Domnule profesor, să începem cu datele personale.
-Mă numesc Teodosiu Laurențiu-Ştefan, sunt născut la 5 iulie 1938, în satul şi comuna Bălţătești, iar actualmente locuiesc în satul şi comuna Crăcăoani.
– Aţi avut şi alte domicilii de durată mai lungă?
Alte domicilii de durată am mai avut în satul şi comuna Bălţătești în care m-am născut, până la vârsta de 11 ani, până în 1949 şi în Bălţătești între 1952-1956.
Să trecem la primă etapă a vieţii: copilăria. Unde ați copilărit?
Am copilărit în Bălţăteşti, unde am stat până la vârsta de 11 ani; în Crăcăoani am terminat clasa a şasea. Clasa a şaptea am făcut-o în Bucureşti, unde am stat în continuare până în ’56, când am terminat Școala Pedagogica Mixtă Nr. 3.
Despre jocurile copilăriei ce ne puteţi spune?
Mă jucam cu copii de seama mea când eram în Bălţătești, cu copii de țărani și intelectuali, respectiv învățători, funcționari, mai apoi la Crăcăoani, tot aşa. În Bucureşti mă jucam cu copii de lucrători, funcționari. O mare pasiune de-a mea era scăldatul zilnic în apa Cracăului. Jocurile preferate erau: „De-a prinsa”, „De-a v-ați ascunselea”, „Popa Prostu”, apoi cu mingea, jocuri care se practicau atunci: oina, ulcica, mai târziu fotbal.
Despre familia dvoastră ce ne puteți spune?
Nu eram o familie numeroasă, fiind doar 3 copii, în schimb bunica de pe mamă a avut 9 copii, iar străbunica 18, dintre care toţi aranjați la casele lor. Bunica de pe tata a avut 7 copii, deci la bunici au fost familii numeroase.
Frați, surori?
Da, singurul frate pe care l-am avut a fost „milițian”, cum se numea pe atunci, având serviciul la Circulație, la Bacău (orașul Bacău era pe atunci centrul regiunii), dar în 1965, în drum spre serviciul său militar, fiind cu motocicleta, era chiar şi cu un şef de-al lui, locotenent major, în spate, făcându-se un alt drum pe care să meargă, întrucât pe cel obișnuit se construia ceva, n-a putut observa la ora 10 noaptea movila de prundiș pentru astupat gropile de pe drumul de ţară, s-a izbit cu motocicleta. I-a venit motocicleta în cap şi a intrat în comă. A doua zi am fost la el şi şi-a dat obștescul sfârșit. Sora a murit în anul 2001, fostă contabilă în București, are o fiică, care la rândul ei are o fată.
Dumnezeu să îi ierte, un moment extrem de tragic. Spuneți-ne câteva cuvinte despre părinții d-voastră.
Nu am avut tată începând cu vârsta de 3 ani. Mama era exigentă, dar nu severă, deoarece nu voia să simțim deloc lipsa tatălui căzut pe front, pe 8 iulie 1941, să nu alunecăm cumva pe panta minciunii, neadevărului, să nu încercam a ne însuși vreun obiect ce nu ne-ar aparține, întrucât ne şi amenința că ne taie degetele. Fără a mă lăuda am primit o educaţie aleasă, bunele maniere cunoscându-le de atunci, maniere care erau numite in vremea aceea „rămășițe burgheze”. Când eram obraznic, ne mai pedepsea uneori, nemaidându-ne voie la joacă un anumit timp, câteva ore, o zi, nemaicumpărându-ne unele dulciuri, bomboane, preferate de noi, nemaidându-ne voie să ne jucam cu unii copii obraznici, despre care se auziseră că-s hoţi, bătăuși. Ne spunea la frații tatei, la unii dintre ei, iar aceștia ne amenințau cu bătaia. Când eram prin grădiniță ne amenința că vine „țiganul cu sacul”, dar noi nu credeam acest lucru, dar totuși ne puneau pe gânduri amenințarea. Treptat, repetată fiind, ameninţarea se banalizase, ea nemaiavând rezultatul dorit de mama.
O amintire deosebită din perioada copilăriei, ceva ce am omis să întreb, ne puteți spune?
Amintiri am multe şi în această carte, „Jurnalul unui învățăcel”, am enumerate unele amintiri, spre exemplu „Despre vacanţa de vară”, „La stână”, „Vacanţa de iarnă”, „Zile de vacanţă”, „Amintiri din tabără”, „La peşte”, „Lunca satului”, ,,Ploaia”. Toate acestea sunt încercări literare.
