„Iubirea de țară e pururea și pretutindenea iubirea trecutului; patria vine de la cuvântul „pater” și numai oamenii care țin la instituțiile părinților lor, la petecul de pământ sfințit de sângele părinților pot fi patrioți”(M. Eminescu, Opera politică)
Când vorbim sau când citim despre trecutul glorios al țării și despre eroii săi, ne încearcă un sentiment înălțător, dar când vorbește un veteran despre luptele de apărare a pământului strămoșesc, trăim intens mândria de a fi români. Despre o perioadă zbuciumată din istoria țării noastre, așezată la răscrucea celor trei imperii, a vorbit eroul Gavril Platon.
A fost invitat pe data de 13 iunie 2024, de Ziua Eroilor, la biserica mare din Ceahlău, unde se desfășoară, de obicei, evenimentele importante ale comunei.
După prezentarea semnificației acestei zile, făcută de preotul Gheorghe Avârvarei, după elogiul adus eroului de către preotul Mihai Damian, a vorbit puțin și cu emoție, invitatul acestui eveniment. Domnul Gavril Platon este un bătrân încă dârz și drept, excesiv de modest și de iertător. La fel ca un personaj al lui Vasile Alecsandri din poemul „Dan, căpitan de plai”: „rămas singur din timpul lui afară/Ca pe un gol de munte, o stâncă solitară”. Văzându-l, descoperim un om demn și lucid, care a participat la lupta de apărare a pământului strămoșesc, ca toți românii, fără să aștepte laude sau recompense.
S-a născut pe data de 25 octombrie 1928, în satul Schit, din comuna Ceahlău, din părinții Gheorghe și Smaranda Platon, într-o casă cu opt copii. A făcut școala primară de 5 clase, cum se învăța pe atunci, avându-i învățători pe Elena și Emil Lăcătușu, persoane devotate profesiei și apropiate de copii și de părinți. De la ei a învățat să cultive pământul, să facă altoiri, să crească animale, pentru că și învățătorii aveau o mică gospodărie de care se îngrijeau și cu ajutorul elevilor. Domnul Platon muncea și acasă împreună cu frații lui, deoarece copiii erau crescuți și educați în spiritul muncii și al respectului față de pământ. Când a izbucnit Al Doilea Război Mondial, deși avea doar 15 ani, a fost luat la săpat tranșee și la transportat cu căruța unele materiale de război. A fost o încercare grea pentru vârsta lui. A îndurat toate privațiunile, dar a mers mai departe, deși îl încerca un sentiment de durere pentru tot ce vedea în jur, dar și de tristețe pentru despărțirea de cei dragi rămași acasă, pe care s-ar fi putut să nu-i mai revadă. După război, a fost încorporat în armată în 1949 și a făcut stagiul militar un an. Atunci a făcut cursurile de agent veterinar. S-a căsătorit în 1958 cu Maria Luca și au doi copii. A lucrat în meseria dobândită un timp, apoi a devenit muncitor forestier, de unde a ieșit la pensie. Deși viața i-a scos în cale multe piedici și probleme de sănătate, a rămas modest, harnic și pașnic. Pe toate le-a trecut cu demnitate și se bucură de fiecare zi dăruită de Dumnezeu. Impresionează prin blândețea cu care vorbește despre o perioadă tristă și brutală din istoria românilor. Își amintește că demult, bunicii și părinții care fuseseră pe front, le vorbeau copiilor și nepoților cu lacrimi în ochi , cu vocea tremurândă, de luptele la care au luat parte. Ei păstrau cu sfințenie medalia „Bărbăție și credință” în semn de recunoaștere pentru faptele de eroism.
