Pentru că a fost cel mai îndurerat român al secolului al XIX-lea. Patriot fără egal, a deplâns soarta României în ziarul ”Timpul”, la care a lucrat ca un salahor, într-o stare de sănătate precară și unde scria: ”România a ajuns o Americă dunăreană, în care sunt admirați oamenii de nimic”. Pentru că a avut curajul să spună că Bucovina și Basarabia au fost luate României prin fraudă. Pentru că în 1882 Eminescu participă la fondarea unei organizații cu caracter conspirativ, Societatea ”Carpații”, al cărei ideal era realizarea ”Daciei mari”, care să cuprindă hotarele țării de la Nistru până la Tisa. Autoritățile austro-ungare au făcut presiuni ca societatea să fie desființată. Lui Eminescu i s-a întocmit un dosar de interdicție civilă, i s-a înscenat un act de trădare, în care se spunea că poetul voia să-l omoare pe rege. A fost arestat în 1883 și scos din viața publică. Avea 33 de ani. Suprimarea lui Eminescu a fost începutul coșmarului său, bine regizat de politicienii vremii. Poliția i-a sigilat casa, Maiorescu i-a luat manuscrisele, notele, cărțile. S-a lansat zvonul nebuniei, fiind otrăvit cu mercur împotriva unei boli de care nu suferea, bătut în cap cu frânghii ude, obligat să facă băi reci la bolnița de la mănăstirea Neamț. Pentru că Eminescu nu a fost numai cel mai mare poet pe care l-a avut România, dar a trebuit să-i suporte pe detractorii săi, unul fiind Macedonski, și umilința de a nu fi înțeles și apreciat de la bun început. Carmen Sylva spunea despre ”Luceafărul” că este ”o proastă imitație din Alecsandri, limba și versurile rele”. Pentru că Eminescu a avut o statură publică impresionantă și era perceput ca un lider al conservatorismului, dar și al luptei pentru unitate națională. Pentru că a fost student la Viena și Berlin, vorbea germana și franceza, studia istoria religiilor, filosofia, astronomia, fizica, etnopsihologia, geopolitica, metafizica, folclorul. Pentru că a apărat ortodoxia, în ciuda criticilor care au spus despre el că este ateu. Pentru că a rămas în istoria literaturii române, printre altele, cu scrisorile de senzație pe care i le-a scris ”dulcei lui doamne”, Veronica Micle. Eminescu și Veronica s-au iubit cu maximă ardoare, dar din motive pe care noi, muritorii de rând nu le putem înțelege, nu au putut rămâne împreună. Ba, Eminescu a avut mereu o detașare și o luciditate care aparțin comportamentului geniului, spunându-i iubitei sale că regretă că a atras-o în iubirea oarbă. Pentru că nimeni, în afară de el, nu ar fi putut să scrie acel memorabil vers ”Nu credeam să-nvăț a muri vreodată” (Odă în Metru antic), ce reprezintă paroxismul deznădejdii. Pentru că ultima sa poezie, ”Stelele-n cer”, nu dovedește că a fost scrisă de un nebun. Ultima strofă: ”Nu e păcat/ Ca să se lepede/ Clipa cea repede/ Ce ni s-a dat?” este necrologul învinsului. Așa cum învins s-a considerat când a scris despre el: ”D. Michalis Eminescu, vecinic doctorand în multe științe nefolositoare, criminalist în sensul prost al cuvântului și în conflict cu judecătorul de instrucție, fost bibliotecar, când a și prădat biblioteca, fost revizor la școala de fete, fost redactor en chef al foii vitelor de pripas și al multor jurnale necitite colaborator” (Ziarul ”Timpul”). Poetul Daniel Corbu a scris cel mai frumos poem pe care i-l putea dedica lui Eminescu: ”Ca o Biblie de pâine, Eminescu”, iar ultima strofă dă răspunsul la întrebarea din titlul articolului: ”Ca pe-o Biblie de pâine pentru inimi amare l-am primit/L-am primit cu toate lacrimile întregi/ Încet, încet infinitul din noi a urcat în cuvinte/ plopi fără soț totdeauna-s uimirile / și suntem mai aproape de dânsul cu un plâns”.
Iolanda LUPESCU
