Ieroschimonahul Paisie Olaru este considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai monahismului românesc. S-a născut la 20 iunie 1897 în satul Stroiești, comuna Lunca, județul Botoșani, într-o familie cu cinci copii, fiind cel mai mic la părinți. Tatăl său, Ioan, era pădurar, iar mama sa, Ecaterina, casnică. Din botez a primit numele de Petru.
A intrat în mănăstire în anul 1921 la schitul Cozancea, al cărui stareț era Vladimir Bodescu. Arhimandritul Cleopa Ilie spunea: „Îl cunosc pe Părintele Paisie din anul 1924, când pășteam oile cu frații aproape de schitul Cozancea – Botoșani. El ne-a fost povățuitor duhovnicesc la toată familia noastră. A venit la mănăstire în anul 1921, după ce s-a întors de pe frontul din Ungaria. Când era în război s-a rugat lui Dumnezeu zicând: «Doamne, dacă mă scapi cu viață de pe front, călugăr mă fac!». Și l-a scăpat Dumnezeu cu viață. Statul le-a dat celor ce au luptat în război câte 5 hectare de teren, iar Părintele Paisie a împărțit pământul la ceilalți patru frați mai mari decât el, căci au fost cinci frați, și s-a dus la schitul Cozancea.”
A fost călugărit în anul 1922: „Călugăria mea a fost în anul 1922, vara, în iunie; dar a fost prea pripită, căci m-am călugărit pe caz de boală. Starețul meu de atunci, Protosinghelul Vladimir Bodescu, m-a tuns cu mâinile lui, schimbându-mi numele din Petru în Paisie.”
La început a făcut trei ani ascultare la bucătărie, căci era foarte smerit, tăcut și ascultător. Apoi a fost paracliser multă vreme la biserică și a avut duhovnic pe un părinte blând și iscusit, ieromonahul Calinic Șușu care l-a deprins cu nevoința călugărească. La Cozancea, Părintele Paisie avea o chilie cu câteva încăperi. Călugării îl iubeau mult pentru că pe toți cei bolnavi și bătrâni îi îngrijea cu toată dragostea, îi cerceta la chilie, le ducea de mâncare, apoi preotul să-i împărtășească și stătea lângă ei în ceasul morții. Apoi îi însoțea până la cimitir și le tămâia mormântul 40 de zile, după rânduială. „Dacă ar fi să scriu despre sfârșitul frumos al tuturor călugărilor pe care i-am îngrijit, aș face o carte întreagă”, spunea el.
În 1933 s-a făcut schivnic: „Gândul și dragostea de liniște, de mai multă rugăciune, m-au îndemnat în anul 1933 să primesc marele și îngerescul chip, adică schima mare, cu scopul de a-mi îndrepta viața și ca un fel de pregătire duhovnicească pentru pustiile sihăstrești, unde doream să mă retrag.”
A fost hirotonit diacon în 1943, iar în 1947 preot și duhovnic de către episcopul Valerie Moglan. „Diacon am fost hirotonit în anul 1943, iar preot și duhovnic în anul 1947 de episcopul Valerie Moglan, când, din nefericire, am fost numit și egumen la Schitul Cozancea. Că, fiind trimis la Mitropolie cu niște jalbe, am fost hirotonit fără voia mea preot și m-am întors înapoi stareț. Atunci am fost nevoit să-mi las chilia din pădure și să cobor în mănăstire. Adică am dat liniștea și pacea inimii pe tulburare.”
A fost egumen la Cozancea șase luni. Dar, ivindu-se unele neînțelegeri în obște, părintele a cerut să fie primit în obștea Mănăstirii Sihăstria, după 27 de ani cât s-a nevoit la schitul Cozancea. A primit o chilie aproape de biserică și a fost numit duhovnicul întregii obști. Spovedea zi și noapte călugări și mireni. Lumea îi zicea „pustnicul”, „unde este pustnicul?”, „mergem la pustnicul de la Sihăstria!”. Nu avea timp nici să mănânce.
În toamna anului 1949, treizeci de călugări din obștea Sihăstriei, în frunte cu starețul lor, Părintele Cleopa, sunt trimiși la Mănăstirea Slatina cu misiunea de a reorganiza și revigora mănăstirea. Ca duhovnic, Părintele Paisie îl urmează pe Părintele Cleopa la Mănăstirea Slatina, întărind foarte mult obștea și povățuind credincioșii care începuseră să vină în număr mare. A stat la Slatina cam patru ani. Se ocupa numai cu duhovnicia, permanent spovedea călugări și mireni. De acolo s-a dus câteva luni și la schitul Rarău, care depindea tot de Slatina.
În primăvara anului 1953 s-a retras din nou la Sihăstria, unde avea mai multă liniște sufletească. Îi plăcea locul acesta retras de lume și mai ales la Sihla, unde s-a nevoit Sfânta Teodora. Între anii 1972-1985 Părintele Paisie a fost rânduit să întărească viața duhovnicească la Schitul Sihla. De mult voia părintele să se liniștească în locurile unde a sihăstrit Cuvioasa Teodora și alte sute și mii de sihaștri. În acest loc de pocăință și de întâlnire cu Dumnezeu, Părintele Paisie Olaru și-a înmulțit nevoințele. Toți ucenicii săi de atunci vorbesc despre rugăciunea sa neîncetată, la care se adăugau privegherea necontenită, postul și înfrânarea sa dintotdeauna, toate acestea împletite cu dragostea, smerenia și blândețea sa desăvârșită.
Părintele Cleopa Ilie îl descrie așa: „Părintele Paisie a fost sfetnicul meu cel mai bun în viață de când eram copil și până când s-a dus la Domnul, în toamna anului 1990. Oricând aveam câte un necaz sau eram la o grea încercare în viață, mă duceam la chilia lui și îi ceream sfatul sau în scris îl întrebam ce să fac și el îmi trimitea câteva rânduri și urmam cuvântul lui. Așa era Părintele Paisie: smerit, tăcut, blând, înțelept la cuvânt, foarte milostiv și iubitor de aproapele. Întotdeauna căuta pacea cu toți și iubea liniștea. Nu-i plăcea să trăiască între mulți și își ascundea viața și nevoința. Nimeni nu știa cum se roagă în chilie, ce lucrare are mintea și inima lui, cât stă la masă și cât se odihnește. Pe lângă liniște, iubea mult și fiii săi duhovnicești pe care îi primea la spovedanie la orice oră din zi și din noapte și purta mare grijă de mântuirea lor. El nu era aspru la canoane, că ținea cont de așezarea sufletească a fiecăruia și era blând cu toți, precum spune Sfântul Efrem Sirul că «chipul aducerii la pocăință este numai al blândeții». Cu iertarea, cu răbdarea și blândețea lui a câștigat multe mii de suflete, jertfindu-se pe sine pentru alții. Uneori bătrânul dădea și acest sfat, cum ne învață Însuși Domnul nostru Iisus Hristos: «Cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui». Or, Părintele Paisie a răbdat toate ispitele și necazurile pământești până la sfârșit, mai ales ultimii patru ani de suferință la pat până când și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.”
La 18 octombrie 1990, Ieroschimonahul Paisie Olaru, în vârstă de aproape 94 de ani, trece la cele veșnice. Este înmormântat în cimitirul mănăstirii Sihăstria, alături de el fiind înmormântat 8 ani mai târziu și Părintele Cleopa Ilie.
Alexandru ANDRIEȘ