Văd că ați folosit ca imagine pentru copertă o fotografie în care este înfăţişată casa părintească a lui Creangă. Care este motivul?
Unele dintre compuneri sunt în legătură cu casa lui Creangă, așa cum era ea în 1953-1954.
Casa este așa cum v-o amintiți d-voastră din acea perioadă?
Compunerea e scrisă chiar în acea perioadă, pentru că toate acestea sunt încercări literare din perioada şcolii, nu din această perioada.
Despre pregătirea profesională?
Am terminat şase clase la Crăcăoani, a şaptea am terminat-o la București, după care am dat examen la Școala Pedagogica Mixta Nr. 3, dar fără a mă lăuda, sunt departe de așa ceva, dar poate băieții mei, nepoții mei vor vedea cândva, odată, această filmare şi ţin să le spun că am reușit din primul foc. După ce am terminat Școala Pedagogică, am dat examenul de diplomă şi, la fel, am reușit din primul foc. Am dat examen la Facultatea de Filologie, Secția Română-Istorie, la fel, din primă încercare am luat examenul. Apoi a urmat licența, examenul de gradul II, pe care l-am absolvit cu medie aproape de 10. Toate acestea le spun pentru nepoții mei şi aş vrea să mă urmeze.
Sunteți într-adevăr, fără doar şi poate, un bun exemplu pentru nepoții d-voastră! Despre învățătorii, profesorii pe care i-ați avut în școală?
Am avut ca învățători pe dna Ilionora Cercel, în clasa I, pe dl Mihăilescu în clasa a II-a, care a fost şi primar la Bălțătești, în clasa a III a, dna Mihăilescu care astăzi are vârsta onorabilă de 84 ani, iar în clasa a IV-a pe dl Popescu Vasile. Ca profesori nu pot să nu îl amintesc pe dl prof de istorie Mihai Grigoriu, strănepot al lui Creangă, nu știu daca măi trăiește, pe dl învățător Gavriliu Ion şi dl Gheorghescu Vasile, care a devenit preot şi a ieșit la pensie, din satul Oșlobeni, comuna Bodești. Dintre profesori, la Școala Pedagogică nu îl pot uita pe dirigintele meu Constantin Brașoveanu, ce mi-a fost şi profesor de română 3 ani de zile, dl Ioan Didilescu, care, de asemenea, 3 ani de zile mi-a fost profesor de pedagogie, psihologie, logică şi practică pedagogică. În facultate, 2 profesori la care am ținut sunt: dl Victor Tănăsescu şi Petru Creția, profesor de latină.
Cum era școala atunci, ce efective de elevi aveați în clasă? Cum se comportau profesorii cu d-voastră?
Primii 3 învățători nu erau severi, dar erau exigenți, ceea ce era foarte bine. Repet însă: învățătorul din clasa a IV-a era extraordinar de sever, folosind cu prea mare ușurința bătaia, devenind uneori chiar foarte crud. Ne predau foarte frumos, doamna învățătoare din clasa I o rețin ca pe o învățătoare foarte buna la predarea noilor lecții, stimulând pe cei activi, pe mine personal. Mult mă încuraja de fiecare dată când răspundeam bine la întrebarea pusă, fapt datorită căruia am terminat clasa I cu premiul I. Tot așa era şi profesoara Mihăilescu Veronica, era foarte bună cu copiii, nu ne bătea. Pe domnul învățător Mihăilescu îl rețin mai mult din perioada când a fost primar la Bălțătești, spre exemplu o secvență, o amintire: venea prin sat şi spunea oamenilor să facă curățenie în fata casei, pe șanțuri. M-a văzut cândva la școală și m-a lăudat că particip la curățenia comunei. Pe învățătorul Popescu Vasile din clasa a IV-a îl rețin că preda cu minuțiozitate, meticulozitate, competenta, atent la cele mai mici amănunte, dar ne bătea grozav. Țin minte unele scene de acest fel şi momentul de faţă aş zice că nu trebuia să procedeze așa. Cât despre profesorii din școala pedagogică, cărticica aceasta i-am închinat-o profesorului meu de pedagogie, psihologie, logica şi practica pedagogică Ion Didirescu, născut în comuna Boghicea, județul Neamț, ca așa-s părinții din părinți, dascăli educatori, învățătorii, profesorii şi chiar de nu-s trecuți la Sfinți, ei dau lumina din lumina lor ca sori.
