“Codrule, cu râuri line,/ Vreme trece, vreme vine,/ Tu tot tânăr precum eşti/ Tot mereu întine-reşti.“

Coniferele îşi păstreză frunzele timp de câţiva ani şi le pierd treptat, timp în care le cresc altele noi, de aceea nu sunt niciodată goi

Suprafaţa judeţului Neamţ este acoperită în proporţie de peste 51% de pădure, ocupând locul III pe ţară. Pentru a nu fi distruse aceste comori, oamenii au creat rezervaţii naturale unde plantele şi aimalele sunt ocrotite de lege şi pot să trăiască şi să se înmulţească în voie. Era nevoie de aceste măsuri, deoarece, datorită intervenţiei nechibzuite a omului, multe specii de plante şi animale au dispărut sau sunt pe cale de dispariţie.

Masivul Ceahlău, în cuprinsul căruia se află Parcul Naţional Ceahlău, este situat în grupa centrală a Carpaţilor Orientali, în partea de sud-est a Munţilor Bistriţei la întretăierea paralelei de 47 grade latitudine nordică cu meridianul de 26 grade longitudine estică. Aşezarea geografică, clima, relieful, reţeaua de ape ce izvorăsc dintre pietrele muntelui fac ca flora şi fauna să fie deosebit de bogată şi diversificată.  Studiile botanice au identificat: 1.099 genuri, 2.994 specii şi 6 subspecii, 117 varietăţi, 31 de forme şi 18 hibrizi.

Trebuie amintite măcar câteva specii rare, deosebit de frumoase şi care sunt protejate de lege: floarea de colţ sau floarea reginei, sângele voinicului, garofiţa, clopoţeii, papucul doamnei, crinul de munte, mosişoarele, iarba gâtului, laricea sau zada. Fauna cuprinde 1.286 specii din care: 1.100 specii de nevertebrate, dintre care peste 1.000 specii de insecte, şi un număr de 186 specii de vertebrate. Amintesc câteva specii pentru a căror conservare au fost desemnate arii speciale de protecţie: liliacul mare cu potoavă, liliacul mic cu potcoavă, liliacul cârn, liliacul cu urechi mari, liliacul comun, lupul, ursul brun, vidra, nutria, râsul, buha sau bufniţa, ciuvica, minuniţa, ghionoaia sură, ciocănitoarea neagră, ciocănitoarea cu spate alb, ciocănitoarea de munte, ciocârlia de pădure, tritonul carpatic, buhaiul de blană cu burta galbenă, moioaga, pârşul de alun cu coada stufoasă, şoarcele săritor de pădure, pisica sălbatică, şopârla cenuşie, şopârla de munte, guşterul, şarpele de alun, brotăcelul sau buratecul, broasca râioasă verde, chiţcanul de munte, liliacul bicolor, vânturelul roşu, cucuveaua, codobatura, cotobatura de munte, mierla de apă, brumăriţa, măcăleandrul, cocoşul de munte, acvila de munte, auselul, pitulicea, scorţarul, sticletele, fluturaşul de stâncă, alunarul, corbul, salamandra, vipera, zlăvoaca, păstrăvul, scobarul, mreana, cleanul, lostriţa şi lista ar putea continua. Multe din plantele ce cresc printre copaci sau pe stânci sunt folosite din timpuri străvechi pentru ceaiuri vindecătoare de boli.

   Beneficiile pentru sănătate ale mugurilor de brad

Mugurii de brad au efecte antiinflamatorii puternice, datorită compuşilor activi, precum uleiurile esenţiale si flavonoidele, care ajuta la reducerea inflamaţiei si ameliorarea durerii în cazul afectiunilor reumatice, artritei si altor probleme inflamatorii ale articulatiilor sau muşchilor. Potrivit unui studiu publicat in Journal of Ethnopharmacology, mugurii de brad conţin compuşi cu proprietăţi antiinflamatorii care inhibă producţia de citokine inflamatorii şi reduc durerea şi inflamaţia in cazul artritei reumatoide.

Ceaiul de tei poate ajuta în combaterea insomniei, afecțiunilor din sfera digestivă, dar și în combaterea stresului. Teiul este recomandat în diverse situații pentru beneficiile sale asupra sănătății și stării generale de bine: insomnie și probleme de somn.

Utilizarea merișoarelor în alimentație este variată și benefică, atât pentru sănătate cât și pentru plăcerea culinară. În stare naturală, merișoarele pot fi consumate ca atare, datorită gustului lor acru-dulce, fiind o gustare ideală între mese. Pot fi, de asemenea, un topping delicios pentru diverse deserturi precum clătite, torturi sau înghețată, dar și pentru salate de fructe sau chiar salate de legume. De asemenea, merișoarele sunt o alegere excelentă pentru prepararea sucurilor naturale și a ceaiurilor. Datorită proprietăților lor antioxidante și diuretice, acestea pot ajuta la prevenirea și ameliorarea unor afecțiuni precum infecțiile urinare sau inflamațiile. Consumul regulat de suc de merișoare poate reduce riscul de infecții urinare recurente.

În gastronomie, merișoarele sunt folosite în numeroase rețete culinare, aducând un gust aparte și un plus de nutrienți. De la prăjituri, torturi și alte preparate dulci până la sosuri pentru carne, salate sau diverse mâncăruri tradiționale, merișoarele sunt un ingredient care îmbogățește orice preparat.

