Gheorghe Caia, protagonistul articolului nostru, s-a născut la 17 ianuarie 1912, în satul Telec, Bicazul Ardelean, într-o familie de ţărani, părinții fiindu-i Toader Caia și Maria, născută Zvancea. A urmat patru clase primare la şcoala din sat. Și-a însuşit o scriere caligrafică de excepţie. Povestea copiilor și nepoţilor cum primea „darul nuelei la calul bălan” pentru lecţiile neînvăţate.
De mic a desluşit tainele muncii în gospodăria ţărănească. Prin ucenicie a învăţat meseria prelucrării lemnului, fiind iscusit în construirea uneltelor, mobilierului şi a atelajelor necesare gospodăriei.
A rămas de tânăr orfan de mamă, apoi şi-a pierdut fratele şi două surori, aşa că a trebuit să muncească din greu pentru susţinerea familiei şi gospodăriei. A devenit constructor de case, meserie ce a învăţat-o prin ucenicie și practică. Construia temelii și beciuri din piatră, executa tencuieli și finisaje interioare şi exterioare, devenind un bun meşter. A participat la construcţia şi reparaţia clădirilor publice precum şcolile sau primăria.
S-a căsătorit în anul 1941 cu Floarea Handaric, născută în 1920, părinții ei fiind Maria și Gavril Handaric din centrul comunei. Deși aveau locuința părintească lângă școala din Telec, au hotărât să-şi construiască o nouă gospodărie în cătunul de sus al Telecului, la doi kilometri, într-o poiana deosebit de frumoasă, pe-un picior de plai, care asigura condiţii prielnice pentru trai şi dezvoltarea gospodăriei, bazată pe creşterea animalelor şi prelucrarea lemnului. Au construit singuri căsuţa în locul cu o privelişte deosebită, înconjurată de dealuri cu păduri de brazi şi fâneţe.
Au avut patru fete şi patru feciori, care au crescut și au contribuit substanţial la bunul mers al gospodăriei. Au muncit din greu şi au construit case și gospodării frumoase pentru cei patru copii care au rămas în sat, iar cei care au plecat la oraș au primit ajutor financiar pentru a-şi cumpăra locuinţe. După căsătoria copiilor, au rămas singuri la căsuţa lor.
Gheorghe Caia a convieţuit împreună cu soţia 67 de ani, aceasta a decedat în 2008, la vârsta de 88 de ani. Și-au iubit copiii şi i-au ajutat mereu, punând pe primul plan creşterea, educarea şi realizarea lor în viaţă.
În urma Dictatului de la Viena din august 1940, Ardealul de Nord a trecut în administrarea Ungariei, inclusiv Comuna Bicazul Ardelean, frontiera trecând peste crestele Ceahlăului. A urmat o perioadă de adânci frământări. Dorea să fugă pe ascuns în Regatul Romaniei, dar rămânea familia fără sprijin, el fiind unic susţinător. A hotărât să rămână în sat, să-și continue viața cu toate greutățile. Regimul maghiar era unul draconic. Începuse rapid perioada schimbării numelor, actelor de stare civilă, a toponimelor, impunerea birurilor. Jandarmii maghiari arestau și băteau până la moarte din diverse motive neîntemeiate.
La scurt timp, Gheorghe Caia a primit ordinul de concentrare în armata maghiară. A fost dus la Budapesta cu detaşamentul format din 50 de camarazi români, printre ei Gheorghe Handaric, cumnatul său din Satul Centru, Ioan Doarvoș din Telec și Ionică Roșu din Pârâul Caprii, pentru a face instruirea necesară plecării pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial. A executat instruirea două luni, în detaşamentul de geniu ungar, compus din 150 de militari români şi unguri, în localitatea Şarvar, lângă Budapesta. După instruire şi declanşarea Operaţiunii „Barbarossa”, de invadare a Uniunii Sovietice în iunie 1941, detaşamentul a fost îmbarcat în tren cu destinaţia Frontul de Est. Unitatea şi-a îndeplinit misiunile de genistică, construcții de drumuri, poduri, pontoane, cazemate, tranșee, adăposturi, fiind mereu în fața frontului, expuși la bombardamentele terestre și aeriene, pe direcţia Kursk, Starioskol, Noviaskol, Cernianskoi, Ostrogosk, Nekulaiev, Kiev, Cotul Donului. În urma luptelor, pe front au murit mulţi dintre camarazii săi sau au căzut prizonieri. După ruperea frontului şi întoarcerea acestuia, în urma bătăliilor de la Stalingrad din ianuarie 1943, a început campania de retragere, iar în iulie 1943 detaşamentul format din camarazii supravieţuitori a primit ordinul de înapoiere la Budapesta, fiind deconcentraţi.