Versurile astea sunt ale dumneavoastră? Niște încercări literare, dar reușite.
Da. Şi cu motto-ul acesta am început prefața: “Salvează, Doamne, prin cultura poporul, ce cu credința in munca în veci te va urma.” Este o afirmație a fostului meu profesor Ion Didirescu. Țin să consemnez cu această ocazie faţă de aproape toate cadrele didactice care m-au învățat manifest cea mai mare stimă, dar faţă de profesorul Ion Didirescu am un deosebit respect. Aş putea spune ca îl divinizez, l-am simțit ca pe un adevărat părinte în cei 3 ani cât mi-a fost profesor de pedagogie, logica, psihologie şi practică pedagogică, dar şi după ce am terminat școala pedagogica, măi ales ca avea o înaltă pregătire, vasta cultura generala. Obiectivitatea aprecierilor pe care mi le-a făcut de-a lungul atâtor ani au constituit un suport moral în desfășurarea activității mele în viață, o permanentă încurajare, mai ales că domniei sale îi datorez terminarea Facultății de Filologie, întrucât în 1960 m-am trezit exmatriculat din motive politice, domnul profesor Didirescu, în calitate de Director al Învățământului Superior din Ministerul Învățământului, cum a ajuns după desființarea Scolii Pedagogice nr. 3 din București, a rezolvat absolut toate cele 7 revendicări din memoriul ce i l-am trimis în anul IV de facultate. Gestul acesta trebuia făcut poate când domnia sa era încă în viața, mai ales că în repetate rânduri m-a îndemnat să scriu. Acum îl port permanent în sufletul meu, dar din cauza treburilor legate de serviciu, gospodărie etc. ca şi poate a lipsei de bani, n-am putut şi până la urmă nici n-am îndrăznit a-i dedica asemenea modeste încercări literare (povestiri etc.) ce le-am adunat de prin „caietele de curat”, “maculatoare” din școala pedagogică, atâtea câte s-au mai putut găsi după 60 de ani de la începutul școlarizării mele. De aceea îmi cer scuze dacă nu se ridică la nivelul exigenţelor actuale, căci nu s-a intervenit cu nimic asupra acestor “teme pentru acasă”, care de fapt au fost făcute pentru orele de româna, metodica etc. Şi în următoarea povestire “Cheia succesului” arăt cum la predarea lecțiilor de proba din Școala Pedagogică, domnul profesor Didirescu m-a ajutat. Aici este satul natal al domnului profesor Didirescu, comuna Boghicea. Ne predau frumos….
Despre materie? Am înțeles că asta era o materie care o acceptați mai ușor şi vă plăcea măi mult pedagogia poate şi din cauza domnului profesor. Alte materii cărora le-ați acordat o atenție deosebită?
În ceea ce privește alte probleme legate de activitatea școlară, nu pot uita multiplele activități extrașcolare pe care le desfășuram, de la serbări la concursuri, excursii, vizite la întreprinderi, expoziții. Iar dintre concursurile şi activitățile extrașcolare mă interesau în mod deosebit acele activități legate de materiile preferate care erau limba română, istoria, geografia, psihologia, pedagogia. În școală am avut şi colegi de alte etnii, rromi; şi în acest sens țin în minte pe unul Bumberică Vasile de prin clasa a IV a şi a Va, actualmente decedat.
Îmi cer scuze, cum îi numeați atunci, rromi sau țigani?
Atunci îi numeam țigani. De rromi nici nu am auzit mult timp, dar dacă acum unii acceptă o asemenea terminologie, o folosesc totuși ca să nu se înțeleagă că vorbesc în mod peiorativ la adresa lor.
Exact, şi statutul lor în cadrul comunității care era?
Cei care erau respectuoși, care erau muncitori şi își vedeau de treabă erau acceptați şi respectați, dar ceilalți care nu se conformau regulilor de conduită civilizată sigur că erau urâți.
Spuneați despre colegul dumneavoastră Bumberică Vasile.
Mai are un frate care trăiește pe deal şi de câte ori mă întâlnesc cu el mi-amintesc şi de fratele său care este decedat. Nu exagerez cu nimic, dar era foarte serios, căuta să fie foarte atent la lecții, căuta să răspundă la mai fiecare întrebare şi parcă se străduia ca să nu cumva să aibă vreun complex de inferioritate faţă de cei care erau români şi erau tot așa de activi. Lucru pe care eu l-am apreciat la el întotdeauna, adică îmi plăcea să vorbesc la dreptate despre fiecare, şi în cazul acesta mi-a părut foarte rău când am auzit că a murit, întrucât nu pot să spun că eram foarte bun prieten cu el, cu toate acestea însă era un fel de Vasile Porojanu, așa cum soțul mediatoarei de aici de la școala fiind coleg cu băiatul meu de la Câmpulung Moldovenesc locuia în același bancă cu el şi tot așa un Vasile Porojanu îl considera.
