Sunt oameni care rămân să trăiască și să muncească toată viața în ținutul natal, alții care au plecat și s-au întors din când în când, asemenea păsărilor călătoare și unii, care au plecat să lucreze, departe de casă, un timp îndelungat, dar intenționează să revină definitiv, spre sfârșitul vieții, acolo unde le sunt rădăcinile.
Din ultima categorie a făcut parte Constantin Ciucănel, ofițer de marină, cunoscut mai bine printre străini decât în satul natal pe care l-a părăsit încă din copilărie.
S-a născut pe data de 7 martie 1959 din părinții Vasile, fost conducător de șalupă pe lacul Bicaz, și Virginia, casnică. A urmat școala generală la Ceahlău, dovedindu-se un copil ascultător, politicos și cu o inteligență deosebită.
Cursele cu șalupa pe lac împreună cu tatăl său și pasiunea lor pentru mecanică aveau să-i dezvolte interesul în domeniul navigației. Cu o pasiune arzătoare în această direcție, a deprins toate aptitudinile necesare de a pilota singur și a deveni un adevărat navigator pe lacul Bicaz. Nu s-a oprit aici și cu o extraordinară determinare s-a hotărât să plece din sânul familiei la Galați, unde a urmat Liceul de Marină. Acolo a avut contact cu primele informații teoretice în acest domeniu, iar mai apoi și-a aprofundat studiile la Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân” din Constanța, unde s-a specializat în domeniul tehnic. Dând dovadă de o inteligență sclipitoare, excelând în domeniul matematicii, a absolvit institutul cu brio. Faptul că pe toată perioada institutului se efectua și stagiul militar obligatoriu, i-a servit drept profesor formator pentru tot ce înseamnă disciplină, respect, autocunoaștere și depășirea limitelor fizice și psihice, caracteristici-cheie ale oricărui navigator iscusit.
Contactul cu marea l-a avut cu nava școală „Bricul Mircea”, unde a avut oportunitatea să vadă diferențele dintre navigația pe apele interioare și infinitul mării. De aici a fost doar un pas, iar în anul 1982 a devenit navigator cu acte în regulă. După cum spunea și el, meseria de navigator nu este ușoară, fiind zile sau săptămâni, chiar luni, între cer și apă, dar acest lucru nu l-a descurajat, ba din contră, l-a făcut să iubească marea și meseria și mai mult și l-a determinat să crească în ierarhia funcției până la cel mai înalt nivel, de șef mecanic. În cei peste 35 de ani de navigație, a ocolit globul pământesc de peste 10 ori, a ajuns aproape de Polul Nord, a pus piciorul în toate țările cu deschidere la apă și în majoritatea porturilor lumii. Trecând peste adâncul mărilor și al oceanelor, înfruntând primejdii de neimaginat, a devenit cunoscător al ținuturilor îndepărtate, dar și-a întărit pasiunea pentru călătoriile periculoase. Dovedind o mare putere de stăpânire și de concentrare, și-a întărit voința necesară unei profesii greu de coordonat, de care depindea viața unui mare număr de oameni. De aceea amintesc un citat din Alexandru Vlahuță, referitor la trăsăturile poporului român, care i se potrivesc și lui: „Vijelii cumplite au trecut peste noi, la toate le-am ținut piept și nu ne-am dat și aici am stat; ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt.”
A avut sub comanda sa oameni din toate țările lumii și a reușit să-și câștige respectul în fața tuturor, drept dovadă fiind legăturile de prietenie cu oameni din țări din colțuri îndepărtate ale lumii. Colegii lui îl caracterizau ca un profesionist desăvârșit, un om de încredere și un prieten de nădejde. Se poate spune că a fost un om foarte norocos. Și-a cunoscut cele două mari iubiri încă de la o vârstă fragedă. Prima mare iubire a fost marea, cu tot ce însemnă ea: infinit, calm, zbucium neprevăzut și pericole. S-a luptat cu ea, la propriu, transformându-l într-un veritabil „lup de mare”, un om echilibrat, cu un caracter puternic, cu o disciplină riguroasă, ca un militar, un om dur, dar totodată, drept. Se poate spune că și marea l-a iubit și l-a ocrotit, pentru că a ajuns mereu sănătos acasă, chiar dacă s-a confruntat cu situații de viață și de moarte. Această iubire a făcut ca domnul Constantin să-i asculte mereu chemarea, chiar până în pragul ultimului ceas.
A doua mare iubire a fost domnișoara Cristina, cea care i-a oferit dragoste, loialitate, respect, liniște și echilibru. A fost sprijinul emoțional și partenerul devotat, cea care i-a stat alături în toate aspectele vieții, fie ele fericite sau mai puțin bune.
Împreună au construit o familie frumoasă și au fost un exemplu de demnitate, iubire, rigurozitate și respect pentru fiul lor, oferindu-i tot bagajul necesar pentru a naviga pe oceanele vieții, ca un adevărat „ lup de mare”, asemenea tatălui său.
Deși anii au trecut, Costel a rămas la fel ca în tinerețe, înalt, zvelt, subțire ca o trestie, cu ochii albaștri – azurii ca o zi de vară. Privindu-l îi descopereai ironia, inteligența, intransigența, dar și bunătatea. I se potrivesc vorbele lui I.L. Caragiale, spuse despre Eminescu: „La acele ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru”.
A dorit să revină la Ceahlău, locul care-i trezea amintiri dragi și unde dorea să rămână până la sfârșit. Dar nu s-a putut. Viața stresantă, obligațiile serviciului, în care totul se desfășura cu precizia unui ceas elvețian, depărtarea de familie, i-au șubrezit sănătatea. Viața lui s-a frânt în primăvara anului 2017. Anii s-au scurs de atunci pe nesimțite, soția i-a îndeplinit toate dorințele lăsate ca un testament. Pentru cei din jur, imaginea lui a început să se estompeze, dar a fost o onoare că s-a născut printre noi.
Viața își urmează cursul și chiar cei care trăiesc trăiesc și sunt bătrâni devin invizibili pentru cei din jur. Trebuie să conștientizăm că dispariția noastră trece aproape neobservată ca și cum n-am existat și n-am lăsat nicio umbră pe pământ. Descoperim, cu toții, un adevăr crud și dureros în versurile lui G. Coșbuc:
„De rupi din codru-o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea?
Ce-i pasă lumii întregi
De moartea mea?”.
Elena Aflorei