În industria cosmetică, uleiul de merișoare este apreciat pentru proprietățile sale hidratante și antioxidante. Acesta este folosit în diverse produse, de la creme și loțiuni până la șampoane și balsamuri. Antioxidanții din merișoare pot ajuta la protejarea pielii împotriva daunelor cauzate de radicalii liberi și la încetinirea procesului de îmbătrânire.

Iarba Talharului, o plantă cu iz de poveste, de demult prezentă în tradiţia populară românească, prin efectele sale benefice fiind un ajutor oamenilor de la sate şi călugărilor; la noi în ţară a fost şi studiată, demonstrându-se faptul că planta susţine eficient procesul de epitelizare, contribuind astfel la cicatrizarea rănilor de la nivelul pielii și al mucoaselor.

Combaterea depresiei și anxietăţii- rostopasca a fost utilizată pentru a ameliora simptomele depresiei ușoare și ale anxietății, fiind uneori comparată cu medicamentele antidepresive;

-proprietăți antiinflamatoare – compușii din rostopască pot avea efecte antiinflamatoare, putând fi utili în cazul unor afecțiuni inflamatorii;

-cicatrizare rapidă a plăgilor – uleiul de rostopască este utilizat pentru a accelera procesul de vindecare a rănilor, arsurilor și iritațiilor pielii;

-menstruație regulată – pentru unele femei, rostopasca poate fi bună la reglarea ciclului menstrual neregulat;

-sprijin în tulburările de somn – se spune că rostopasca ajută la ameliorarea tulburărilor de somn și a insomniei;

-rostopasca este adesea asociată cu sprijinul pentru sănătatea ficatului, având proprietăți detoxifiante și potențial de stimulare a funcțiilor hepatice;

Ceaiul de sunătoare poate fi administrat seara, deoarece are efect calmant și poate combate insomnia. Pentru prepararea acestuia se pot utiliza pliculețele din comerț sau sunătoare uscată. În funcție de problemele de sănătate tratate cu sunătoare, trebuie să se respecte indicația medicului sau cea a producătorului, privind cantitatea de ceai administrată în 24 de ore.

Uleiul de sunătoare poate fi util pentru răni, dermatită atopică sau eczemă, dar și pentru a trata uscăciunea pielii. Tinctura de sunătoare este indicată pentru uz extern, dar sunt și situații în care poate fi întrebuințată intern. Beneficiile oferite de tinctura de sunătoare vizează detensionarea organismului și diminuarea depresiei, dar și păstrarea elasticității pielii.

Planta se mai regăsește și sub formă de sunătoare capsule, ce pot fi administrate în timpul mesei sau imediat după, pentru a beneficia de efectele sale terapeutice deosebite.

Coada şoricelului prezintă numeroase beneficii pentru organismul uman, fiind adjuvant în afecțiuni ginecologice și renale. Poate fi utilizată atât intern, cât și extern, având proprietăți diuretice, dar și antiinflamatorii, motiv pentru care este utilizată pentru a trata pietrele de la rinichi, dar şi infecţii urinare.

Planta prezintă numeroase beneficii pentru sănătate, având efecte diuretice datorită conținutului mare de flavonoide, fenoli și săruri minerale. Toate acestea ajută la creșterea producției și eliminării lichidelor din organism prin urină.

Coada şoricelului conține achileină, acid formic, acid linoleic, acid probionic și mulți alți compuși chimici şi prezintă următoarele efecte:

-proprietăți antiinflamatoare – coada șoricelului este cunoscută pentru conținutul său de compuși antiinflamatori, ajutând la reducerea inflamațiilor în diverse părți ale corpului;

-sprijin pentru sistemul digestiv – poate ajuta la ameliorarea problemelor digestive, cum ar fi balonarea și indigestia, datorită efectelor sale antispastice;

-vindecarea rănilor și a leziunilor cutanate – are proprietăți cicatrizante, astfel că este bună în accelerarea procesului de vindecare a rănilor, tăieturilor și a leziunilor cutanate minore;

-sprijin în probleme respiratorii – infuziile de coada șoricelului pot fi utilizate pentru a ameliora simptomele respiratorii, cum ar fi tusea și gâtul iritat, datorită proprietăților sale calmante;

-proprietăți antispastice – poate avea un efect antispastic, contribuind la relaxarea mușchilor și reducerea disconfortului asociat spasmei musculare;

-potențiale efecte antioxidante – substanțele antioxidante din coada șoricelului pot ajuta la combaterea radicalilor liberi, contribuind la protejarea celulelor împotriva stresului oxidativ;

-efecte calmante asupra sistemului nervos – contribuie la reducerea stresului și anxietăţii. Natura înseamnă viaţă. De aceea e nevoie să avem grijă de ea.

