Cu un an înainte de pandemie, am petrecut o vacanţă de Crăciun la Veneţia. Fiica mea Cristina a studiat la Paris, la o facultate care pregăteşte specialişti în restaurrea obiectelor de artă. În doi ani a făcut practică, câte două luni, în laboratoarele de restaurări de picturi ale unui muzeu din oraşul de pe lagună. Impresionată puternic de imensul tezaur artistic al muzeelor şi bisericilor din acest celebru oraş, când au apărut condiţiile necesare, a ţinut să organizeze un sejur de o săptămână întregii familii, pentru a vedea şi noi aceste minunăţii, ea servindu-ne de ghid.
Într-o săptămână am vizitat atâtea muzee şi biserici, încât la sfârşitul sejurului eram năucit de tot ceea ce văzusem.
În apropiere de pensiunea în care locuiam, la intersecţia a două străduţe, îşi făcea veacul un cerşetor tare bronzat, de parcă şi-ar fi petrecut ultimul concediu de odihnă în Sahara. Stătea pe un taburet cu un acordeon foarte vechi, din care scotea mai mult zgomote decât melodii. Locul era totuşi strategic pentru el, deoarece se afla pe drumul care ducea spre Piaţa San Marco, punctul final al oricărui turist care vizitează Veneţia.
Într-o zi mă opresc în faţa lui şi îl întreb direct în română: Cum îţi merge afacerea, domnule? Rămâne profund mirat că cineva din România se află iarna la Veneţia şi începe el să mă interogheze cine sunt, cu ce mă ocup şi ce fac pe acolo. I-am răspuns evaziv şi am insistat să-mi spună cum îi merge afacerea. Mi-a răspuns scurt: prost domnule, foarte prost şi îmi arată pălăria goală din faţa lui. Intr-adevăr, erau acolo vreo trei – patru monede de cinci sau zece centime, nici un euro sau dolar. La noua mea întrebare de ce această situaţie, îmi răspunde: Broscarii ăştia (mâncători de broaşte) sunt foarte zgârciţi, mănâncă de sub ei şi nu-ţi dau o centimă.
Se poate ca oamenii să aiba totuşi dreptate. Matale chinueşti foalele alea din piept, din care scoţi numai zgomote, nu melodii, oamenilor nu le plac şi este normal sa nu-ţi dea nimic. Ia cântă-le una „d-alea de-ale noastre” şi ai să vezi cum se schimbă situaţia. Le-am cântat domnule, dar degeaba. Lor nu le plac cântecele noastre. Ei iubesc numai „Mama mia sau O sole mio”.
Te rog, fă o încercare cu un cântec autentic românesc, să văd şi eu rezultatul. Bine domnule, hai să-ţi fac hatârul, că eşti de-al nostru. Ce vrei să-ţi cânt? Pentru moment, nu ştiam ce să-i comand, „Geamparalele”, „Sârba-n căruţă”, „Hora de la Maglavid”?! Mi-am amintit de „Periniţa”, cântec şi joc popular românesc, devenit un adevărat imn al Festivalului Internaţional al Tineretului şi Studenţilor, care a avut loc la Bucureşti în vara anului 1953. Acestui cântec i s-a făcut atunci o publicitate extraordinară, la radio, în primul rând, unde nu se mai transmitea Cantata despre Stalin, deoarece „tătucul” dăduse ortul popii, ci se transmitea „Periniţa”. Spun ţiganului să cânte „Periniţa” şi el începe imediat. Constat de la început că instrumentul era capabil să emită şi note muzicale, nu numai zgomote, dar mai ales bulibaşa ştia să-l mânuiască de minune, ieşind o „Periniţă” superbă, omul avea talent. De cum a început să cânte, mi-a venit în cap o idee năstruşnică pentru un om normal, să flutur batista în mână, asta însemnând începutul jocului şi să-mi invit soţia la dans. Doina acceptă pe loc, dar vine cu propunerea să ni se alăture şi copiii, Ovidiu şi Cristina, pentru a da autenticitate acţiunii. Opresc lăutarul pentru două minute şi spun copiilor ce trebuie să facă. În realitate erau două lucruri ce trebuiau respectate cu stricteţe, rostite de un staroste sub formă de strigături, în cazul de faţă eu. Fluturarea batistei unui jucător însemna automat schimbarea partenerului de joc, iar punctul doi, sărutul, de la începutul şi sfârşitul jocului a doi parteneri să nu fie unul formal, ci profund, aşa cum se vede numai în filmele de dragoste italiene.
Odată instructajul terminat, trecem la treabă. Natural că trecatorii văzând discuţiile serioase dintre noi, într-o limbă apropiată de italiană, ei înţelegând multe cuvinte, se opreau şi întrebau în ce limbă vorbim, dar mai ales ce s-a întamplat acolo.