Un episod dureros pe front a fost când, încercuiți și rămaşi fără aprovizionare, el a primit o felie de pâine şi o conservă de peşte, noua aprovizionare nu se întrezărea. După o săptămână de foame şi epuizat de eforturi, în tranşee a consumat raţia ce o păstrase pentru supravieţuire. Conserva alterată i-a produs îmbolnăvirea subită, soră cu moartea. Scăpase de gloanţe şi bombe, dar moartea venea de la „bomba” din conservă. A fost evacuat şi cazat la o casă de bătrâni ruşi, unitatea nu dispunea de medicamente. Supravegheat, alimentat şi tratat de bătrâna rusoaică, mama soldatului duşman, cu tratamente tradiţionale, a scăpat de boală şi s-a reîntors pe front, continuând campania militară până la Cotul Donului. Episodul i-a rămas în memorie pentru toată viaţa, iar bătrâna rusoaică ca a doua mamă.
După întoarcerea în localitatea natală, frontul i-a ajuns din urmă şi armata germană în retragere a evacuat toată populaţia satului și a comunei, fiind obligaţi să plece în refugiere, către vest, pe direcţia Gheorghieni – Sovata – Târgu-Mureş.
În carul tras de boi au pus puţine merinde, bătrânii unchiaşi şi soţia cu primul copil în braţe de 6 luni. Ajunşi la Praid au fost prinşi în „cleştele” bombardamentelor. Dinspre vest bombardau nemţii, iar din est armata sovietică, în acest măcel au supravieţuit doar o parte dintre refugiaţi, în adăposturile improvizate sub rădăcinile brazilor. După trecerea frontului, cu greu s-au întors acasă, dar au regăsit casele în bună parte dărâmate şi devastate, din care s-a luat tot ce se găsea, inclusiv animalele şi turmele din munte. După ani grei de muncă au reuşit să-şi refacă gospodăriile și a urmat perioada de creştere a copiilor, purtarea lor în şcoli, construirea caselor şi adunarea zestrei pentru căsătoria lor. După plecarea celor opt copii, părinţii s-au gospodărit singuri încă 30 de ani, fără pensii, doar cu venitul din gospodăria proprie. A venit apoi rândul copiilor să-i ajute. În urma participării pe front, Gheorghe Caia a primit calitatea de veteran de război, sublocotenent, şi de refugiat.
A trăit şi văzut ororile primului război mondial (s-au desfăşurat lupte chiar în apropiere de gospodăria familiei, avea 5 ani), formarea României Mari, perioada interbelică, criza din anii treizeci, a participat ca soldat în al Doilea Război Mondial, a supraviețuit foametei din 1946-1947, abdicarea Regelui Mihai, instaurarea comunismului, naţionalizarea, reformele agrare şi monetare, a pierdut o parte din agoniseală deoarece noua monedă se da la schimb în sume mici, perioada comunistă, regimuri politice diverse, dictaturi, perioada experimentării gospodăriilor colective în zona de munte (abandonată), căderea comunismului, trecerea la un nou tip de societate, integrarea ţării în NATO şi Uniunea Europeană. Un secol de viaţă cu bucuriile, dar mai ales cu frământările omului de rând în lupta pentru existenţă, un secol care a trecut precum un fum.
La căderea comunismului îşi îndemna copiii şi nepoţii să fie moderaţi în exprimarea bucuriei, spunându-le că mierea nu va curge prea curând. A urmărit îndeaproape drumul în viaţă al fiecărui copil, nepot sau strănepot, purtându-le de grijă şi având mereu câte un sfat înţelept pentru ei, chiar şi la suta de ani.
Caracterizat ca un om înţelept, şi-a dozat efortul pe măsură, şi-a ales locaţie liniştită pentru viaţă, în mijlocul naturii, a preferat mâncarea preparată cu produse din gospodărie, a respectat pauza de odihnă după masă, nu a consumat băuturi alcoolice şi nu a fumat. Deşi mare parte a vieţii nu a avut radio şi televizor, era la zi cu ştirile şi evenimentele din ţară şi lume, prin intermediul ziarului pe care-l citea seara.
Aproape de suta de ani era necăjit că satul se afla în proces de depopulare, că au rămas bătrânii, copiii fiind obligaţi să caute de muncă prin alte ţări, din lipsa locurilor de muncă, gospodăriile fiind în proces de degradare. Avea copii şi nepoţi plecaţi la muncă în străinătate. Era îngrijorat că produsele din gospodăriile ţărăneşti nu mai erau căutate, se obţinea un preţ foarte mic, munca era nerentabilă, iar gospodăriile erau doar pentru subzistenţă.
A murit la 20 ianuarie 2012, la o sută de ani și trei zile. Dumnezeu să-l odihnească în pace! Drumul parcurs în viața lui este descris în versuri în poemul intitulat „Pe cărarea vieții!”.
Neculai CAIA
