Sfinţii Cuvioși Rafail și Partenie de la Agapia Veche sunt sărbătoriți de biserica noastră pe data de 21 iulie. Numele lorle aflăm în pomelnicele ce au stat la baza Sinodicului Schitului Agapia Veche, numit şi Condica mare ctitoriceascǎ, unde la fila 1 citim: ,,Agapia Veche înfǎţişeazǎ un strǎvechi loc de pustnicie cǎlugǎreascǎ. Aici s-au nevoit şi s-au proslǎvit Sfinţii Cuvioşi Rafail şi Partenie şi Ioan de la Râşca”.
Cele dintâi referinţe documentare cu privire la CuvioşiiRafailşi Partenie le aflǎm în ,,Viaţa şi petrecerea svinţilor”, în prefaţa căruia, autorul – mitropolitul Dosoftei – vorbește despre temeiurile cinstirii Sfinților în Biserica Ortodoxă Română. De aici aflăm că mitropolitul Dosoftei însuși s-a închinat la moaștele Sfântului Rafail și a cunoscut viața și altor cuvioşi părinți, printre care se numără Sfântul Partenie și Sfântul Ioan de la Râșca. Din textul mitropolitului Dosoftei, reiese că Rafail de la Agapia era unul din sfinții români cinstiți în mod deosebit și avea sfinte moaște așezate în biserică spre închinare ce au fost sărutate de însuși mitropolitul țării, aceasta însemnând că el se bucura de un renume de mare sfințenie. Cuviosul Rafail era cinstit ca sfânt din timpul vieții, aşa încât ucenicii care i-au cunoscut viața, au simțit nevoia să-l dezgroape și găsindu-i trupul nestricat, l-au aşezat la loc de închinăciune, închegându-se astfel în acea vreme o formă de cult obștesc. El a fost și stareț al obștii sale, întrucât în Sinodic și pomelnicele vechi este numit Fericiul Stareț Rafail. Nu aflăm nici o dată exactă ce ne-ar putea dezvălui perioada în care a trăit, dar în mod cvasiunanim se consideră că el a trăit înaintea mitropolitului Dosoftei, probabil prin veacul al XV lea.
În Erminia picturii altarului mănăstirii Agapia Veche, aprobată după devizul Comisiunii Monumentelor Istorice în 1953, scrie: ,,Mai jos, un spațiu rezervat pentru vii și morți, ctitorii mănăstirii sfântului locaș al Agapiei Vechi. Și mai rămâne loc de scris tocmai la urmă, cei din urmă ierarhi care vor fi de la Dumnezeu orânduiți a sluji.În memoria neuitată și prăznuiți de biserica noastră sunt cei trei ierarhi: Rafail, Partenie și Ioan de la Râșca”. Pictorul identifică ca ierarhi, sfinții ocrotitori ai Mănăstirii, pomeniți de secole încoace, recomandând pictarea chipului lor în Sfântul Altar.
Despre Cuviosul Partenie, aflăm dintr-o învoială pentru hotarul schitului din 1592, unde apare un Partenie alături de starețul Eufrosin de la Agapia din Deal. Acesta a semnat ca martor, alături de stareţ, pentru hotar; era ca atare, o persoană credibilă și cinstită în schit.
Pe un Apostol copiat de Constantin, un diacon din Ghindăoani pentru Partenie de la Agapia, există menţiunea unei dispute asupra cărții, generată de faptul că Partenie care o comandase în 1646 a murit în 1657, înainte de a se sfârși copierea cărții, iar copistul nu voia s-o termine neștiind de cine va fi plătită. Această carte ajunge totuşi la Agapia, întrucât un ucenic al lui Partenie, Gavriil, ulterior egumen la Agapia din Deal, știa de arvuna plătită de Partenie și prin judecată în fața mitropolitului Ghedeon, impune copistului terminarea cărții în schimbul achitării diferenței de bani.
Partenie apare și în lista egumenilor Agapiei din Deal, întocmită de arhiereul Narcis Crețulescu, după însemnări din mânăstire, trimisă lui Nicolae Dărângă și verificată de acesta după propriile surse găsite în documentele mănăstirii Agapia din Vale. Lista arhiereului Narcis Crețulescu, numită lista egumenilor începe cu Sfinții care s-au nevoit, între care numără pe Rafail și Partenie și continuă cu egumenii.
