Louis Basset s-a născut în 1846, a studiat Literele la Universitatea din Neuchatel, iar în 1869 i-a fost recomandat regelui Carol I de către directorul Poștelor din Neuchatel, Paul Jeanrenaud, aflat în vizită la București pentru a sprijini organizarea serviciilor poștale românești. Soția sa a fost proprietara magazinului „Le Petit Parisien”, situat pe Calea Victoriei, vizavi de Palatul Regal, locul de unde, prin intermediul lui Basset, regina și întreaga suită regală comandau toaletele. Locuința bucureșteană a lui Basset era situată pe strada Boteanu (din amintirile Zoei Cămărășescu, fiica doamnei de onoare a reginei Elisabeta).
Din 1869 și până la moartea sa, în 1931, Louis Basset a fost administrator al bunurilor regale și executor testamentar al regelui Carol I, dar și al succesorului la tron, regele Ferdinand. Regelui Carol I Basset i-a fost confident, iar regelui Ferdinand i-a fost sfătuitor. El redacta scrisorile confidențiale, lui îi încredințau reginele misivele, el ținea lista cu cheltuieli permițându-și să atragă atenția când acestea erau exagerate. Tot el era și administratorul care știa pe de rost tot ce se petrece pe moșiile regale. Carol al II-lea, reîntors din exil la 6 iunie 1930, pentru a ocupa tronul de moștenitor al defunctului rege Ferdinand, îl tratează pe Basset cu respect, ba chiar îl numește prim administrator al Casei Regale, mărindu-i salariul la 50.000 lei, superior tuturor celorlalte retribuții.
Basset vorbea fluent germana și franceza, iar faptul că era cetățean elvețian și aparținea unei țări neutre, a fost de mare importanță în alegerea sa. În 1866 regele Ferdinand îi scrie de pe front reginei Elisabeta o scrisoare de laude și aprecieri la adresa lui Basset, care făcuse un raport exemplar despre moșia regală Broșteni. Cu siguranță că Basset, ca să ajungă la Broșteni, a trecut și prin Borca. Slujbașii din preajma regelui îl considerau pe Basset slugarnic și mărginit, după ce a reușit să ajungă sfetnic de taină. Implicarea directă a lui Basset în episoadele delicate din viața familiei regale și misiunile de maximă importanță ce i-au fost atribuite, nu exclud aportul lui direct în exilarea definitivă a Elenei Văcărescu, domnișoara de onoare a reginei Elisabeta, logodită în taină cu viitorul rege Ferdinand. Odată descoperită această alianță, care a fost grabnic desfăcută, regina Elisabeta a fost și ea îndepărtată pentru un timp de la Curtea Regală. Un pedagog pe care regina Maria nu-l suporta a trebuit să plece în Elveția, de unde amenința cu un scandal internațional, în speranța că va fi reprimit la Casa Regală. Basset l-a sfătuit să renunțe și în același timp a aflat și secretele cu care amenința pedagogul. Nu este de mirare că în testamentul regelui Carol I, Basset ocupă un loc de frunte printre moștenitori. Acesta este contextul în care, în perioada 1916-1921, sfătuitorul regelui Carol I face un efort supraomenesc să-l determine pe regele Ferdinand să nu trădeze testamentul politic al unchiului său, anume alianța României cu Puterile Centrale.
De la noul rege primește misiunea de a-i duce fratelui lui, Wilhelm de Hohenzollern, la Sigmaringen, vestea neplăcută că România va intra în război de partea Antantei. Asistând neputincios la înfrângerea imediată a României și de abandonarea ei de aliații din Antanta, Basset a criticat clasa politică, ce nu avea o direcție planificată și care nici nu se grăbea să realizeze o reformă a proprietății rurale, spre îndeplinirea dorinței regelui Carol I de a continua crearea statului modern. El i-a numit iresponsabili pe oamenii politici care au împins România în război, în condițiile în care armata era prost organizată și prost echipată. Loialitatea sa necondiționată față de dinastia de Hohenzollern și empatia față de oamenii simpli, care îndurau greul războiului, îl fac un potrivnic vehement față de conservatorii radicali ,dornici să-l înlăture, la cererea germanilor pe regele Ferdinand de pe tronul României, cât și a exploatării economice excesive a armatei germane din teritoriul românesc ocupat. Basset avea argumente că exploatarea resurselor românești și în special a petrolului de către firme cu capital autohton a avut rezultate, în secolul al XIX-lea, mai mult falimentare. Basset a prevăzut că războiul nu putea să aibă un câștig deplin de cauză și că în urma lui prefacerile sociale vor fi greu de ținut sub control. El credea că nu existau speranțe în înțelepciunea învingătorilor, mai ales după izbucnirea în Rusia a revoluției bolșevice, a războiului civil purtat de toate taberele implicate în numele poporului și a anarhiei.
După Conferința de Pace de la Paris, Basset este profund dezamăgit de trădarea intereselor micilor popoare, printre care se numără și românii, de către marii decidenți în favoarea propriilor interese economice și geopolitice. El a simțit că pacea de la Paris era preludiul unui nou război, iar ordinea mondială nu avea cum să dureze. În 1919 mizeria și recesiunea economică, datorate războiului erau agravate de aceleași mentalități politicianiste. Votul universal era ineficient în condițiile în care cetățenii erau lipsiți de educație politică, aflați la discreția manipulărilor de partid. La 3 mai 1921 Nicolae Titulescu, atunci ministru de finanțe, încerca să treacă prin parlament o naivă reformă fiscală care era ambițioasă, pentru ca aplicarea ei să fie susținută de statul român. Se pare că ideile vizionare nu au mai fost luate în seamă, pentru că istoria și-a urmat cursul său, pe care Basset îl prevăzuse și cu care nu putea fi de acord. Din 1921 nu mai există nici o însemnare despre Louis Basset, un devotat iremediabil îndrăgostit de România. El scria în 1920: ”Răul de care a suferit România e încă prezent, cerându-și vindecarea de la orbi și de la surzi”.
Bibliografie: ”Războiul unui slujitor devotat”, Basset, L., Editura Humanitas, 2019.
