– Bună ziua, domnule Dorel Rusu. Aş dori să îmi oferiți mai întâi nişte date generale despre dumneavoastră.
– M-am născut la 13 ianuarie 1944 în Borca din părinţii Ioachim şi Sofia Rusu. Tata, pădurar la domeniul Coroanei Borca, mama casnică. Tata dintr-o familie cu mulţi copii, mama dintr-o familie cu mulţi copii. Am mai avut un frate care nu mai este.
– Cum era viaţa cotidiană în satul natal?
– Vezi că m-am născut în 1944 şi și primiii mei ani din viață au fost imediat după război, a urmat apoi foametea şi schimbarea de regim. Viaţa obişnuită a oamenilor a fost grea între ’44 şi ’50 din punct de vedere al aprovizionării cu alimente. După ce s-a schimbat regimul a fost din alt punct de vedere greu, a fost opresiunea care apăsa asupra oamenilor şi frica de Securitate.
–Unde aţi făcut şcoala?
– Dintotdeauna mi-a plăcut să ascult ce spun oamenii şi să învăţ de la cei care erau inteligenţi. Înainte de a merge la şcoală eu ştiam să scriu de tipar. Îmi aduc aminte că în 1950, probabil, în România se strângeau iscălituri care să arate că poporul român este împotriva războiului din Coreea. Într-o zi, în ogradă la mine soseşte învăţătorul Florescu şi încă cineva. Au întrebat de părinţii mei, părinţii mei nefiind însă acasă, erau la treabă. Au zis că voiau să îi pună să semneze. „Semnez eu!”, am zis. I-am cam blocat. Şi am semnat eu, Dorel Rusu, şi am participat strângerea de semnături împotriva războiului din Coreea. Au rămas ăştia cam surprinşi. Şi de atunci i-a spus învăţătorul mamei: „Dă-l la şcoală, e un copil bun, e inteligent, nu-i prost”. Şi prin 1950 mama m-a luat de mânuţă şi m-a dus la locul şcoala veche înainte, lângă biserică la Borca, şi m-a predat învăţătoarei Silvia Drapac. O învăţătoare extraordinară. Şi am început să fac primii paşi în studiu. Aritmetică, aşa cum se făcea pe atunci, abecedar. Şi am trecut cu bine, era şi foamete atunci, încă se continua foametea din ’47. Mi-aduc aminte că a venit soţul ei, directorul şcolii din Farcaşa, Drapac. Nu ştiu prin ce minune au făcut ei rost de o roată de caşcaval. Dar nu mizerie, ce e acum prin magazine, caşcaval adevărat, gustos. Şi ne-a dat la fiecare câte un triunghi de caşcaval, micuţ, cum sunt în cutiile astea de caşcaval de acum. Până am să mor am să ţin minte gustul acela bun de caşcaval. Tot ea, învăţătoarea Silvia Drapac, avea obiceiul, era credincioasă, şi la sărbătorile mari aducea o bucată de plăcintă, o felie de cozonac la copii şi ne dădea. Foarte bună învăţătoare. Îmi aduc aminte la fel că după ce am terminat clasa I, ne-au dat premii la sfârşit de an, cum se dau la copii. Am primit prima diplomă de merit, premiul I, cum se dădea înainte. Pe acelaşi loc a fost trecut un alt coleg de al meu, mai necăjit decât mine, dar care a avut nişte abateri, ţi le spun imediat, şi premiile au fost înmânate de soţul doamnei Drapac, de director. Mi-a dat premiul mie, m-a felicitat. A venit Andrei Vasile, colegul meu. Dar respectivul îl lua cu bolovani pe director când prindea peşte în capătul satului, la el, şi i-a spus: „- Măi, dacă mă mai iei cu bolovani când prind peşte, nu-ţi mai dau premiu”. Îmi aduc foarte bine aminte. „-Niciodată nu mai primeşti premiu”. El era pescar cu musca, îţi dai seama cum e pescuitul cu musca. Şi ăştia, copiii, răi. Îi speriau peştele, nu îl loveau pe el cu bolovani, doar să sperie peştele.