Credincioșii din zona Agapiei au mare evlavie la sfinții Rafail și Partenie și la alți sfinți ale căror nume sunt cunoscute fie din toponimie, fie din documente, dar numele celor mai mulţi au rămas învăluite în taine știute doar de Dumnezeu. În gropnița care exista cândva aici se aflau osemintele multor cuvioși și se pare că în jurul bisericii a fost cimitirul părinţilor. Trupurile celor mai mulți sfinți sunt ascunse însă în sihăstriile și poienile în care s-au nevoit, sfârșindu-și viața pământească în Livada Părinților, în Poiana lui Eufrosin sau în Muntele Scaunele. Și osemintele Sfinților Rafail și Partenie au fost ascunse în munții din împrejurimi, din cauza năvălirii turcilor și ele sunt și astăzi neștiute de nimeni.
De asemenea, profesorul I. D. Ștefănescu, cu autoritatea necontestată, afirmă că există o tradițe stăruitoare a cultului lor, care motiva pelerinajul anual la Agapia și că au existat pietre funerare pe care erau inscripționate numele lor.
Aspecte legendare inedite. În toamna anului 1952, s-a văzut în munte, deasupra Agapiei Vechi, în miez de noapte, un foc ce se înălța până la cer. Maicile din Agapia din Vale au urcat prin pădure spre schit și ajungând acolo au aflat în întunericul de nepătruns al nopții o liniște adâncă, netulburată de nimic120. A fost un semn minunat prin care s-a arătat prin voia lui Dumnezeu că sfințenia locului este sporită de prezența sfinților cuvioși, prin sfintele lor moaște ce sunt ascunse aici. Altădată, două maici care ieşeau de la slujba Utreniei au văzut un semn de foc, ca o lumânare. Unei maici i s-au arătat într-o noapte două sfeşnice arzând pe locul unde se știa, din tradiție că ar fi moaștele unor sfinți.
În 1930, pe când schitul era în nevoie mare iar biserica sta să se prăbuşească, obștea s- a împuținat mult și schitul era în primejdie de pustiire, părintelui Vichentie Mălău, duhovnic și slujitor la Mănăstirea Agapia, i s-au arătat doi sfinți care i-au poruncit să ridice o biserică nouă, asigurându-l de ocrotirea lor și făgăduindu-i că acest locaș de rugăciune nu se va risipi în veac.
În 1940, în timpul egumenei Olimpiada, într-una din zilele în care a slujit Părintele Nicodim Măndiță, după terminarea Sfintei Liturghii a ieșit din Sfântul Altar, dar s-a oprit cu privirea îndreptată spre Răsărit în tăcere desăvârșită vreme de câteva ceasuri până la vecernie, când a rostit doar: ,,Aici sunt sfinții”. Povestesc de asemenea, maicile bătrâne că în noaptea de Înviere se auzeau cântări îngerești în acest loc sfânt. Acestea sunt doar o parte din arătările și semnele prin care sfinții nevoitori și ocrotitori ai Agapiei și-au făcut simțită prezența ca mărturie, că întotdeauna ocrotesc locul unde s-au sfințit și ca o garanție că vor ajuta mereu schitul.
Acestea sunt dovezi care întăresc afirmația lui Cantemir, care preciza că pădurile Neamțului, foiau de sihaștri.
O tradiţie care nu este menționată nicăieri, dar care s-a păstrat în Schitul Agapia Veche este respectată și astăzi de maicile de aici. Această tradiție impune ca în schit să nu se țină cocoş. Așadar puținele maici care au în mica lor curte câteva găini, nu țin cocoș și aceasta pentru a nu tulbura liniștea locului, căci se știe că, cocoșul are obiceiul de a cânta la orele cele mai matinale ale dimineții.
Tot maicile din Agapia Veche relatează o altă legendă foarte impresionantă. Se spune că de mult, în vremea Sfinților Rafail și Partenie, niște broaște care se găseau prin mlaștinile din împrejurimile Agapiei făceau gălăgie și deranjau rugăciunea cuvioșilor sihaștri. De aceea ei au blestemat broaștele să nu mai cânte niciodată. Și de atunci, în Agapia Veche și în împrejurimile ei, cu toate că sunt numeroase mlaștini, ochiuri de apă sau pârâuri, nu se aud niciodată broaștele cântând.
Comoară de tradiție și loc de reculegere, Schitul Agapia Veche a păstrat astfel pe lângă solemnitatea slujbei și arta rugăciunilor cântate, rânduieli și tradiții vechi de sute de ani.
Preot Gheorghiță Anisiea