Bianca-Maria Alexandru, clasa a VI-a, Şcoala Grinţieş, cu ajutor logistic din partea bunicului Ilie Alexandru, învăţător pensionar

Articolul Ceahlăul – muntele ocrotitor apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pe lista de vizitare a unui turist care şi-a făcut temele şi care vine cu un buget bine gândit, fără excese şi extravaganţe, trebuie să fie trecut Prado, Palatul Regal, Tempul Debod, bisericile faimoase ale capitalei iberice, Plaza Mayor, Mercado de San Miguel, parcul Retiro, cartierul La Latina, muzeul Arheologic Naţional (MAN), Farul Moncloa. Pe lângă atracţiile ce pot fi găsite pe orice listă de le internet la categoria Madrid, o atracţie ce nu trebuie ratată este mersul pe jos. Poate suna amuzant, dar mersul pe jos nu numai că facă piciorul frumos, dar ajută la descoperirea acelor lucruri care nu se găsesc în muzee, edificii faimoase sau biserici vechi:  viaţa oraşului şi a spaniolului.

Pentru un turist venit din ruralul României, modul lor de a trăi pare ciudat. Diferit cu totul de modul nostru de a fi. Conceptele spaniole de siesta, ir de tapas nouă ne sunt străine dar merită cercetate pentru a gusta în totalitate cultura şi tradiţiile iberice. Şi Madridul e locul cel mai potrivit pentru asta.

Siesta e un termen vechi, ce provine din latină şi se referă la „un pui de somn” la amiază. Într-o Spanie toridă în lunile de vară odihna e necesară pentru a te proteja de temperatura ridicată aşa că spanioli au transform siesta într-o artă de a aţipi. Cu toate că în lumea modernă în care trăim şi cu cerinţele actuale la care mai adăugăm şi aerul condiţionat, siesta tinde să se mai relaxeze şi să se retragă spre noapte, Madridul încă are o lejeritate în jurul amiezii şi o linişte somnoroasă pe străzile sale aglomerate. Restaurantele se trezesc abia spre seară şi o masă bună cu greu poate fi găsită dacă doreşti să manânci la 2 după amiază, aşa cum ai face dacă ai lua prânzul în Iaşi sau Piatra Neamţ.

Ir de tapas este în schimb o altă poveste. Se spune că regele Alfonso al X-lea mânca mici porţii de mâncare cu mari cantităţi de vin pentru a curma efectele alcoolului. Văzând că acest lucru este benefic, a poruncit aşa cum numai un rege putea, să nu se mai servească vinul fără mâncare alături. Mici porţii de tot felul, în vechime pâine cu brânză, carne, legume, au devenit acum opere de artă în farfurii mici pe care le comanzi direct de la bar alături de băutură. Şi Madridul se întrece în oferte pentru a te cuceri cu toate că nu trebuie să se chinuie prea mult.

Un tinto de verano sau bere, şampanie sau orice altceva este adus la masă, vine alături de mici porţii de mâncare cu un gust simplu dar grozav în acelaşi timp. Şi aşa, din bar în bar, mergând pe străzile pline de lume, îţi dai seama că deja e ora 3 noaptea şi parcă întreg oraşul este cu tine. Şi nu poţi să nu te întrebi cu amuzament: oamenii aştia cum se duc la serviciu dimineaţă şi oare când mai dorm?!

Oana Ciucanu

Articolul La pas prin Madrid – capitala Spaniei apare prima dată în Ecoul muntilor.

Vacanță, concediu, deci la drum! Am ales o pensiune din comuna Arieșeni, ultima comună înainte de a trece culmea Apusenilor spre Bihor. O comună care se respectă a fi într-adevăr o așezare turistică în adevăratul sens al cuvântului. Pâraiele care alimentează Arieșul s-au umplut de pensiuni, una mai îmbietoare ca alta. De aici se pleacă în toate direcțiile spre obiective turistice  montane importante.

Marea majoritate a țintelor turistice o constituie peșterile și cheile aflate în formațiuni carstice, una mai spectaculoasă ca alta.

Fiind o zi de vară mi-am permis să abordez două zone deosebite pe care grupurile le străbat în două zile. Gazda m-a atenționat  că nu crede că voi reuși dar iuțeala de picior mi-a dat multă încredere și putere în forțele proprii.

Am ales drumul prin satul Cobles, din spatele primăriei și, după 8km se ajunge într-o parcare, de unde se pleacă în mai multe direcții, pe jos.

Evident că, până acolo am mai oprit pentru a admira casele răsfirate prin… afiniș. Nu e  nici o  glumă, întâi apare afinișul și apoi casele pe dealurile golașe, răzlețe, cu drumuri pietruite de acces, cu mașini și stive de scânduri (gatere) pe la porți.

În parcare, în timp ce-mi pregăteam echipamentul și-am servit…. întăritorul a ajuns o familie din Botoșani, care mai fusese pe aici în anii studenției și cunoșteau, în mare, locurile.

Conversația s-a legat rapid și-am hotărât să mergem împreună. Am urcat pe versantul din dreapta și după aproape două ore am ajuns la ”belvedere”, de unde se coboară, pe partea vestică, spre Bihor.

Imediat a apărut cabana Cetățile Ponorului din bazinul Padișului. Până aici se poate ajunge cu mașina, pornind dinspre orașul Nucet. Au apărut și grupuri de turiști montani de… toate națiile care poposeau în chempingul de la Glăvoi (cel mai mare din Apuseni).

Imediat a început marea aventură de la Cetățile Ponorului. Nu exagerez când spun aventură, dar cele trăite și văzute fac parte din adevăratele minuni ale carsticului zonei.

