Ieri, 19.07.2025, l-am înmormântat pe bunul nostru coleg și prieten Vasile Rășchitor, de la Ceahlău, judeţul Neamț. În memoria acestui om remarcabil, postez trei poezii triste, dar care au și mici doze de optimism și speranță.
„50”(60,70)
Clocotind, durerile răzbat prin noi,
De lacrime ochii ne sunt tot mai seci,
E vremea, prieteni, să ducem război
Cu zbuciumul anilor noştri-cincizeci…
Deja toţi bunicii ne sunt în pământ,
Părinţi-poate unul sau chiar amândoi,
Iar teama că toate-s vânare de vânt
Ne sperie gândul trăgându-l `napoi.
Parcă ieri călăream pe-un băţ năzdrăvan,
În tropot desculţ, cu toţi spinii-n duel,
Acum nemilosul şi crâncenul an
Oştirea-mi de ţânci prăpădeşte-n măcel.
Sărmani eroi din dealul meu cel verde,
Cu inimi viteze şi suflet rebel,
Ne batem dar iarăşi, deşi ştim c-om pierde
În ultimul, tristul, fatalul duel…
Voi compagnoni de tinereţi rebele,
Din bănci de gimnaziu, liceu, institut,
Tristeţile voastre… tristeţile mele…!
Durerile voastre… mai mult m-au durut…!
Iubiri, bucurii, deznădejdi şi dureri,
– Şi nu este încă paharul umplut –
Se pierd de o vreme în grele tăceri,
Chiar visul, de-o vreme, se-ntoarce-n trecut…
Din trupuri muncite în aspre corvezi,
Din brazdele feţei şi cute pe frunţi,
Din ramele-n ochii cu care-abia vezi,
Din bucle, sprâncene, perciunii cărunţi,
Resurse de suflete ne părăsesc,
Destinul parşivul prea greu îl înfrunţi,
Prea multele vieţi ne istovesc,
Ne-ndreaptă spre-ngustele negrele punţi…
………………………………………………………
Pe acel ce să plece-n nimic e la rând
Să plângem cu lacrimă aspră şi grea,
Pe urmă, din cupe sălbatice bând,
Să râdem în hohot pân` n-om mai putea!
Uitaţi de regrete! Nu are vreun sens…!
Doar pulberi de stele noi suntem şi-aşa…
Şi n-avem pe-aproape pe cerul imens
Decât o bătrână şi galbenă stea…!
Iar cum nu există „întors”, ci doar „dus”,
De mână cu dracul chiar hopul să treci…
Şi… stop, văicăreala! Paharele sus!
Vreo patru decenii mai poţi să petreci…!
Prin secolu-acesta cu soarta glumeţ,
N-om fi dar stăpânii planetei în veci…!
Să râdem noi singuri cu mândru dispreţ
De zbuciumul anilor noştri-cincizeci!
Visul nemărginit
Dincolo de ţărmu-acesta nedorit,
Și de altul, cel mai depărtat,
E doar visul cel nemărginit,
Fără început și fără de sfârșit.
Vouă, care sunteți tot ce am iubit,
Și spre visu-acesta ați plecat,
Drum ales, vă spun, prin infinit,
Unde numai voi și gându-ați îndrăznit!
Scrie-vor în acte iarăși c-ați murit,
Dar mai cred că numai ați zburat
Spre supremul, ultimul zenit
De-unde chiar și Timpul încă n-a pornit.
Fatalitate
Cu cât trece Vreme-n Supremul Ornic,
Zilele, anii, chiar secolii săi,
Cu semne şi glasuri profetice zic:
Că „lumea-i a celor obraznici şi răi”.
Cu-a limbilor sale egale bătăi
Adună prea iute-n maleficul dric
Pe buni şi cuminţi, totdeauna-întăi,
Ducându-i spre negrul şi tristul… nimic.
De totul e moarte, nimic nu-i divin,
Cei buni şi cuminţi sunt doar mari nătărăi,
Ce nu ştiu glumi cu vieţi şi destin,
Iar „lumea-i a celor obraznici şi răi”.
Când una-i răsplata: la buni şi la răi,
În ce ideal existenţa-mi s-anin,
Să pot când cobor înverzitele văi,
Cât de cât în nimic să mă pierd mai senin?
Şi ce profeţie-ar putea ca să spună
Că lumea cu sfinţii bunici şi părinţi,
Întregul deceniu, un an, … doar o lună
Va fi a acelor mai buni şi cuminţi?
Petru Burlacu, 20.07.2025