Şcoala Ceahlău a avut de-a lungul anilor rezultate remarcabile datorită muncii şi profesionalismului unor cadre didactice deosebite. Între ele se numără profesoara Alexandrina Ungureanu.
Am cunoscut-o în anul 1954, când am intrat în clasa a V-a. Era înaltă frumoasă, distinsă, absolventă a Facultăţii de Geografie din Bucureşti. Era foarte exigentă şi noi copiii, nescoşi în lume, eram timizi şi ieşeam cu spaimă în faţa clasei să răspundem la lecţie sau să arătăm la hartă. Dar doamna avea un talent deosebit de a preda ordonat şi sistematic, încât reuşea să verifice lecţia anterioară, să predea şi să consolideze lecţia nouă, astfel toţi plecam cu lecţia însuşită din clasă.
În comună era o staţie meteorologică la care erau duşi elevii pentru a face cunoştinţă cu munca de acolo. Pentru a elimina deplasarea mare a înfiinţat un punct meteorologic în grădina din faţa şcolii, unde lucrau micii meteorologi şi notau într-un registru datele observate.
Îmi amintesc de o lecţie deschisă la care au venit colegii dânsei şi care voiau să se convingă de activitatea cercului. Profesoara Ungureanu a chemat câţiva copii, care au citit datele din aparate; au stabilit temperatura, umiditatea şi direcţia vântului. Doamna era cu ochii în lacrimi că i se aprecia munca şi din afara orelor de curs.
În orele de biologie, doamna profesoară a folosit un bogat material didactic: planşe, mulaje, şi plante din natură şi din sera înfiinţată în curtea şcolii sau de pe loturile şcolare.
Acolo mergeau toţi elevii şi învăţau lucrările agricole, începând cu pregătirea terenului, însâmânţarea, cultivarea şi recoltarea. Produsele erau folosite la cantina internatului şcolar. Aici elevii stăteau de lunea până sămbăta, serveau masa, dormeau şi-şi făceau temele sub supravegherea profesorilor de serviciu.
A înfiinţat cercul „mâinilor dibace”, unde elevele învăţau să coase la maşină bârneţe, şorţuri şi bluze, dar şi obiecte cu motive naţionale.
În toată activitatea sa a fost sprijinită de soţul ei, directorul şcolii, Grigore Ungureanu. Împreună au supravegheat strămutarea şi constituirea celor patru şcoli, au coordonat activitatea internatului şcolar şi ativitatea culturală. O serbare la căminul cultural era pregătită zile de-a rândul şi era o adevărată sărbătoare a întregii comune.
Amândoi au mers din casă în casă pentru a strânge cusături şi ţesături pentru muzeul şcolar, pe care l-au înfiinţat. De la Ocolul Silvic au procurat diferite animale pe care le-au împăiat sub îndrumarea şi cu ajutorul domnului învăţător Romanescu de la Dreptu. Muzeul are trei săli în care pe lângă peşti şi alte animale pot fi admirate podoabe ale portului popular moldovenesc.
Scopul soţilor Ungureanu a fost şcoala. N-au avut copii, ai lor, dar au avut destui care şi-au scos pălăria în faţa lor.
E trist că după revoluţie, conducătorii vremelnici ai comunei i-au marginalizat şi chiar ignorat, deşi aveau bogate cunoştinţe şi o îndelungată experienţă de viaţă ce putea fi împărtăşită. Au suferit enorm.
Ca un semn de preţuire târzie, i s-a dat şcolii, în care a muncit o viaţă, numele „Grigore Ungureanu”, dar aceasta după ce ei au dispărut.
Pentru tot ce au făcut pentru comună şi pentru zecile de generaţii pe care i-au învăţat merită recunoştinţa noastră veşnică şi o pioasă amintire.
Elena AFLOREI