Se ajunge la ”balcoane”. Nu este altceva decât un circular stâncos, aproape închis, uriaș, cu pereți de peste 100 m, drepți, amețitori care, din loc în loc, te lasă să te apropii, cu mare grijă pentru a admira verticalitatea acestora și pentru a-i imortaliza.

După ce-am terminat circuitul pereților  amețitori, am coborăt printr-o zonă cu lanțuri și stânci umede, unde,o parte din colegi și-au zdrențuit fundul și îmbrăcămintea, ajungând apoi la intrarea în subteran(la baza stâncilor circulare se coboară în subteran)…. cine mai poate!!! Intrarea este considerată cel mai mare portal al peșterilor din România.

Dacă eram singur, nu mă aventuram. Am pregătit lanternele, puloverele și-am început coborâre a(nu este electrificată). După 60-70m am ajuns la râul subteran care vine dintr-o altă peșteră, necunoscută turiștilor, ci doar de speologi și care… formează izvoarele Crișului Negru.

Ne-am întâlnit cu râul rece, rapid, zgomotos, care venea din dreapta și se afunda tot în munte pe traseul numai de el știut… Acest traseu pe care-l străbăteam are o lungime de peste un km, se sare din piatră în piatră pe colțuri rotunjite, ușor alunecabile. După ce s-au udat bine, o parte dintre noi s-au descălțat pentru a merge mai departe. Se sare, se cațără se coboară, se trece prin mici tuneluri… trebuie mult curaj și o bună condiție fizică (sunt avertismente la intrare).

Când ne pierdusem curajul și forța de a continua am zărit o gaură, deasupra noastră, spre cerul albastru. Dar era drept în sus, iar râul venea de undeva din dreapta.

 Întâlnindu-ne cu alți turiști care veneau din sens invers, am prins curaj. Sunt trei guri de ieșire, noi alegând-o pe cea mai facilă , din dreapta Am părăsit râul care ieșea… de undeva și-am reușit să ajungem la suprafață. Când am văzut verde în fața ochilor, ne-am felicitat reciproc  și ne-am zis că… suntem tari!!!! Nu ne mai recunoșteam, așa de ”pictați” erau unii dintre noi. Doamna, cu fetele, au hotărât să renunțe să continue traseul așa c-am rămas tot pribeag.

Am ocolit, din nou, balcoanele și-am reluat traseul spre Cheile Galbenei (era deja ora 13).

La primul popas am fost abordat de trei tizi, veterani (67, 69 și 70 de ani) care au ieșit doar să se plimbe de la campingul Glăvoi. Le-am spus cum se merge pe sub munte, răspunzându-mi că-l lasă pentru nepoți. Mi-au cerut ca peste 20 de ani să ne revedem tot pe aceste meleaguri (erau din Oradea).

Glume, zâmbete și urări de bine… dar eu aveam drum lung. După o oră de urcat se ajunge pe o culme cu un alt traseu spre ”Focul viu”, din vârful Cuculeul de Fier. N-aveam de gând să ajung până acolo fiindcă el este stins, în ultima perioadă, așa că mi-am continuat traseul spre chei.

M-am întâlnit cu alte grupuri, căpătând noi informații despre chei, care erau destul de contrariate(unii spuneau că e mult mai ușor să cobori pe vârfuri de unde se văd cheile în toată splendoarea lor). Nici vorbă, am hotărât să merg doar pe firul apei.

Pentru acest lucru trebuie neapărat să nu ai rău de înălțime și o condiție fizică adecvată.

Se coboară o pantă destul de apreciabilă până la izbuc. Prin sifonare iese apa pe care tocmai am părăsit-o din Cetățile Ponorului. Izbucul acesta are un diametru de 6-7 m, cu o cantitate destul de apreciabilă de apă.

De aici începe adevărata aventură. Cățărări pe șprăngi, lanțuri, pante amețitoare, cu imagini spectaculoase, pe ambii versanți. Râul face o gălăgie infernală, aici este, aici dispare. Se trece și printr-un tunel, făcut de mama natură, se ajunge și la cascada “Evantai”, ce formează un mic lac la bază.

Am observat că sunt mai multe rânduri de lanțuri și scoabe, ca atunci când apa crește, să te poți cățăra. De fapt, iarna, primăvara accesul este interzis. M-am mai întâlnit cu turiști ce veneau din sens invers și m-am mai îmbărbătat….

Ultima porțiune, pe care sigur ați vazut-o pe la televizor, se parcurge ca… la circ. Mergi pe un lanț și te ții de o șprangă pe o distanță de circa 20 m deasupra apei. Apa nu este adâncă, cred că până la genunchi, dar se scurge numai pe colțuri de stâncă.

Traversarea este dificilă, dar foarte frumoasă. Este imposibil de uitat. Se pare c-am prins drag de aceste chei și-am… să revin.

La ieșirea din chei m-a așteptat un drum de macadam, în urcare, lung de 6 km până la mașină (de parcă nu-mi era de ajuns).

Dacă mă credeți, n-am simțit oboseala. Tot timpul mă gândeam la ceea ce-am văzut în traseu (mă mai răcoream cu câte un bob de mură, de pe șanț).

Înainte de înserare am ajuns la restaurant. Altfel a mers mâncarea și… desertul!

