De veacuri și de veacuri iubirea tulbură într-o măsură mai mare sau mai mică pe unii şi pe alţii. Răsfoind o colecție de cărți poștale vechi de la domnul Viorel Nicolau, atenția ne-a fost captată de o serie de declarații de dragoste trimise în anii ’20 ai secolului trecut.
Se pare că idila începe în îndepărtatul an 1925, tânăra duduie, Ersilia, originară din Hârșova, nu trece neobservată printre tinerii holtei, ci cu măiestrie reușește să „sucească” mințile tinerilor Costel Gherghel și Ioan Rățoi din Piatra Neamț.
Valoarea cărților poștale este una istorică, iar mesajele de pe verso creionează o scurtă secvență a iubirilor furate de demult. Cu ajutorul unui condei și a unui petic de hârtie îți puteai deschide sufletul și spera că răspunsul va fi unul pe măsură.
Aflăm că numele domnișoarei este de origine italiană și se prea poate ca frumusețea ei să fie tulburătoare, după cum reiese din următoarele texte. Astfel tânărul Costel Gherghel credem că încerca să o cucerească pe duduia Ersilia prin cuvânt:
„Cu ce amar și ce dulceață
Ași vrea, ași vrea copilă dragă
Să pot să te iau în brațe.
O noapte întreagă, o noapte întreagă.
Cât te iubesc nu pot să-ți spun
Numai nimic decât atât
Că te iubesc întotdeauna
Până voi intra în mormânt.
Cât vom fi în astă lume
Pe alta n-o să iubesc
Și cu drag întotdeauna
Eu la tine mă gândesc.
Căci în scurta mea viață
Pe tine eu te-am iubit
Și vom muri cu plăcere
Căci așa mi-a fost ursit.
La primăvară ochi și muguri
Vor răsări sub caldul soare
Îndurerând cu a lor viață
Vezi împreună sufletul ce moare.
Că te iubesc îți jur credință,
Martor îl am pi Dumnezeu
Și c a drept recunoștință
Îți ofer numele meu”.
Costel Gherghel
8 septembrie 1925,
„Pe sânul tău de voluptate
Poate dormi un străin
Ah! Copilă nu se poate
Să mă faci să beau venin.
Căci în viața asta tainică și dulce
Prin lume de visuri călătorim
Odată însă lângă o cruce
Pentru nimic nu ne oprim.”
Costel Gherghel.
12-XI-1925
Sărbători din Piatra Neamț.
„Îți mulțumesc pentru răspunsul la 8 vederi și 4 recomandate.”
Nu știm ce s-a mai întamplat între cei doi, dar constatăm că a mai apărut un „interesat” de duduia Ersilia.
„Salutări!
Ai doi ochi ca două mure
Crescute vara în pădure
Iar gurița ta învață
Nu de apa ei de dor
Cum se adapă în ea
Cel care moare de jalea ta”.
Ioan Rățoi.
Ochii lacomi şi inima zburdalnică par a fi principalii vinovaţi în nestatornicia unor sentimente despre care nu ştim ce final au avut. Dar cu un strop de imaginație fiecare dintre noi putem crea o încheiere… de ce nu, un sfârşit fericit, happy-end, cum se zice acum.
Viorel NICOLAU, Roxana GABOR-TĂNASE