Patriotismul nu e un cuvânt desuet. El se cultivă și se întreține cu respect și nimeni, în trecut, nu privea cu indiferență istoria neamului. Era un sentiment adânc sădit în suflete și fiecare dorea să fie folositor țării. Uitate sunt vorbele unui poet:
„De vrei s-aduci cuiva mulțam,
Adu-l țărânei ce sub mine-o am,
Hrănindu-ne pe mine și pe tine”
Îmi aduc aminte de orele de dirigenție, la care invitam un fost consătean, supraviețuitor din cel de-al Doilea Război Mondial; era Neculai Chirilă, care le vorbea elevilor despre acele vremuri cumplite, de neliniște și de durere. Era o liniște desăvârșită și toți trăiau momentele relatate de povestitor. Să ne amintim și să recitim nuvela „Întoarcerea tatii din război” a lui Alexandru Sahia și vom înțelege ce a însemnat războiul și ce efecte a a avut asupra celor întorși din infernul luptelor, cât și asupra celor rămași acasă. Ne plecăm cu venerație în fața înaintașilor, care au luptat și s-au jertfit pentru cauza libertății și dreptății sociale a poporului, pentru independența patriei și pentru idealurile sale milenare. Cineva spunea: „Cine-și apără țara, chiar când îl așteaptă ura, moartea, pedeapsa, acela trebuie socotit că-i într-adevăr om.” Ce păcat că de acești eroi ne amintim foarte rar; în restul timpului îi privim cu uimire că mai trăiesc, fără să ne gândim că sunt niște relicve sfinte, pe care ar trebui să le venerăm. Câte privațiuni au îndurat, frig sau arșiță, foame și sete, mizerii ale trupului, dar nu au dat bir cu fugiții. Mulți nu s-au mai întors, și au albit, cu oasele lor, pământul țării dragi sau ținuturile eliberate, și nimeni nu le știe mormântul.
Auzim astăzi cuvintele „țară fără bătrâni” și ne revoltăm, dacă prețuim istoria neamului nostru. Știm că de la primele forme de organizare oamenii își alegeau sfatul bătrânilor și, multă vreme, cei în vârstă în pofida unor „deficiențe” erau prețuiți pentru experiența îndelungată, pentru bunul simț, respectul față de om, care le conferea răbdare și înțelepciune. Prea ne lăsăm antrenați în iureșul vieții moderne, și nu mai prețuim pământul și casa părintească, pe care le înstrăinăm cu ușurință, tăindu-ne amintirile și adevăratele rădăcini.
Țara trăiește prin noi, prin munca noastră, prin ideile comune, prin afecțiunea ce ne leagă. Ar fi bine să fim mai puțin orgolioși și să ne păstrăm tradițiile milenare și identitatea națională. Marea cântăreață Ioana Radu spunea celor tineri: „Să mai veniți pe la noi atât cât încă suntem pe aici”, îndemnându-i să cunoască, de la cei în viață, tradițiile și folclorul nostru bogat.
Se pare că prea ne plecăm în fața celor străini, acceptăm orice influență ca pe o modă, și renunțăm la tot ce e românesc. Marele Eminescu spunea: „sufletul omului e ca un val, sufletul unei națiuni e ca un ocean”. Nu trebuie să luptăm toată viața cu arma, ci trebuie să păstrăm și să prețuim ceea ce am moștenit. La bătrânețe înțelegem că avem nevoie de puține lucruri, ca să fim fericiți. „Pace, fericire, frăție între oameni, iată de ce avem nevoie pe lumea aceasta”, spunea Mark Twain.
Ce bine am trăi dacă am respecta sfatul unui părinte dat copilului său în romanul „Pădurea spânzuraților”, al lui Liviu Rebreanu: „Să năzuiești a dobândi mereu stima oamenilor și mai ales pe a ta însuți; de aceea sufletul tău să fie întotdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba, și vorba cu fapta, că numai astfel vei obține un echilibru statornic între lumea ta și lumea din afară”.
Destinul nostru, destinul omenirii, depinde de noi, locuitorii acestui pământ, ai acestei planete.
Prof. Elena Aflorei
