Prin acest articol încercăm să aducem în atenția cititorilor dumneavoastră câteva crâmpeie din scurta viață a celui care a fost un fiu al comunei Poiana Teiului (satul Topoliceni) – Galaction Gherasim. Încă de la început, aș vrea să mărturisesc că inițiativa publicării acestui material aparține unui slujitor al învățământului nemțean – profesorul Paul Scripcaru, care a îmbrățișat cariera didactică vreme de 41 de ani formând generații de elevi la Școala Gimnazială „Iustin Pârvu” – Poiana Teiului. De altfel, Galaction Gherasim i-a fost elev și a rămas în memoria domnului profesor zeci de ani până în prezent. Domnul profesor a considerat că scrierea unui articol care să rememoreze aspecte ale vieții și activității acestui prea puțin cunoscut al satului Poiana Teiului este o datorie morală atât a familiei cât și a celor care l-au cunoscut.
Vom începe incursiunea în timp cu câteva repere biografice.
Familia
Galaction Gherasim pe numele din certificatul de naștere Gavril Gherasim s-a născut în data de 10 octombrie a anului 1954 în satul Galu, comuna Poiana Teiului. Părinții săi , oameni simpli, dar cu evlavie și credință în Dumnezeu au fost Elena și Ion Gherasim. Gavril a crescut într-o familie numeroasă de șapte copii: 3 frați: Mihai, Gheorghe și Neculai și 3 surori: Maria, Ana și Ioana. Tatăl, Ion Gherasim a fost un talent înnăscut la rândul său: a fost tâmplar, cioban, frizer și nu în ultimul rând voluntar în cel de-al doilea război mondial ajungând la gradul de sergent și fiind rănit, „schijele”, mărturii ale sacrificiului său, purtându-le în plămâni până la sfârșitul vieții. Ion și-a adus contribuția cu tot ceea ce a putut în satul său toată viața de 88 de ani. Oamenii comunei, dar și dascălii școlii apelau la dânsul pentru că era un tâmplar iscusit. Mama, Elena, a născut șapte copii, i-a crescut și educat în cele duhovnicești, iar la maturitate fiecare și-a croit drum în viață cum a putut. Băieții au moștenit talentul și priceperea tatălui: Mihai și Gheorghe fiind constructori destoinici, zidari, zugravi, faianțari, adevărați „arhitecți” chiar dacă nu aveau studii de specialitate. Neculai, cel mai mic dintre frați, care a suferit un accident în copilărie, nu a putut urma o școală, dar s-a dovedit talentat în tehnică electrică și dacă ar fi avut posibilități financiare pentru a urma o școală probabil că ar fi avut alt destin acum. Fetele au avut și ele, fiecare destinul lor. Sora mai mare, Maria s-a căsătorit la 30 de km de satul natal reușind să-și întemeieze o familie reușită și o gospodărie frumoasă, iar Ana și Ioana și-au urmat destinele departe de satul natal la Iași și Galați. Ioana a devenit contabilă, iar Ana reușind să urmeze universitatea „Dunărea de Jos” Galați a devenit inginer în chimie alimentară. De menționat este faptul că cele două fete și-au susținut studiile cu bursele obținute datorită meritelor la învățătură deoarece părinții nu aveau posibilități financiare pentru a le putea susține. Sora mai mare, Maria, a regretat toată viața pentru că nu a reușit să urmeze o școală pentru a avea o profesie deoarece a trebuit să ajute părinții cu gospodăria și îngrijirea fraților mai mici. Nădăjduim că și-a găsit împlinirea în reușitele celor doi copii ai ei.
Nu întâmplător am lăsat la sfârșit pe Gavril, căruia Dumnezeu și soarta i-au hărăzit alt destin, diferit de cel fraților săi: a ales calea monahală.
Școala și copilăria
Copilăria sa a fost una foarte frumoasă, cu foarte multe aventuri asemenea „Amintirilor” marelui povestitor Ion Creangă. Școala primară a făcut-o în Topoliceni, iar gimnaziul la Galu. A fost un copil năzdrăvan, jucăuș, vesel, dar și ascultător și harnic. De altfel veselia l-a caracterizat toată viața. A crescut într-o familie cu 6 frați, din care el era al 4-lea născut. Orice se întâmpla rău pe când erau copii, el lua vina asupra sa afirmând că „Când vin mama și tata să spuneți că eu am făcut…”
Încă de când avea 6-7 ani, el pleca la stână la Zahorna. Nu se temea de câini și dădea oile în strungă. Părinții erau anunțați de ciobani că fiul lor este la stână.
În clasa a V-a a avut un accident de mașină și printr-o minune doar el a supraviețuit. Se ținea de mână cu cel mai bun prieten; prietenul său a murit pe loc, dar Gavril a rămas între roțile mașinii și a fost strivit la bazin. De atunci Dumnezeu i-a hărăzit să aibă o viață aleasă croindu-i un alt destin.
