Scriu, de data aceasta, despre un destin surprinzător. E vorba despre un fost coleg. S-a născut pe data de 9 decembrie 1943 în satul Reteș, din comuna Ceahlău, într-o familie de oameni simpli și cinstiți. A urmat școala primară în sat, iar gimnaziul la școala din Răpciune. A făcut liceul la Borca. Am fost colegi până la terminarea liceului. Era un băiat discret, amabil și iubit de toți cei din jur.Ne-au legat anii de școală, cu amintirile frumoase ale acelor vremuri: emoții la lecții, serbări școlare, muncă patriotică, obligatorie în acele vremuri. Pe atunci Liceul Borca ocupa locul al III-lea pe regiunea Bacău, prin rezultatele obținute de elevi, datorită profesionalismului cadrelor didactice și apropierii față de elevi. Nu învățam de frica pedepselor. Vorba scriitorului rus A.P.Cehov „cine nu izbutește cu duhul blândeții, nu o va scoate la capăt nici cu severitate.”
Am avut profesori remarcabili: Alex Țăranu, la fizică și chimie; liceul de la țară era dotat cu un laborator cu toate materialele, iar elevii aveau, fiecare, un stativ cu eprubete și substanțe, efectuau experimente și-și notau rezultatele, Vasile Florea, la istorie, absolvent la Leningrad, Alis Florea, la desen, absolventă la arhitectură, Popa Valeriu, la matematică, devenit mai târziu profesor la Liceul Bicaz și apoi lector la Facultatea de Matematică din Bacău, Cicerone Ghiorghiu, la latină, venit de la Liceul Internat din Iași și Emilia Ghiorghiu, la limba română, o doamnă distinsă care-ți impunea respect prin cunoștințe și eleganța exprimării.
Am fost o promoție bună și toți am reușit să absolvim o facultate, ajungând profesori, ingineri, doctori, lectori universitari. Făceam și activități extrașcolare, dar, îmi amintesc că în ultimul an de liceu profesorul de matematică Valeriu Popa a regizat piesa de teatru „Nota zero la purtare” cu elevi selectați de la toate clasele. Chiar profesorul Țăranu a acceptat să cânte la vioară „Balada” lui Ciprian Porumbescu, într-o scenă din piesă. Eu și Mircea am avut rolurile principale. Cu piesa de teatru am dat spectacole în localitățile din jur, obținând un succes remarcabil. Dura aproape trei ore, dar a meritat efortul și răsplata din partea spectatorilor. Mircea s-a înscris și a urmat un an la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași. Remarcându-se ca un student eminent, a fost trimis la studii la Leningrad (astăzi Sankt-Petersburg) la Facultatea de Filozofie. Mi-a spus, când ne revedeam, în vacanțe, că nu i-a fost ușor printre străini. Dacă făcea exces de zel la unele activități, era disprețuit de cei din jur, fiind obligați să-i urmeze exemplul, iar dacă era mai temperat, îl învinuiau de sabotaj.
La terminarea studiilor și revenirea în țară spera să obțină un post, la început, de asistent într-un centru universitar, dar relațiile cu URSS se deterioraseră, iar Ministrul Învățământului de atunci l-a repartizat la școala generală din Gârcina. Acolo, atât profesorii, cât și elevii, îl priveau cu suspiciune, cum erau îndrumați, socotindu-l spion. Fire dârză și demnă, cunoscându-și potențialul, și-a părăsit părinții, iubiți și respectați, și a plecat să profeseze în țara care l-a acceptat. Viața lui a însemnat munca la catedră și lungul drum spre casa sa, casa cea adevărată din satul natal. Dar vremurile erau tulburi și oamenii se temeau să stea de vorbă cu el, să-l primească, deoarece devenise un străin în țara sa, iar securiștii îl socoteau spion rus. Venea la fosta noastră învățătoare, Ana Manoliu, la mine și la fostul nostru director, Grigore Ungureanu. Evita orice interpretare, preferând să retrăiască amintiri din anii de școală.
Anii au trecut, el a obținut două doctorate și avea legături cu cele mai mari universități europene. Deși ar fi putut să petreacă zilele de concediu în alte țări, prefera să meargă, rar, în Finlanda, țara soției sale, dar foarte des să vină în România, țara sa de suflet. Avea ochii triști, dar i se luminau când discuta cu cineva cunoscut, care părea să-l prețuiască pentru munca sa deosebită. A trecut și pe la școala din Ceahlău, în amintirea școlii în care a învățat, dar demolată la strămutare, când s-a construit barajul de la Bicaz. A semnat în cartea de onoare, dar și aceea a dispărut, pierzându-se un semn de la un adevărat patriot. Și-a amintit cu nostalgie de anii copilăriei, de foștii colegi și profesori, de ghidușiile vârstei nevinovate, de serbările școlare.
Delicat, nu deranja puținele rude rămase, preferând să doarmă în cort pe malul pârâului sau al lacului de acumulare. Părinții, strămutați la Căciulești, plecaseră demult într-o lume mai bună și amintirile sale erau legate de Ceahlău. În ultima vreme a locuit la profesorul universitar Peptănaru, pe Bofu, sau la familia lui Gelu Crețu, cu care fusese vecin în copilărie, înainte de strămutare.
A venit și în anul 2022 și l-am vizitat împreună cu nepoata mea Monica, din Italia, și cu fetița ei, Michela. Mircea era la a doua căsătorie și venise cu soția și cele două fetițe. A doua zi mi-a întors vizita și doar una din fete știa limba engleză și a discutat cu rudele mele. Am depănat amintiri și totul părea perfect, până ce i s-a făcut rău. A motivat că a răcit la pescuit pe malul lacului. Mi-a spus cu tristețe în glas că-i pare bine că a venit, pentru că s-ar putea să nu poată veni la anul. În minte am avut cuvintele „memento mori” (amintește-ți că vei muri) și totul a devenit o premoniție.
L-am mai căutat, dar nu l-am mai găsit. Am aflat peste câteva luni că s-a dus la spitalul din Piatra- Neamț, unde a și murit. Era vremea covidului. Cele trei străine l-au chemat pe fiul din prima căsătorie, care știa românește, și l-a îngropat la Piatra-Neamț, la o margine de cimitir, străin și necunoscut.
Soarta a fost nedreaptă cu el, dar i-a oferit o singură alinare: să vină, să moară și să fie înmormântat în pământul strămoșesc, pe care l-a purtat în suflet pretutindeni. Am pus două fotografii: una din anii de liceu, în care îl vor recunoaște cei ce l-au cunoscut și mai sunt în viață; cealaltă a făcut-o nepoata mea, ca să imortalizeze revederea noastră din anii senectuții.
Am scris aceste rânduri pentru cei ce l-au cunoscut și l-au prețuit, dar și pentru cei ce vor să plece pentru totdeauna pe meleagurile străinătății.
Elena AFLOREI
