matematicii?
La Borca era un colectiv bun, era un liceu bun de tot. La matematică am avut întâi o domnișoară, Uțu, care a devenit inspector. În clasa a 10-a a venit colegul ei, dl prof. Popa, care ne-a deschis ochii tuturor. Eu nu învățam greu la matematică, ca la istorie, geografie, mie îmi venea natural să rezolv problemele. Eu am înțeles din clasă orice subiect și nu „bucheam” deloc. Dar acest profesor Popa ne-a cultivat dragostea pentru matematică. Ulterior a predat la Bicaz, apoi a ajuns profesor universitar la Bacău. La admitere am dat și fizică și matematică și profesorii de la facultate apreciau pregătirea noastră. Spuneau: „Elevii de la Borca vin foarte buni la matematică, chimie și fizică.”
Ce a însemnat pentru dumneavoastră Școala Grințieș? Cum ați descrie relațiile cu foștii colegi de-a lungul carierei dumneavoastră? Dar cu elevii din promoțiile pe care le-ați avut ca diriginte?
La Grințieș a fost un colectiv foarte frumos, ne-am înțeles foarte bine. În 1966, când am ajuns aici, am găsit-o pe dna Panțiru, care terminase cu un an înainte, soțul ei, Constantin Panțiru, dl Borșuc, dl Vadana, dl Maftei, dna Maftei, de la care am învățat gramatică. M-am înțeles bine și cu colegul meu, profesor de matematică, dl Țifui Ștefan. El era genial, în felul său, preda o noțiune și una-două îi scotea la fotbal. Dar avea metoda lui de a-i face să fie atenți și tot îi determina. Ori avea 10 la cei foarte buni, ori avea 3. A venit odată o brigadă de la București și tot catalogul era plin de 3. „Domnule profesor, dar aici cum faceți să remediați rezultatele?” l-au întrebat. „Foarte simplu, uite-așa”, a răspuns el și a trasat celelalte jumătăți, astfel încât treiul să devină opt. Evident, a stârnit hohote de râs. Și elevii erau foarte conștiincioși. Îmi amintesc de surorile Diaconu, care au devenit profesoare de chimie sau Ortansa, viitoare învățătoare, care mă așteptau pe coridoare când nu reușeau să rezolve o problemă, sau de Gabriela Szocs- Onu, care a urmat o carieră în matematică.
Considerați că s-au schimbat mult elevii de astăzi? Mai există interes pentru studiul aprofundat al matematicii?
S-au schimbat într-adevăr, însă nu sunt doar ei vinovați. Am lucrat și cu nepotul meu și în ultima perioadă și cu unii copii de pe scara blocului unde locuiește fata mea. Nu mai există rigoarea de altădată. Este o harababură, programele școlare nu sunt ordonate, nu se mai merge de la simplu la complex. Sunt noțiuni foarte complicate, pe care noi le făceam la liceu și care se fac acum în clasa a VI-a. Se fac probleme cu necunoscute de la clasa a IV-a. Nu mai există o gradare a noțiunilor, predate întâi proprietățile. Manualele sunt foarte încurcate, definițiile sunt foarte stufoase și aproape de neînțeles. Pe de altă parte, și elevii sunt dezinteresați. Matematica se învață cu creionul în mână. Trebuie mult exercițiu, culegeri întregi rezolvate pentru a aprofunda o noțiune. Peste tot aud că au nevoie de preparatori, încă din clasele primare. Pe vremea mea nu auzeai de pregătire la matematică pentru examene. Învățau din clasă, aprofundau acasă rezolvând și iar rezolvând… Nu mai există respectul pentru școală, pornind de la felul cum se îmbracă, apoi cum se comportă în timpul orelor de curs. De fiecare dată când suplinim un coleg mai tânăr suntem impresionați negativ de atitudinea lor din timpul orelor, lipsa atenției, a concentrării, faptul că au alte preocupări în timp ce profesorul predă.
Este importantă matematica în dezvoltarea unui copil?
Matematica este tot, este obiectul cel mai important, la tot pasul te întâlnești cu noțiunile matematice. Pe lângă utilitatea practică, ea cultivă rigoarea, logica, răbdarea, perseverența în rezolvarea problemelor. Mai mult de atât, dezvoltă gândirea critică, capacitatea de a lua decizii și încrederea în forțele proprii.
Câți ani ați fost în slujba școlii? Ați retrăi vreo zi din cariera dumneavoastră?
34 de ani! Din 1966 până în 1999, 33 de ani, plus un an ca învățătoare la Bistricioara, 34. Am mers des la școală și după ce m-am pensionat, acum nu aș mai avea curaj. Îmi amintesc că am făcut cinci reciclări la Iași; reciclările erau examene periodice pentru verificarea cunoștințelor și reîmprospătarea lor, cu comisii formate din profesori universitari. La Botoșani, în 1977, când a fost cutremurul, 13 probleme am avut de rezolvat. Am obținut nota 10, se poate verifica, fișele se arhivau. Am mers la toate, voiam să fiu la curent cu orice informație nouă. Aș retrăi orice zi alături de colegii mei, de aceea le doresc sănătate și putere celor ce mai sunt între noi și le păstrez o frumoasă amintire celor ce au plecat. Cadrelor didactice tinere le recomand să iubească copiii și materia pe care o predau, pentru că acesta este principiul de la care se pornește în construirea unei cariere frumoase.
Îi mulțumim și noi doamnei noastre diriginte, profesoara de matematică Elisabeta Trofin. Ne-a fost model, sprijin și sursă de inspirație, ne-a oferit lecții de viață, cuvinte înțelepte și o privire caldă din spatele catalogului.
Prof. Cristina Chirilă