Eu le-am explicat despre ce este vorba, sugerându-le, dacă doresc, să repete gesturile mele, după care am început să ţopăi fluturând batista. Doina, cunoscând mesajul, se apropie de mine, urmează momentul esenţial al jocului – sărutul -, executat conform celor afirmate mai înainte, apoi începem să dansăm normal. Copiii, Ovidiu şi Cristina, copiază scena. Odată primele cupluri formate jocul „Periniţa” a continuat, conform strigăturilor, de genul: „Cine joacă Periniţa, să sărute şi fetiţa; Periniţa trei bătăi, Periniţa măi, Pune Periniţa jos, Periniţa măi, şi-o sărută cu folos, Periniţa măi ș.a.
Natural că la îndemnul strigăturilor mele, din care trecătorii şi-au cam dat seama despre ce este vorba, în două – trei minute întreaga piaţetă s-a umplut cu jucători ai „Perinţei”, mai ceva decât pe străzile Bucureştilor din timpul festivalului amintit. După puţin timp de dans, eu ridic mâna cu batista fluturând, mă despart de Doina şi îmi caut o altă parteneră de joc. Prin mulţimea adunată, observ o chinezoaică sau japoneză, oricum de prin extremul orient, care mi s-a părut că se uită galeş la mine, mă îndrept spre ea, care a înţeles mesajul şi s-a dovedit a fi foarte cooperantă.
Doina la rându-i, cu batista fluturând, a pus ochii pe un vlăjgan cât Piatra Teiului de mare, care avea o căciulă uriaşă pe cap, făcută din blana a cinci vulpi polare, dacă am în vedere numărul cozilor, care îi spânzurau pe umeri. Se pare că era un eschimos de prin Alaska sau Norvegia. Cât priveşte copiii, nu mai ţin bine minte; se pare că alesul Cristinei era un negrotei, pardon, un afro-american, pentru a nu fi acuzat că sunt rasist.
Obosit puţin, mă aşez lângă instrumentist, continui să conduc jocul prin strigături, dar mai ales să observ cum acesta se derulează. Constat că unii participanţi nu prea respectau regulile, dansau mai multe reprize cu aceaşi persoană, sau revin de mai multe ori la acelaş partener. Mai observ că atunci când termina jocul, fiecare jucător punea în pălărie ceva bani, dar nu monede divizionare, ci unul, cinci sau chiar zece euro, dolari, lire sterline sau alte bancnote ce mai aveau ei prin buzunare. Probabil credeau că asta este regula jocului, deşi eu nu am afirmat asta. Oricum nu am văzut lei sau ruble. In timpul derulării jocului pălăria s-a umplut de mai multe ori, dar propietarul o golea imediat, de teamă să nu i-o fure un hoţ.
La un moment de respiro îi spun instrumentistului, vezi, domnule, ce bine merge afacerea dacă ştii ce să le cânţi ? Da domnule, dar asta nu am făcut-o singur, ci numai cu ajutorul matale. Ştii la ce m-am gândit? Să-ţi prelungeşti şederea cu o lună în Veneţia şi noi am putea realiza împreună o afacere frumoasă, sunt sigur. Ce zici, ne punem pe treabă? Vor ieşi lovele serioase!
Răspunsul meu a fost categoric negativ. Peste două zile sejurul la Veneţia se termina, ne întoarcem la Borca, locul unde m-am născut, pentru a petrece sărbătoarea Anului Nou cu restul familiei care ne asteapta. A rămas profund decepţionat.
Bine, domnule, dar mâine şi poimâne poţi veni, să continuăm ce am început aşa bine, vom caştiga bani frumoşi, nu este păcat să dai cu piciorul în noroc? Cu jumi – juma din câştig eşti de acord? Văzând că omul a întrecut măsura, ajungând să mă tutuiască, considerându-mă un coleg fraier, i-am spus: Domnule, eu am venit în Veneţia să văd frumuseţile ei, nu să fac afaceri. Vrei să câştigi bani mulţi, ţi-am sugerat ideea. Pune-o pe Pirandă şi pe copii la treabă şi vei câştiga bani frumoşi, poate. Domnule, Piranda mea nu o poate înlocui niciodată pe cucoana matali. A mea este bătrână, cu haine cam urâte, cine dracu, se va repezi la ea să o pupe? Băieţii au afacerile lor cu fer vechi şi aramă în Franţa, Belgia şi Anglia, iar fetele lucreaza pe cont propiu. I-am spus civilizat acordeonistului „la revedere” şi spre stupefacţia tuturor jucătorilor Periniţei care aşteptau reluarea jocului, am plecat.
Am ratat astfel ocazia de a deveni copropietarului unei firme româno-rome în Veneţia, dar mai ales de a promova folclorul autentic românesc în Italia, ceea ce este un mare păcat.
Natural, odată cu plecarea mea, toţi jucătorii s-au împrăştiat şi nu cred ca „Periniţa” s-a mai jucat vreodată în Veneţia şi asta, repet, este un mare păcat…
Constantin COJOCARU