În gimnaziu, s-a dovedit a fi un copil foarte înțelept. El reținea totul din clasă. Nu învăța niciodată acasă, mai ales că în vremurile acelea copiii munceau foarte mult și nu aveau timp să învețe. Temele și le scria în pauză, dar de cele mai multe ori temele îi erau scrise de cele mai bune eleve din clasă (de exemplu Doina Geană).
În vacanțele de vară, tatăl Ion Gherasim care era și el cioban, îl lua cu el la stână. Era foarte ascultător și harnic. În zilele de post nu mânca de dulce, își culegea fragi și le mânca cu mămăligă. În timp ce era cu oile se ruga și făcea metanii cât de multe putea.
Alegerea căii monahale și călugăria
După sfârșitul clasei a VIII-a, a fost din nou victima unui accident de mașină, dar de această dată nu a pățit nimic, s-a ales doar cu o sperietură. Atunci s-a decis că locul lui nu este în lume, că trebuie să meargă la mănăstire.
Fiind însoțit de mama sa, au plecat împreună la mănăstirea Slătioara (jud. Suceava). Când au ajuns, au stat la rugăciune și priveghere și au înnoptat acolo. Atunci, tânărul Gavril l-a cunoscut pe Sf. Glicherie (Mitropolitul Bisericii pe stil vechi pe acea vreme) care i-a povestit cum a rămas singurul preot slujitor după reforma bisericească a calendarului Iulian ce avusese loc în România în 1924. În timpurile de atunci, Sf. Glicherie era stareț la schitul Pocrov (mănăstirea Neamț), dar cu vremurile acelea tulburi, acesta s-a retras în pustiu câțiva ani buni. Odată cu schimbarea calendarului a fost mare prigoană atât împotriva Sf. Glicherie (pe care D-zeu l-a ales să fie Sfânt și mărturie a acelor vremuri, moaștele sale aflându-se în prezent la Mănăstirea Slătioara) cât și împotriva creștinilor care l-au urmat.
Pe când Sfântul povestea întâmplările din acea vreme, tânărul Gavril a fost impresionat și s-a așezat la picioarele Sfântului și a strigat: „Părinte, eu aici aș vrea să mor!”. Acesta l-a binecuvântat și i-a zis: „Să rămâi în locul meu!!!”
După acea noapte, s-a întors acasă cu mama și a continuat să-și ajute părinții în gospodărie. Dar în fiecare zi spunea: „Eu vreau să merg la mănăstire pentru că acolo este viața mea!” Părinții neavând bani tot întârziau să-l ducă, așa că la sfârșitul lui noiembrie a cerut bicicleta unui văr și a plecat fără să spună la Slătioara, peste Stânișoara, prin comuna Mălini. Mama vărului plângea bicicleta, dar părinții erau necăjiți că era posibil să fie sfâșiat de lupi prin munții Stânișoarei. După câteva zile s-a întors cu autobuzul pe la Târgu Neamț cu tot cu bicicletă. Sfântul Glicherie îi dăduse bani de drum să se întoarcă acasă și să revină cu părinții. Și așa, de data aceasta tatăl, l-a dus la mănăstire, cu toate că avea doar 15 ani. Odată cu intrarea în mănăstire a făcut ascultare.
Prima ascultare a făcut-o la stână la oi, căci această treabă o știa foarte bine. Știa să facă caș și toți au rămas uimiți cum un copil știa să facă brânză. După ascultarea de la stână a trecut la altele: la brutărie, bucătărie, trapeză, și apoi ucenic în toate meseriile care se făceau în mănăstire: tâmplar, sobe de teracotă, construcții, sculptură, pictură. La toate era priceput. Toate acestea le-a făcut până la vârsta când a mers în armată. În perioada 1974- 1975 a efectuat stagiul militar la Medgidia. A obținut gradul de sergent, fiind și acolo bun și ascultător, remarcându-se printre camarazii săi. În toamna anului 1975 s-a întors din armată, a stat câteva zile și a plecat din nou la Slătioara. La vârsta de 23 de ani a primit călugăria împreună cu alți 5 frați de mănăstire, iar nașul de călugărie a fost Sf. Glicherie. Din numele de Gavril a primit numele de Galaction. Sora sa, Maria, a fost martoră la eveniment. La un an, doi de la călugărie, datorită ascultărilor grele pe care le-a primit s-a îmbolnăvit de inimă. Medicul care l-a consultat i-a propus să se retragă pentru un timp din mediul în care trăia. Și așa a ajuns la Mănăstirea Cucova (județul Bacău) și la mănăstirea Brădițel(jud. Neamț), unde cu 3 ani înainte de revoluția din 1989 a pregătit materiale pentru construcția mănăstirii, grav afectată de cutremurul din 1977.