Nu evitați, aveți ce vedea și… povesti!

Mihai PANŢIRU

Articolul Pribeag prin România: Cetățile Ponorului – Cheile Galbenei – Apuseni apare prima dată în Ecoul muntilor.

De neuitat este cadrul natural, de neuitat este și zâmbetul, umorul și ospitalitatea celor doi amfitrioni, Ana și Constantin Fedeleș, care au fost foarte atenți cu noi (cu mofturile noastre). Mai multe feluri de mâncare, ingenios aranjate în farfurii, ne-au îndemnat să le degustăm. Am experimentat episodul madeleinei lui Proust. Gustând, mi-am amintit un crâmpei de demult, vag, ca apoi să continui să savurez. Amintirile copilăriei au dat năvală, gustul mâncării pe care o pregătea mama pentru noi, acela l-am descoperit într-un efort de probare a memoriei involuntare. Când mâncarea îți amintește de copilărie, nu ai cum să nu revii în același loc.

Cabana dispune de o terasă, sală de festivități, 6 camere pentru oaspeți. Am aflat că bucătarul iscusit Constantin Fedeleș este un adevărat chef, participând la concursuri de gastronomie vânătorească, de unde vine cu diplome și trofee. Câteva din diplomele sale, mai multe premii II la EXPO HUNTING MOLDAVIA, premiul vânătorului, premiul I la același concurs nu sunt făcute publice din modestia celui care le-a primit. Promitem să ne întoarcem în acest loc care ne îndeamnă la reverie, cu alți absolvenți, cu alte ocazii în care vrem să sărbătorim prietenia, revederea, sau pur și simplu bucuria. Sunt locuri acasă la noi pe care e bine să le cunoaștem îndeaproape și să le facem cunoscute.

Iolanda Lupescu

Articolul Expediționarii din Borca la CABANA STEGIOARA apare prima dată în Ecoul muntilor.

De astă dată n-am fost singur, ci am avut plăcerea de-al avea tovarăș pe părintele Celestin, de la noi din parohie, un mare admirator și totodată practicant al drumețiilor montane.

Pasul Prislop este cunoscut, cred, de toată lumea, el, constituind locul de trecere din Moldova în Maramureș (și invers), aflându-se la o altitudine de 1416 m (fiind cel mai înalt pas din țară), separând și Munții Rodnei de cei ai Maramureșului.

De acolo a început ascensiunea spre Tăul Știol și Vârful Gărgălău. Traseul, pentru început, este foarte frecventat, aici aflându-se și pârtia Prislop, un drum pietruit până la intrarea în Parcul Național Munții Rodnei și existența câtorva stâni ale  gospodarilor din zonă.

Cei cu “jâpuri” își încearcă puterile până aproape de lac.Cei care respectă muntele, printre care și noi, am luat-o pe jos. După o oră de mers am ajuns la Tăul Știol, considerat locul de plecare al Bistriței Aurii. Ne-am continuat  ascensiunea spre obiectivul principal, Vârful Gărgălău.

La câteva sute de metri, în amonte, sunt două mari izvoare, foarte reci, de munte, adevărata origine a Bistriței (acestea alimentând lacul).

De pe șaua Gărgălău imaginile se perindă una după alta,spre dreapta, până la vârful Pietrosu, reperul de înălțime al Munților Rodnei (2303 m). Până acolo sunt mai multe vârfuri printre care: Laptelui, Galațului, Puzdrei, Păltinișului, Buhaescu, parte din ele, urcându-le acum patru ani.

Tot aici, spre sud, se află un refugiu pentru cei care străbat creasta, în mai multe zile,și nu numai.

Ne-am continuat drumul spre Vârful Gărgălău (2158m), unde ne-am putut bucura de o vizibilitate maximă, spre toate zările. În est,în apropiere, Ineul, Ineuțul, Roșu, mai departe Rarăul, Ceahlăul, iar spre sud, Saca, cu ale lui nestemate (narcisele), Călimanii cu reperele Pietrosul și Bistriciorul.

Spre nord vest am mai amintit, dar și Munții Maramureșului, cu trecere spre Ucraina, continuare a Munților Carpați.

Cu asemenea imagini nu se putea să poposim aici pentru o oră, pentru o gustare și pentru refacerea forțelor. Cu  regret, ne-am despărțit de Gărgălău, pentru că, deja, au apărut nori amenințători de ploaie.

Am coborât rapid pe malul tăului unde am poposit aproape o jumătate de ploaie pentru a admira salturile păstrăvilor după musculițele de dinaintea ploii. Un lucru foarte interesant, demn de urmărit.

Tăul Știol este unul din micile lacuri glaciare ale Munților Rodnei (cel mai mare fiind Iezerul de sub Pietrosul), aflat la o altitudine de1650 m. Acest lac glaciar este foarte vizitat de mulți iubitori de natură, fiind ușor accesibil. Dar, de la 1650 până la 2158 este… cale lungă.

Tunetele dinspre Ucraina, ne-a obligat să iuțim pasul, nu cu regret, promițându-ne că vom reveni. Pentru mine a fost a cincea ascensiune, una mai frumoasă ca alta.

Încercați și voi că nu veți regreta!!!

