Pe Alecsandri îl știm din cărțile de literatură drept poet , dramaturg, prozator și memorialist. Dar el a fost și diplomat, ministru, candidat la domnia Moldovei, membru fondator al Academiei. Familia regală, pentru că Alecsandri a compus versurile Imnului regal, i-a oferit o cameră la castelul Peleș, privilegiu pe care numai George Enescu îl mai avea. Între 27 și29 martie 1848 în Moldova s-a desfășurat o mișcare revoluționară, așa numita ” evoluție a poeților” ,care a fost rapid înăbușită de domnitorul Mihail Sturdza. Capii mișcării au fost arestați sau exilați, ca în cazul lui Alecsandri, care pleacă mai întâi la Cernăuți, apoi la Brașov. La Cernăuți, Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu și Vasile Mălinescu fac un program intitulat ” Dorințele partidei naționale din Moldova”. Programul prevedea autonomia Țărilor Române, unirea lor într-un singur stat, dezrobirea țiganilor, egalitate în fața legii, învățământ gratuit, emanciparea evreilor, libertatea cuvântului și a tiparului și altele. Cu acest prilej, Alecsandri scrie ”Deșteptarea României”, poezie pe care el o voia program revoluționar:
” Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare,
N-auziți în somnul vostru acel glas triumfător,
Ce se-nalță pân’ la ceruri din a lumii deșteptare
Ca o lungă salutare
Către un falnic viitor?
Nu simțiți inima voastră că tresare și se bate?
Nu simțiți în pieptul vostru un dor sfânt și românesc?
La cel glas de înviere, la cel glas de libertate
Ce pătrunde și răzbate orice suflet omenesc?”
Păcat că această poezie atât de plină de simțire, era interpretată, când eram elevă, în cea mai jalnică notă ideologică.
Alecsandri voia să plece în Țara Românească, să-și pună la dispoziția fraților de acolo ideile revoluționare. Prietenii l-au sfătuit să plece la Paris, de unde putea mai ușor să atragă atenția opiniei publice europene. A desfășurat la Paris o intensă activitate diplomatică , ”ridicată la dimensiunea unei religii”, cum spunea el. Aici, la Paris, a scris zeci de articole în ziarele timpului și a stabilit contacte diplomatice cu personalități ale vieți publice franțuzești. În aprilie, 1849, ca urmare a neînțelegerilor dintre exilații români, Alecsandri pleacă la Constantinopol, apoi la Bursa, unde urma să fie ales un comitet reprezentativ pentru tot exilul românesc . În următorii ani, până la Unirea din 1859, se ocupă și de politică, dar și de literatură. Editează volumele de versuri ”Poezii poporale” și ”Balade bătrânești adunate în îndreptare”. În 1856 compune ”Hora Unirii”, pusă pe muzică de Alexandru Flechtenmacher, care devine cea mai populară creație dedicată Unirii. Noul domnitor, Grigore Ghica, are numai cuvinte de laudă la adresa lui Alecsandri, astfel că îl pune în funcția de arhivist al statului. În 1851 este numit membru al comisiei pentru organizarea învățământului în Moldova, limba română devenind limba oficială de învățământ. A izbucnit războiul Crimeii, în 1854, iar Alecsandri și-a pus nădejdea în privința viitorului Țărilor Române. Era un bun prilej să plece din nou la Paris și să reia relațiile diplomatice. Înainte de a pleca la Paris, s-a întâlnit la Galați cu vechiul său prieten, Nicolae Bălescu. Reîntors în țară, Vasile Alecsandri a fost cel mai mare artizan al ideii unioniste. Candidat a fi domnitor al Moldovei, Alecsandri renunță în favoarea prietenului său Costache Negri. Pilda lui era menită să nu risipească voturile unioniste. Negri nu a fost ales domnitor. A biruit interesul național asupra ambițiilor și a patimilor politice. Alecsandri, supranumit și ”cel mai mare om al Moldovei” a rostit primul în fața Adunării întrunite pe 5/ 17 ianuarie 1859 numele domnitorului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza. Alecsandri a mai fost director de revistă, directorul Teatrului Național din Iași și a rămas în istorie pentru scandalosul gest, pentru unii, de a elibera țiganii de pe moșia tatălui său ,după moartea acestuia. Momentele grele din viața lui, cum ar fi exilul, moartea iubitei sale Elena Negri, nu știrbesc cu nimic aura romantică. El a fost omul perfect, pe care noi , cei de azi, aproape că l-am dat uitării.
Bibliografie: Revista ”Historia”, 15iulie-14 august 2021.
Iolanda Lupescu