Despre perioada copilăriei vreți să mai adăugați ceva?
Aş vrea să vă spun că primele îndeletniciri ale mele în copilărie, în adolescenţă au fost următoarele: tăiatul lemnelor cu bestia, iar după curmarea lor urma despicarea acestora cu toporul de către mine şi fratele meu şi apoi așezarea în stivă așa după cum arăt aici la pagina 22, tot așa ca o amintire. De aceea, chiar din primă zi a sosirii mele în vacanţă, m-am împăcat cu un moș bun de-al meu să ne ajutăm la curmatul lemnelor de fag, la despicatul lor. Deși curgeau sudorile de pe mine de oboseală, m-am apucat să le şi despic, dar de data asta singurel. Nu m-am dat bătut, voiam să o las pe mama înainte să plec din vacanță cu lemne curmate şi despicate, numai bune de pus pe foc. Apoi, pentru că se strângeau pe atunci flori de tei pentru cantina fabricii de cherestea de la magazin, în vacanţă culegeam flori de tei şi vindeam cu kilogramul la fabrica respectivă.
Erau mulți tei? Au fost tăiați, nu mai sunt astăzi.
Pe atunci se găseau mulți tei de aici de la capătul satului. Da, păcat ca au fost tăiați. S-a ajuns până acolo încât am avut şi eu pe terenul meu la Budălauca vreo trei tei înalți, frumoși şi unii dintre strămutați i-au tăiat. Cât privește în sat, iarăși existau mulți tei pe zonă, pe marginea drumului. Astăzi nu mai vezi şi e păcat. O alta ocupație era culesul fructelor de pădure, zmeura, fragi, alune, ciuperci încât la pagina 54 din aceeași modestă cărticică am consemnat acest lucru. Pentru că pe marginea șoselei Crăcăoani, din loc în loc, acum se văd fii de etnici romi cu hribi în mână atenționând pe cei care trec, o asemenea îndeletnicire aveam și eu citez: „cum stăteam culcat cu mâinile sub cap privind orice frumusețe a naturii, deodată zăresc într-o poieniță o mulțime de hribi mari și frumoși care m-au făcut să mă ridic, deși eram foarte obosit de atâta hoinăreală prin pădure, dar după ce i-am cules, pe un alt delușor am găsit mulți fragi, pentru că fiecare dintre noi își luase o oală de lut. După ce am cules vreo trei sferturi de oală, tot stând aplecat după hribi și fragi, tare mă mai dureau șalele și iar m-am așezat pe buceag, cum spuneam noi mușchiului din apropierea fagului, pentru a ne odihni. De asemenea prinsul peștelui în apa Cracăului era o pasiune. Deși nu mai aveam vaci, pentru că în timpul grădiniței până la școala, aveam două vaci, Joiana și Florica, pe care le mai pășteam, când eram la Bălțătești, pe valea pârâului de lângă băi, unde măi târziu, pășteam vacile unor oameni, pentru a avea o ocupație în timpul vacanțelor. Prășitul porumbului, cartofilor, le-am început prin clasa a VI-a. Distracțiile vârstei erau mersul la horă, la baluri, dar și excursii și scăldatul zilnic în Cracău. Nu pot să spun care a fost acea primă iubire, dar prin clasa I am sărutat o fetiță care îmi plăcea, dar după ce s-a mărit nu mi-a măi plăcut deoarece parcă se urâțise la față. Apoi și prin clasele V-VI am mai avut câte o simpatie, dar intimitatea mă obligă să nu divulg numele. Cât privește căsătoria, familia, m-am căsătorit în 1970, m-am cununat la Mânăstirea Agapia, dar n-am reținut numele preoților. Pețitul a fost prin vizitarea la școală a viitoarei partenere, nunta am făcut-o la restaurantul „Ciocârlia” din Târgu-Neamț și am avut un singur naș. Întâmplări prea hazlii de la nuntă nu prea rețin, doar atât, când am ieșit cu brâul în stradă, m-am așezat în fruntea brâului, pentru a-i îndemna pe oameni să se distreze. Darul n-a fost prea bogat că am pus accent pe faptul că nu am făcut nuntă pentru bani, pentru cadouri, ci pentru a se distra oamenii. Am doi băieți, am doi nepoței, socrii sunt decedați.