Mihai Panţiru

Articolul Pribeag prin România: TĂUL ȘTIOL, VÂRFUL GĂRGĂLĂU – MUNŢII RODNEI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mezinul familiei, Andrei, este cel care își dorește să preia afacerea de familie, cu toate că este încă în clasa a doua, pasiunea sa pentru animale este una evidentă. Ori de câte ori merge la stâna din munte, alături de fratele mai mare, ajută la mulsul oilor, dar și la alte activități adiacente și necesare bunei desfășurări. În timpul zilei când prinde un moment de răgaz, ia buciumul și cântă de răsună toata valea. El este cel mai trist copil când știe că trebuie să coboare din munte și așteaptă cu nerăbdare… „data viitoare”.

Fratele mai mare, Ionuț, muncește cot la cot alături de tatăl său, renunțând de multe ori la ieșirile cu prietenii sau la alte activități pe care le-ar face un adolescent la cei 17 ani, preferând să se dedice în fiecare vacanță acestei activități.

 Familie de oameni gospodari, muncitori cu frică de Dumnezeu, nu s-au pierdut cu firea nici în momentele grele cu care uneori viața ne colorează calea. Lipsa personalului, greutățile cotidiene prezente în orice afacere, nu îi împiedică să zâmbească, să fie veseli și adevărați munteni. Pasiunea pentru această meserie se regăsește în calitatea produselor pe carea aceștia le oferă, iar an de an sunt prezenți la Festivalul Oierilor alături de alți gospodari ai zonei pentru a ne oferi cele mai bune bucate tradiționale.

Produsele culinare cu care ne-au obișnuit sunt: urda, caș, jântuit, unt de oi, miel în jântuit, balmoș, tocana de oaie, plăcinte poale-n brâu. Multe din acestea le putem găsi tot timpul anului. Să încurajăm și să susținem fermierii locali cumpărându-le produsele, încă naturale!

Trebuie să aducem și un omagiu cadrului natural în care această stână este situată, priveliștile cu care îți clătești privirea sunt de poveste. În zare stă impunător falnicul Ceahlău care ne zâmbește cu piscurile lui argintii scăldate în razele soarelui, Măgura, care ne încântă cu brazii seculari, iar de jur împrejur culmile munților ne alină sufletul prin armonia cu care aceștia sunt încondeiați de Mama Natură.

Păstoritul este o ocupație ancestrală să nu o lăsăm să moară!

Roxana Gabor Tănase

Articolul Încă mai avem păstori: Stâna din Pietrele Roșii- Grințieș apare prima dată în Ecoul muntilor.

După studii “aprofundate” am înțeles că acest vârf finalizează vestul Călimanilor, mult mai aproape de Pasul Tihuța. Dar traseul cel mai scurt este cel care pornește din vestita stațiune Colibița. O stațiune nouă pe harta turistică a României, unde se găsește cel mai curat ozon din țară. Dar nu despre acest fapt am să vă relatez, ci despre traseul spre Bistricior.

Plecarea a fost dis de dimineață si după trei ore de mers cu mașina, am ajuns în Colibița. Am lăsat, nu cu regret, stațiunea pe dreapta și-am întors “cârma” spre stânga. De sus, muntele îmi făcea cât putea el de des, cu ochiul… Voi reveni în stațiune când… muntele se va îndepărta tot mai mult, de mine!!!

După o mică rătăcire  a traseului prin jurul lacului, pierzând 35 minute, am ajuns în satul Mița, cu strămutații de sub lacul Colibița, continuând până la fostele mine de sub munte, paralel cu pârâul Colbu.

Mașina a rămas în poiana de la fostele clădiri miniere, urcatul începând pe piciorul Colbu, cu foarte mulți copaci seculari, căzuți, dezrădăcinați, rupți, chiar și cu 3-4 ani vechime. Am aflat de la un salvamontist, că terenul este în litigiu de patru ani, între biserica locală, cetățenii zonei și statul român. Păcat, se distruge-n continuare o veche pădure de conifere de la baza muntelui.

După o oră de mers (chinuit, printre copacii căzuți) am intrat în Parcul Național Călimani, unde totul este în regulă în privința traseului.

Ieșirea în golul alpin m-a întâmpinat cu refugiul și sediul salvamont, unde am fost informat de mai multe episoade plăcute și mai puțin plăcute din viața muntelui… Astfel, două cabane ale unor oameni influienți din zonă au fost făcute una cu pământul de o avalanșă puternică, care n-a iertat nimic. Doar temeliile au rămas ca martori în timp. Zăpada abundentă acoperă în fiecare an pinii alpini peste care împătimiții sporturilor de iarnă își încearcă puterile și măiestria pe schiuri sau pe plăci. Mi-au fost relatate multe alte aspecte din munte, salvamontistul își acoperea timpul liber, dar eu aveam alte țeluri. I-am promis că la următoarea întâlnire o să continuăm poveștile…

Am plecat spre vârf, traseul la urcare este de trei ore și-am intrat în  zona rhodendromului. Spectacol unic în partea a doua a lunii iunie. Gingașele flori au năpădit stâncile de parcă sunt puse cu mâna. Merită din plin efortul făcut până la vârful muntelui.

