În această vară am avut ocazia să participăm la tabăra de jurnalism Catharsis. Cu această ocazie am avut deosebita onoare să-l întâlnim în persoană pe Florin Alexandru Iordache pentru care cinematografia a însemnat un mod de a se exprima pe sine însuși. Viața sa extraordinară ne-a fascinat. Astfel am ajuns să-i luăm un interviu și să aflăm mai multe despre viața și aventurile sale de-a lungul anilor.
Un film realizat de Florin Alexandru Iordache
- Ce v-a atras spre drumul pe care sunteți astăzi?
Cred că totul a început în copilarie. Când am învățat să citesc, nu mă mulțumeam să parcurg poveștile de la început până la sfârșit. Simțeam nevoia să intru în ele, să le trăiesc. Ieșeam în natură și îmi imaginam că sunt unul dintre personaje, că fac parte din acele lumi. De multe ori, nici nu aveam nevoie de o carte în mână, inventam singur povești, personaje și destine. Uneori le construiam cu finaluri fericite, alteori dramatice, ca în romanele pe care le citeam. Îmi plăcea să le dau nume, să le creez un trecut, un viitor, să le fac cât mai reale în mintea mea. Cred că acea joacă a copilăriei a fost, de fapt, prima mea școală de imaginație.
- Și totuși, nu ați ales arta din prima. De ce?
În anii de școală am descoperit că aveam și-o înclinație spre științele sociale exacte. Îmi plăceau matematica și fizica și reușeam să obțin rezultate bune. Părinții au văzut asta și m-au îndrumat către Politehnică. În adâncul meu, visam să fac cinematografie. Eram fascinat de filme și de ideea de a spune povești vizual, dar atunci, în contextul acelor ani, mi se părea ceva îndrăzneț, aproape science-fiction. Nu am avut curajul să spun„Asta vreau să fac”. Așa că am ales o variantă mai sigură.
- Cum a fost experiența facultății?
Am intrat la Automatizări și Calculatoare și, încă din primele luni, am simțit că nu este drumul meu. Era un mediu extrem de tehnic, foarte riguros, în care creativitatea era aproape inexistentă. Eu venisem dintr-un univers interior plin de imaginație, iar aici parcă cineva închisese ușa către acea parte din mine. Cu toate acestea ,nu am vrut să renunț. Am considerat că trebuie să duc la bun sfârșit ceea ce am început, chiar dacă era greu. Așa am învățat disciplina si perseverența, calități care, culmea, mi-au fost utile mai târziu și în artă.
- Ați lucrat în domeniu după absolvire?
Da, am lucrat aproape cinci ani ca inginer de test. A fost o experiență care m-a ajutat să îmi dau seama și mai clar de ce nu mă simțeam împlinit. Partea tehnică avea frumusețea ei, logica, ordinea, precizia, dar lipsea ceva esențial pentru mine: libertatea de a crea. Simțeam că nu pot să îmi pun amprenta personală pe ceea ce făceam, că totul era limitat de reguli stricte.
- Și atunci a apărut fotografia?
Exact. Mi-am cumpărat primul aparat de fotografiat mai mult din curiozitate, fără să îmi dau seama atunci că va fi un punct de cotitură. Fotografia mi-a dat din nou libertatea de a spune povești, dar într-un mod diferit, imagini, prin lumină, prin compoziție. Am început să învăț singur, în paralel cu munca din domeniul tehnic. Mă documentam, citeam, experimentam în fiecare moment liber. Era o evadare din rigiditatea jobului meu. Și, încet-încet, am realizat că acolo, în acele cadre surprinse de mine, se regăsea aceeași bucurie pe care o aveam când eram copil și inventam povești.
- Ați putea să ne împărtășiți o poveste din viața dumneavoastră?
Da, aș putea să spun o „felie” din viața mea, chiar dacă e o poveste bizară și dureroasă. S-a întâmplat în 2025, chiar după ce m-am titularizat ca lector. Ar fi trebuit să fie un moment de mare bucurie pentru mine, dar, cumva, nu m-am putut bucura cu tot sufletul. Parcă aveam un sentiment că urmează ceva rău.
- Și acel sentiment s-a adeverit?
Da. La scurt timp după, bunica mea, singura bunică pe care o aveam, a căzut în curte. Era iarnă grea, ieșise după câteva zile de stat în casă, probabil a alunecat pe gheață. A căzut rău pe gheață, pe spate, și și-a rupt femurul. Era în vârstă, 81 de ani, dar încă mergea singură, era lucidă, doar că suferea de diabet și lua multe medicamente.
- Cum a decurs totul după accident?
A fost dusă la spital chiar în ziua Sfântului Haralambie, o sărbătoare importantă în satul nostru. Din păcate, din cauza anticoagulantelor pe care le lua, medicii nu au putut s-o opereze imediat. Trebuia să treacă câteva zile pentru a-i scoate tratamentul din organism. Între timp, starea ei s-a înrăutățit. I-a scăzut mult saturația și a intrat într-o comă indusă.
Un film realizat de Florin Alexandru Iordache
- Ați reușit să fiți lângă ea în acele momente?
Din păcate, nu. Eu eram la Cluj și nu am putut să ajung în timp să o văd. A fost foarte greu să stau departe, cu frica și incertitudinea în suflet.
- Revenind la ocupație, ce ați învățat din acest parcurs?
Că drumul spre tine însuți nu e niciodată drept. De multe ori treci prin locuri care nu îți aparțin doar pentru a înțelege unde îți este locul. Am învățat să nu îmi fie frică să caut, să experimentez, să greșesc. Și am înțeles că poveștile, fie că le spui prin imagini, devin cu adevărat puternice doar atunci când le trăiești cu sufletul.
Alexandru Bianca și Tanasă Diana
