Județul Neamț a cunoscut în perioada 1916-1918 tot ceea ce înseamnã războiul, cu toate ororile sale, cu fronturi, bejenii, rechiziții, case și gospodării distruse, tați și frați care nu s-au mai întors acasă. Asupra acestor fapte ne vom concentra în rândurile următoare, acordând atenție zonei numite generic „Valea Muntelui“. La 15 august 1916, clopotele din Vechiul Regat au început să sune: România intra în război. În perioada neutralității, statul român se pregãtea de rãzboi și se concentra asupra trecãtorilor spre Transilvania. Neamțul era un județ cu graniță al Moldovei și de aici plecau două mari pasuri spre Transilvania: pasul Bicaz și pasul Tulgheș. Prin acestea, dar și prin alte trecători mai mici, au trecut la 15 august soldații români din Armata a IV-a a generalui Prezan cîntând un nemuritor „Treceți batalioane române Carpații“ și cu „inima la trecători“ i-au așteptat românii ardeleni cu pâine, sare și… vinars și succesele militare au venit într-o primã etapă, chiar dacă au fost mari sacrificii. Documentele vremii amintesc că în satele nemțene de graniță au început să curgă căruțele pline cu răniți.
Monumentul din Tarcău
Divizia 14 română condusã de generalul Paraschiv Vasilescu a trecut granița de-a lungul văilor Bicazului și Bistricioarei, ocupând Almașul, Tulgheșul, Bilborul și apoi Toplița, ca Brigada 4 Mixtă să ocupe și orașul Gheorghieni. Dar faptul că în ciuda promisiunilor armata rusă nu a inițiat contraofensiva în Bucovina, divizia românã a fost pusã în dificultate, dându-se lupte crunte în zona de „cumpănă a apelor“, pe înălțimi, în condițiile unui frig cumplit, astfel că mulți dintre soldați au degerat. De mare importanță au fost luptele de la Pietrele Roșii, astăzi în comuna Grințies, când un batalion din regimentul 56 a avut 80 de morți. Dar, dupã lupte intense pe platourile Călimanilor și Hășmașului, dupã trei ofensive reușite, generalul Constantin Prezan stãpânea înălțimile munților Ghurgiu și Harghita. Între satele Tulgheș și Grintieș, pe Valea Bistricioarei, s-a dat o luptã cumplită între români și unguri. S-a ajuns la luptă la baionetă și încleștările au ajuns până în apele râului de s-au umplut malurile de leșuri, iar apa pleca roșie la vale. Locului şi astăzi îi zice Sângeroasa, iar trupurile soldaților români, în numãr de 66, care au putut fi găsite au fost înmormântate lângã vechea bisericuță greco-catolică. Dezastrul de Turtucaia a făcut ca multe trupe să fie dislocate în Dobrogea, iar Armata de Nord, izolată și atacată de trupe austro-ungare și germane, a fost silitã, deși victorioasă pe front, să se retragă. Coloanele de refugiați s-au îndreptat în căruțe spre Roman, găzduiți în condiții grele. Preotul Alexandru Romanescu din Grințies nota pe un „Liturghier”: „La 31 octombrie, noaptea, spre 1 noiembrie 1916, am părăsit satul şi ne-am dus la Grumăzeşti pentru că satele Grinţieş şi Poiana au fost teatru de război între noi şi nemţi. Pe 30 noiembrie au venit ruşii şi au stat aici până în primăvara lui 1918 când s-a fãcut la ei revoluţia“. Octavian Goga rostea cu profetice cuvinte: „De peste graniţa cea nouă, /Ca o sălbatică urgie, /Strigând spre ţarina Moldovei, /Un munte s-a pornit să vie… Şi va să-nsemne cronicarul,/ Atunci o zi vijelioasă, /Ceahlăul n-a rãmas la duşmani,/ Ceahlãul s-a întors acasă“.
Generalul Dumitru Coroamă
La 1 decembrie 1918, între cei 1.228 de delegaţi din comunele Transilvaniei s-au aflat şi săteni din Bicazu Ardelean sau Tulgheş şi Corbu, care au votat pentru România Mare şi ca sã nu mai fie graniţă între români şi pârâul Chisirig să nu mai despartã Bicazele, iar Pintecul Grinţieşul de Tulgheş. Armata română înainta victorioasă pânã la Budapesta, iar în urma sa refugiaţii ardeleni şi cei moldoveni din satele de graniţă se întorc la gospodăriile lor pe care le găsesc distruse. Au fost distruse școli, precum şi biserici. La 1 decembrie 1918 se fãcea România Mare, iar satele din munţii Neamţului nu mai erau la hotare, ci în mijloc de ţară, iar locuitorii nu mai treceau de o parte şi de alta prin „vama ursului“, ci pe drumurile pietruite din trecători. În România Mare, Ferdinand I Întregitorul s-a ţinut de cuvântul dat sodatului-ţãran în tranşeele de la Mărãşeşti: a fãcut reforma agrarã şi electoralã. Rãzboiul lãsase în urma sa suferinţă şi lipsuri, dar românii îşi vedeau împlinit visul de veacuri – unirea – şi, mai mult, aveau un pãmânt al lor care sã-l munceascã şi să-l apere.
Cei mai mulţi dintre noi, de prin sate, am moştenit pãmântul primit atunci. Dupã toate cele spuse considerãm cã sînt multe de sãrbãtorit şi poate cã noi nemțenii, şi noi, românii, vom trece peste toate care ne despart şi ne vom bucura împreunã…
Daniel Dieaconu