Sus, pe vârf, imaginile sunt de-a dreptul uimitoare. Spre est se văd celelalte vârfuri ale Călimanilor, în toată splendoarea lor. Spre Pietrosu (2100 m) se poate ajunge pe culme, pe-un traseu de 6 ore. Sunt trase spre Pasul Tihuța (9 ore), spre 12 Apostoli, spre Colibița, în circuit etc.

În timpul revenirii organismului la normal,a urcat un ins în fugă, ce avea doar o perelină și-un telefon legate la brâu. Mi-a spus că, datorită timpului favorabil, vrea să facă traseul de două ori. M-am blocat, dar am mai întâlnit asemenea superstaruri în ascensiuni. Nu mi-am permis să-l deranjez să-mi facă măcar o poză. Bravo lui!!!

Lăsând Vârful Bistriciorul (1990 m) în urmă am urcat și pe Vârful Zurzugău, puţin mai scund, cu imagini cu imagini spectaculoase asupra lacului Colibița și nu numai. Fiind o zi splendidă pentru drumeții montane nu m-am grăbit, am stat , am admirat, am degustat celebra afinată, am vorbit cu toți admiratorii, care s-au trezit mai târziu. Din spusele salvamontistului, în ziua respectivă, am fost primul venit care a urcat muntele. Trebuie menţionat, neapărat, că pe lângă cei mulţi din Bistrița Năsăud, am întâlnit colegi de drumeție din Piatra Neamț și din Iași. Deci n-am fost singurul care a “bătut” atâta distanță până la Colibița.

Coborârea a fost mai ușoară pentru că am evitat traseul cu copacii dezrădăcinați și-am luat-o spre stânga, unde este un drum forestier care pornește de la baza muntelui, dar este inchis circulației publice. De pe acest drum, înspre dreapta, se ajunge la Tăul Zânelor, un mic lac de un pitoresc aparte și cu legende specifice zonei. N-am ajuns acolo pentru că mă presa timpul. Poate altădată.

Ieșirea din Colibița se face prin Mureșenii Bârgăului și apoi la dreapta, spre casă.

Zona m-a ademenit. Trebuie să mai ajung acolo pentru munte, dar și pentru stațiune. Dacă voi reuși, am să aleg traseul ce pornește de la Piatra Fântânele. Pe curând!

Mihai Panţiru

Articolul Pribeag prin România: VÂRFUL BISTRICIORUL apare prima dată în Ecoul muntilor.

Omul caută să se delecteze cu imagini noi, cu adevărat demne pentru bucuria ochiului, dar nu numai.

Spre sfârșitul lunii mai și-nceputul lui iunie, pe masivul Saca, se desfășoară un adevărat covor floral al narciselor, care nu poate fi uitat de iubitorii de munte.

Anul acesta narcisele “s-au grăbit” de parcă erau și ele dornice să se întâlnească cu iubitorii de frumos.

După un drum contracronometru de trei ore și zece minute, am ajuns la granița dintre comunele Rodna și Șanț din Bistrița-Năsăud.

De la impunătoarea biserică a localnicilor, se face la stânga  pe Valea Vinului. N-am aflat încă, de ce, la baza unui munte, și-ntre munți există o astfel de denumire. Poate…data viitoare.

De aici există două intrări, spre versant, pe Valea Popii și Valea Vinului de “la galerie”. După o oră și jumătate, pe un traseu accesibil pentru toată lumea se deschide versantul sud-estic, mult căutat, mult adorat, doar în acest anotimp.

Pe, aproximativ 5 ha, pe o pantă accentuată, apar narcisele, în toată splendoarea lor. Nici nu știi pe unde să intri în mijlocul lor. Plin de lume. Este sfârșit de săptămână și turiștii au invadat, în adevăratul sens al cuvântului, marea de flori.

Am văzut chiar și ședințe foto, cu diverse ținute, probabil pentru publicitate.

Mai jos, înainte de-a intra printre narcise, un grup mai mărișor, de la Dej, s-a pus pe cântat… (odă pentru parfumul și frumusețea florilor di vârf de munte). Bravo lor!!!!!

Împreună cu colega de la educație fizică, ne-am așezat mai într-o margine, unde am poposit aproape o oră și nu ne mai dădeam duși, răpiți de acest peisaj. Dar întotdeauna nu ne mai ajunge timpul și-a fost necesar să ne retragem.

Trebuie să menționez că cele 5 hectare sunt înconjurate de afiniș și ierburi alpine pentru oițele bistrițenilor (sub lanul de flori și după culme se află două stâni). Zone narciselor este brăzdată de cărări transversale ceea ce ne-a fost dat să înțelegem că “după apusul florilor” se face simțită prezența oilor, ceea ce face ca arealul florilor să se restrângă. Nu este corect!!

Dacă acum patru ani am intrat numai în zona floricolă (ne-alungat o ploaie rece de primăvară) acum am vrut neapărat să urcăm pe culme, să vedem ce e “dincolo”.

Spre surprinderea noastră, de pe culme ni s-a prezentat ochilor mai bine de jumătate din lanțul  muntos al Munților Rodnei. De la dreapta la stânga am putut admira Vârfurile Roșu, Ineuț, Ineu, Gărgălăul, Laptelui, Galațului, Puzdrei…

Vârfurile semețe, legate prin șei și acoperite cu zăpadă, urmau unul după altul în toată splendoarea lor. Mai ceva ca în Elveția. Nu fabulez și nici nu mint. Puteți verifica foarte ușor și n-aveți nimic de pierdut.