Construirea primelor mănăstiri
În 1987-1988 a început construcția mănăstirii Brădițel (Neamț) din temelii, păstrând construcția veche în interior unde măicuțele continuau să se roage. Proiectul de construcție a fost în totalitate al său, deși nu avea studii. Nu a fost ajutat de nici un arhitect doar de mâna lui Dumnezeu. Binecuvântarea pentru lucrare a primit-o din partea Î.P.S. Silvestru Onofrei. La construcție a fost ajutat de preoți și oameni de bună credință. Pe când se ridica mănăstirea, veneau la lucru muncitori și angajați de la Combinatul de la Săvinești. Acoperișul din tablă a fost lucrat tot de el. Maicile au ajutat la toate muncile grele din timpul reconstrucției lăcașului monahal. Multe dintre ele sunt mărturie vie ale acelor timpuri. De menționat este faptul că nu a primit bani pentru lucrări, el făcând ascultare de mitropolitul Silvestru. În același timp s-a confruntat cu persecuții din partea autorităților comuniste atee care au făcut tot posibilul să oprească construcția mănăstirii, dar bunul Dumnezeu a rânduit altfel. După terminarea lucrărilor, drept mulțumire, maicile l-au trimis în pelerinaj la locurile sfinte de la Ierusalim.
După revenirea de la Ierusalim, a început construcția mănăstirii Cucova – Valea Seacă (jud. Bacău). În paralel, ajuta la construcția mănăstirii din Adjud. Bineînțeles că avea alături echipe de călugări și oameni cu dragoste de Dumnezeu care-l ajutau. Dar, tot ceea ce ținea de proiectare era în răspunderea lui. Deși fusese călugărit la 23 de ani, cu toate realizările sale, nu a mai primit grade superioare în ierarhia bisericească vreme de aproape 20 de ani. Afirmația sa era: „Eu sunt colonelul Gala… iar gradele mele sunt în construcții de mănăstiri și la intrările pe porțile mănăstirilor…” (porțile erau unicat la Slătioara și Brădățel). La Cucova nu a mai apucat să termine porțile clopotniței…
Sfârșitul vieții și trecerea la cele veșnice
În anul 1995, cu 17 zile înainte de Sf. 40 de Mucenici și pe când trebuia să fie hirotonit ca preot (între timp devenise ierodiacon), s-a întâmplat nenorocirea. Aflându-se la rugăciune noaptea, în bisericuța veche de la Cucova (în prezent este demolată), a adormit și s-a aprins de la o lumânare ca o torță(așa a fost informată familia la vremea respectivă), arzând de la brâu în sus. A fost transportat la spital la Bacău unde a mai trăit 17 zile într-o mare suferință deși a fost conștient până în ultima clipă. Nu a ars nimic în jurul său, doar el. Nu credea că nu a ars mănăstirea… tot timpul se gândea la biserică și deloc la el. Deși în mari chinuri, el a fost conștient și dădea sfaturi mai departe cum să se continue construcțiile la mănăstire. Nu s-a plâns nici o dată, a fost optimist și smerit până în ultima clipă. Nu a acuzat pe nimeni, deși își amintea foarte clar că ușile bisericuței erau încuiate și că flăcările ardeau de 2 metri deasupra lui…
Cu toate că și-a dorit foarte mult să trăiască, neavând decât 40 de ani, bunul Dumnezeu a hotărât să-l ia la el. S-a întâmplat în seara dinaintea sărbătorii Sf. 40 de Mucenici(8 martie stil vechi). De menționat este faptul că de pe patul de spital, părintele și-a prevestit moartea, afirmând că va pleca la Domnul în acea seară la ora 21.00. Și așa s-a întâmplat. A fost înmormântat la mănăstirea Cucova din dorința P.S.Pahomie (starețul mănăstirii pe atunci care între timp a plecat și el la cele veșnice). La înmormântare au participat sute de oameni inclusiv mitropoliții bisericii de stil vechi de la acea vreme: IPS Vlasie, IPS Ghenadie, IPS Demosten, IPS Sofronie. Toți au ținut cuvântări duhovnicești pentru a alina sufletele pline de durere ale familiei, părinților, dar și a tuturor celor prezenți, iar PS Demosten a afirmat: „Dacă va uita vreodată cineva cine a fost Galaction, atunci cărămizile și pietrele vor vorbi!”
Acum… la 30 de ani de la plecarea lui la Domnul
E foarte greu să surprindem în cuvinte faptele unui Mare Om care a influențat generații de călugări în mănăstire și care și-a lăsat amprenta nemuritoare asupra familiei și oamenilor din satul său.
Să-i păstrăm așadar vie amintirea și viața sa să fie pildă altor generații! Să transmitem copiilor și că istoria orală a satului românesc ascunde un adevărat tezaur de multe ori prea puțin cunoscut!
Xenia Sârbu
