VREMURI APUSE

Nu e nici un mormânt destul de închis, ca să nu pătrundă într-însul blestemul, și nici unul destul de adânc până la care să nu coboare recunoștința.

Nicolae Iorga

Toate etapele din viața omului sunt importante și au o semnificație diferită pentru fiecare, dar adolescența, foarte scurtă, este cea mai frumoasă, pentru că visurile și speranțele ne înaripează și par realizabile. Einstein spunea că „imaginația este mai importantă decât cunoașterea”.

După terminarea școlii generale din Ceahlău am urmat cursurile liceale din Borca, într-o perioadă când s-a trecut la notarea de la 1-10, iar durata școlii a devenit de 4 ani.

Clădirea liceului  era așezată pe un teren din apropierea pădurii și la ea se ajungea din centrul  comunei, trecând apa Bistriței pe un pod mare de lemn, demolat mulți ani mai târziu. Era o construcție nouă, în forma literei L, cu clase și laboratoare curate, luminoase și dotate pentru studiu avansat. În apropiere era internatul și cantina, unde se servea o masă modestă, dar noi eram mulțumiți că o primeam la timp și nu eram nevoiți să aducem alimente de acasă.

La conducerea liceului era Cicerone Ghiorghiu, profesor de limba latină, venit cu familia de la Liceul Național din Iași, foarte exigent, încât orele lui erau o permanentă emoție și încordare.

În antiteză, Emilia Ghiorghiu, soția sa, profesoară de limba română, era o prezență plăcută, care ne încălzea inimile.

Când intra în clasă, cu statura sa maiestuoasă și elegantă, aducea o rază de lumină. Ne uimea prin bogăția cunoștințelor și prin vocabularul elevat, încât am fi stat ore  întregi să o ascultăm și să o copiem. S-a mutat cu familia la Liceul Bicaz, când noi intram în ultimul an de studiu. A urmat profesor Maria Bogza, care ne dicta lecția. Fiindcă nu aveam manual.

La matematică am fost prof. Ion Fânaru, Maria Stolniceanu, devenită Uță prin căsătorie și care a condus apoi, mulți ani, Inspectoratul Școlar; mai târziu a venit Valeriu Popa, care va pleca la Institutul Pedagogic din Bacău, ca lector universitar.

La fizică și chimie a predat, o viață, Alexandru Țăranu, care își amenajase un laborator bine dotat pentru un liceu de la sat, iar elevii făceau experimente având pregătite de profesori substanțele și instrumentele necesare.  Era foarte ordonat și meticulos și își planifica în caietul său, așezat pe catedră, numele elevilor verificați în fiecare zi, încât trebuia să ne pregătim permanent, neștiind când vom fi ascultați. Pe atunci liceul avea numai secția reală.

La biologie era domnul Luca, iar la istorie venise Vasile Florea, cu studii făcute la Leningrad. Ne impresiona că preda și limba franceză și ne vorbea uneori de școala din străinătate. Colegul meu, Mircea Lazăr, a fost trimis la Universitatea din Iași să urmeze filozofia tot la Leningrad, dar datorită noilor relații cu URRS a fost nevoit să lucreze toată viața acolo, fiind socotit de români, ca spion.

La secretariat lucrau Virginia Manea și Paraschiva Codrescu. Pedagog era Alice Florea.

Liceul nu era obligatoriu și de aceea îl urmau numai elevii cei mai buni la învățătură. Pentru rezultatele obținute liceul era clasificat al treilea pe regiunea Bacău.

Se studia intens, iar singura recreere era vizionarea la Căminul Cultural, care era în apropierea liceului. Singura ieșire din liceu se făcea dacă mergeai acasă sau pentru o plimbare duminica de o oră prin centrul comunei, având bilet de voie. Se mai organizau concursuri pentru cunoașterea împrejurimilor. Impresionantă a fost o drumeție pe Munții Stânișoarei, pe un drum pietruit, rămas din Al Doilea Război Mondial, până în vârful care se numește Crucea Talienilor. Acolo era și o cazemată rămasă din război. Am urmat, de fapt, urmele Vitoriei Lipan din romanul „Baltagul” al lui Sadoveanu. Călător neobosit pe aceste meleaguri.  Pescuitul și vânătoarea erau pretexte pentru a cunoaște viața de la munte, limba, tradițiile, obiceiurile și înțelepciunea populară. În semn de prețuire i s-a dat liceului numele lui Sadoveanu, pe care îl poartă și astăzi cu demnitate și respect.

Pe atunci fiecare clasă avea obligația să prezinte un program artistic la Căminul Cultural. Clasa noastră a ales ceva deosebit. Am găsit piesa de teatru „Nota zero la purtare”, dar doamna Gheorghiu ne-a refuzat să o pregătim susținând că mai erau două luni până la finele anului și nu era timp de realizat, ea durând trei ore.

Profesor Valeriu Popa, pasionat și de literatură, a acceptat să o regizeze și făceam o oră de repetiții, după meditații, zilnic. A cântat la vioară „Balada lui Ciprian Porumbescu”, profesorul Țăranu, într-o secvență din piesă. Am avut succes, încât am prezentat-o în Borca, Farcașa și Broșteni. Pe atunci, anul cuprindea trei trimestre. La sfârșitul trimestrului al II-lea, în vacanța de primăvară, mergeam o săptămână la plantat puieți, iar în vacanța de vară stăteam două săptămâni, într-o cabană din pădure, ca să mergem la plantat. Astăzi brazii aceia cred că formează o impunătoare pădure.

La terminarea liceului dădeam examenul de maturitate la Bicaz, cu profesori străini și cu un președinte al Comisiei venit de la Iași. Toți au absolvit și au urmat cursuri universitare.  Cei mai mulți au devenit profesori de matematică, de limba română, de fizică, de biologie, unul a ajuns doctor, doi ingineri silvici, inginer chimist, unul a lucrat la fabrica de Antibiotice Iași.

Profesorii noștri au dovedit  un înalt profesionalism, animați de o muncă plină de abnegație; au fost apropiați de elevi, cărora le-au oferit adevărate modele de viață. Nu i-am uitat, deși timpul necruțător s-a scurs și le-am purtat o vie amintire și o pioasă recunoștință.

    Dacă și foștii noștri elevi au aceleași sentimente pentru noi, știm că ne-am oferit cea mai aleasă răsplată.

„Credința-n zilele de-apoi

E singura tărie-n noi,

Că multe-s tari, cum credem noi,

Și mâne nu-s”.

George Coșbuc

Profesor ELENA AFLOREI, absolventă a Liceului Borca, promoția 1960