Am terminat clasele I-IV la şcoala unde e acum clădirea veche, acum e modificată. Clasele V-VI le-am făcut şi unde e primăria acum, era clădirea care avea vreo două săli de clasă lăsate şi pentru şcoală, nu era spaţiu. Într-o clădire veche a Ocolului Silvic am făcut, iarăşi, acolo clasa a V-a şi, în sfârşit au trecut clasele V-VII la şcoala veche, acolo a fost locaţia. Îmi aduc aminte că ne jucam în ograda şcolii sau în cimitir, care era vecinul imediat al şcolii. Treceam în cimitir şi acolo era cel mai liniştit loc de joacă. Mormintele erau vechi şi deja pământul se lăsase oleacă în mormântul omului. Şi acolo ne jucam noi în gropile respective. De acolo mai furam flori şi duceam la învăţătoare. Erau nişte flori interesante. Erau şi morminte îngrijite. „-De unde le aveţi?”. „-Ni le-a dat mama de acasă”. Îmi aduc aminte, la muzică am avut, la V-VII, o profesoară suplinitoare, absolventă de liceu, Emilia Lupescu sau Lupu. Mie nu îmi place muzica, n-a avut cine să mă ajute să merg și eu mai încolo, pot și eu cânta, orice să cânt. Îmi aduc două versuri aminte dintr-un cântec, nu știu cum se mai cheamă, din 1950 și ceva: „Arde soarele și-i cald, că-i april, lângă plug a adormit un copil”. Tot în clasa a VII-a se făcea pe atunci Constituție, mi se pare. Am avut un profesor vestit, Emilian Dumitriu, de la Poiana Largului. Era gălăgie, sala mea de clasă era lângă cancelarie. Au auzit ei gălăgie, erau băncile acelea de zece persoane, cum era pe vremuri. Eram imediat după ușă în banca mea. A intrat, eu citeam, n-am observat. Prima palmă dată de Dumitriu a fost a mea. Și pe ceilalți i-a bătut ca în fasole. Sau tot în clasa a VI-a, a VII-a, am avut profesor la matematică pe Mihai Doroftei, născut lângă Piatra Teiului, fost deținut politic înainte cu câțiva ani, eliberat, și cea mai clară geometrie pe care am făcut-o eu cu el am făcut-o. Știa matematică, știa geometrie. Peste ani a ajuns profesor la liceu de matematică.
-Unde ați făcut liceul?
– Liceul l-am făcut, cum era atunci structura socială, liceul începea în clasa a VIII-a. Noi am dat examen la sfârșitul clasei a IV-a, la sfârșitul clasei a VII-a și după aceea am intrat la liceu, s-a dat admitere. Liceul l-am făcut pe terasa de sus, unde fusese Domeniul Coroanei Borca, mai rămăseseră două clădiri dezafectate, dar între timp s-a construit clădirea nouă a liceului care este şi acum la liceul Borca, cu modificările necesare. Liceul pentru mine a fost o şcoală complexă. Am avut profesori deosebiţi, de exemplu limba franceză am făcut-o cu Malvina Cheşişian, absolventă a facultăţii de la Sorbona. Am făcut nu franceză citită, ci franceză reală, vorbită. Şi, o să îmi amintesc mai târziu, la Bacău am avut iarăşi pe cineva, Grigoriu, după asta pe Alistar, toţi absolvenţi de facultăţi din străinătate. Mai departe, la latină am avut pe vestitul profesor Cicerone Gheorghiu, născut la Hangu, căsătorit cu o fată din Hangu. Era şi director al liceului Borca atunci. Un om foarte sever, pentru nimica toată, te scotea în careu, te urechea în faţa tuturor, te dojenea. La limba şi literatura română am avut-o pe soţia dumnealui, Emilia Gheorghiu, o profesoară de elită, care pe atunci ne preda limba şi literatura română după cartea lui Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, care era interzisă atunci. Deci cartea era trecută la index, nu avea voie. Totuşi ea a fost o femeie stăpână pe ea, ştia să lucreze, nu a deranjat-o nimeni. Şi el era un om, nu se atingea nimeni de Gheorghiu. Am avut la istorie, la logică, la franceză, un alt profesor vestit, Vasile Florea, absolvent al Universităţii Lomonosov din Moscova. Îţi închipui tu ce somităţi am avut. Şi se făcea carte, iar noi în pauză eram cu cărţulia în faţă, cu caietul de notiţe şi ne plimbam cum se plimba Creangă cu Ceaslovul, noi ne plimbam prin ograda şcolii şi repetam, că intram la judecată. Îmi aduc aminte că era la modă atunci, când făceam eu liceul, pe ţară era o librărie numită Cartea prin poştă, cu sediul la Bucureşti. Şi mi-a plăcut şi logica, făceam şi logica cu Florea. Eram foarte bun prieten cu feciorul preotului din Grinţieş, Vasile Maftei, cu Gigi şi ne pregăteam noi pentru logică, voiam noi să arătăm că suntem mari logocieni. Şi am făcut la cartea prin poştă o scrisoare şi ne-a venit o carte, Studii de logică, autorul a fost vestitul logician Atanasie Joja, mare pe atunci, e mort moşneagul. Ne-a dat extemporal. Tema, subiectul extemporalului: logica lui Crisipos. Noi, cu o zi înainte studiasem, cu Gigi, şi logica lui Crisipos. Am scris noi din toată inima acolo. Vine Florea într-o zi cu extemporalele în mână şi „-Măi, de unde aţi scris voi astea?”. Că nici el nu avusese posibilitatea la Moscova să citească aşa ceva. „-De unde aţi scris?”. „-Păi, uitaţi…”. Ceilalţi au luat 3 şi 4, noi am luat 10. „- De unde aţi scris, măi, aşa ceva? Îmi trimiteţi şi mie cartea?!”. Şi i-am trimis-o şi lui” (Va urma).
Alexandru ANDRIEŞ