Aș reveni la îndeletniciri. Mama cu ce se ocupa?
Mama a fost în școală premiantă I, dar fiind mulți copii au dat-o la o școală să nu cheltuiască foarte mult și după terminarea școlilor a fost numită educatoare în 1924, la Școala de Gospodarii Casnice din Bălțătești, școală înființată ca și alte școli de meserii la îndemnul lui Spiru Haret, ministrul de atunci al instrucțiunii. A fost până în 1949, când s-a desființat școala, profesor-maistru de menaj, după care a fost numită profesor-maistru de menaj la Școala Normală din Piatra Neamț. Fiind departe și noi mici, n-a mai continuat și s-a pensionat. Acasă avea grijă de alimentația noastră, de curățenie, se îngrijea ca pământul să fie cultivat cu porumb, cartofi, fasole, iar în spatele casei punea straturi de ceapă, usturoi, pătrunjel, mărar, țelină…
La sfârșitul anului școlar, la premiere, venea mama, veneau părinții copiilor?
Nu vreau să par lăudăros, dar în clasa I am luat premiul I, în clasa a II-a am luat premiul I, în clasa a III-a am luat premiul I, în clasa a IV-a am luat premiul II, datorită faptului că atunci când a fost luată de pe peretele școlii icoana, de învățătorul care era fiu de cântăreț bisericesc, am avut o ieșire, am spus „așa cum nu s-a lăsat Constantin Brâncoveanu cu fiii săi de credință, tot așa nu trebuie să ne lăsăm și noi de credință, să nu ne lepădăm niciodată de credința pe care o avem”. Am spus acest lucru datorită faptului că făcând arborele genealogic în familie aveam 15 preoți. Datorită acestui fapt, ori directorul școlii, ori altcineva a făcut o reclamație la fosta secție de învățământ, a venit un inspector, pare-mi-se se numea Chiriță și m-a chemat la cancelarie. Foarte rapid m-o și întrebat: „Ia spune, atunci când a fost luată icoana de pe perete ce-ai spus?” I-am reprodus întocmai. După ce-am ieșit de acolo, toți copii s-au strâns în jurul meu și mi-o spus: „Ai să fii repetent, ai să fii dat afară”. Chiar și învățătorul era tare speriat. Cam o lună a durat statul meu sub tensiune, datorită și unei amenințări făcute în acest sens, de preferam să stau mai mult singur. În cele din urmă surpriza n-a apărut târziu, ci când a venit sfârșitul anului școlar, am luat locul II și nu m-am așteptat și asta m-a determinat să cred că numai datorită acestor vorbe s-a întâmplat acest lucru. În clasa a V-a, după aceea am luat diplomă de merit, în clasa a VI-a tot așa, diplomă de merit, într-a VII-a la București, mențiune, pentru că venisem de la țara și erau unii copii mai pregătiți ca mine. Tot ca să stimulez nepoțeii mei actuali și poate viitori, aș preciza că am avut o mare bucurie, când la Arhivele Județene, cercetând istoricul școlii am găsit un proces verbal semnat de același inspector care m-a anchetat în legătură cu religia, pare-mi-se că v-am mai spus dumneavoastră, în care consemna următoarea concluzie în legătură cu asistența la mai multe lecții, la învățătorul care l-am avut atunci în clasa a IV-a, citez: „Dl învățător are obiceiul să folosească numai un singur elev în timpul orelor de clasă, întrucât este cel mai pregătit din colectivul respectiv. De aceea mi s-a părut surprinzător faptul că am luat locul II din moment ce un inspector a făcut o asemenea remarcă, locul II m-a supărat un pic pe moment, m-a descurajat. În clasele școlii pedagogice luam cărți ca mențiune și am terminat școala pedagogică tot cu o mențiune, cum ar fi „Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu, carte în care domnul diriginte a consemnat câteva cuvinte.
În momentul când ați trăit acest incident neplăcut, a fost implicată și mama, a fost chemată la școala, vi s-a atras atenția?
Nu numai odată, de mai multe ori. Mama a fost chemată la școală de directorul școlii și a fost atenționată să vorbesc când trebuie și numai când sunt întrebat. N-am știut că o să se ajungă la asemenea anchete pentru o afirmație pe care am făcut-o.
(Va urma)
Gabriela Chihaia, clasa a VI-a, prof. Luminița Savin