Ascensiunea pe Vârful Saca, în acest anotimp este răsplătită din plin. Toți vizitatorii și-au promis să revină în anul următor, atrași de aceste imagini inedite, care nu pot fi uitate.

  Țin să precizez că poiana narciselor de aici  nu este unică. Mai putem aminti pe cea de lângă Beclean, cele din Harghita, Brașov, poalele Făgărașului, Parâng, Apuseni…

Aici este ceva aparte: o pantă apreciabilă plină de flori, care te așteaptă după un efort de o oră și jumătate, să-ți răsplătească osteneala.

Dinspre Moldova se poate ajunge și prin Pasul Rotunda, de la Cârlibaba sau prin Lunca Ilvei de la Dorna Candrenilor, pe drumuri neasfaltate. Din Tihuța eu am coborât până la Josenii Bârgăului, apoi spre dreapta, prin Sângeorz-Băi.

Un traseu mai lung… dar a meritat!!!

Mihai Panțiru

Articolul Pribeag prin România Poiana Narciselor-Vârful Saca-Munții Rodnei apare prima dată în Ecoul muntilor.

În Poiana Veche (Tulgheș), satul natal al tatălui meu Manole Crușitu, rămas orfan de mamă la frageda vârstă de 7 ani, mai dăinuiau câteva case acoperite cu șindrilă, în capătul satului, în locul numit Cotul Raiului, acum Pârâul Raiului. Așteptau o recondiționare, o reinventare pentru ca ele să își spună povestea mai departe. Două dintre ele au pierdut însă lupta cu timpul, rămânând doar casa copilăriei tatălui meu construită de bunicul Gheorghe Crușit prin anii 1940, așa cum figurează la registru agricol. O casă de lemn, țărănească, cu două camere și o cămară, prin care s-au perindat de-a lungul timpului, oameni și oameni. A găzduit o vreme și pe părintele satului cu familia sa.

În vara lui 2012, într-o ultimă plimbare cu mașina a tatălui meu prin sat, a privit casa distrusă și mi-a spus trist:

-Îmi pare rău că mi se distruge casa părintească!

Eu, ca să îl încurajez, i-am răspuns că promit că atunci când voi avea bani o voi repara așa cum a fost, cu draniță și cerdac. La nici o lună de zile al meu părinte și-a dat ultima suflare în brațele mele. Cereri de cumpărare pentru căsuța au fost, însă ceva din sufletul meu nu mă lăsa să o vând. După 8 ani în care căsuța a rezistat cu greu, pentru că ploua în podul casei, tot acoperișul era putred, fundația era afectată, împreună cu mama mea  am decis să o reparăm.

Timp de șase ani am bătătorit un drum anevoios, din cauza lipsei acute de meșteri care să refacă o casă veche din lemn, cu materiale cât mai apropiate de original. Toată lumea, cu o singură excepție (mama) mi-a reproșat că sunt pe cale să comit o adevărată nebunie ca pe timpurile acestea moderne eu să folosesc lemn pe casă în locul unei table de calitate, sau a unei țigle premium însă știam ca se va schimba așa cum nu îmi doream întreaga ei înfățișare.

Îmi amintesc cum umblam seara târziu prin sat să căutăm șindrila lucrată manual și uscată vreo 600 de bucăți ne mai lipseau, deoarece meșterii tocmiți rămăseseră fără materiale și se grăbeau să ajungă la alte lucrări. Cu ajutor divin am găsit nu 600, ci 2000 de bucăți, toate una și una. În total 7000 de bucăți de draniță, vopsite bucată cu bucată manual într-o vopsea specială comandată din străinătate stau mărturie a faptului că omul poate înfăptui orice dacă își dorește cu adevărat și este sprijinit de Cel de Sus.

După acești șase ani, Căsuța Bunicilor din Rai, numită astfel după locul așezării ei, s-a transformat din râțușca cea urâtă într-o lebădă frumoasă și elegantă. Ea a prins viață și  te primește, dragă călătorule, cu poarta larg deschisă dacă dorești să auzi păsările cum cântă seara lângă prispa casei, dacă vrei să retrăiești poate amintiri frumoase din copilărie sau pur și simplu vrei să te bucuri de liniștea și energia pozitivă care o înconjoară.

Mai sunt însă multe de refăcut, grajdul vechi pe care am dori să îl transformăm într-un loc de șezătoare, cum era pe vremuri, unde fiecare doritor să învețe să își coase propriul carpet, propria amintire de luat acasă. Războiul de țesut este deja achiziționat, dintr-un pod vechi al aceluiași sat, Poiana Veche, așteaptă doar cuminte să fie readus la viață ca prin magie, magia unei promisiuni pe care mi-am respectat-o în fața lui Dumnezeu și a tatălui meu.

Anamaria Corina Crușitu

Articolul Căsuța Bunicilor din Rai apare prima dată în Ecoul muntilor.

În 24 aprilie 1928, „Ziarul Științelor și al călătoriilor” apare cu numeroase articole interesante, dar unul în mod special ne captează atenția. Un redactor al acelor vremuri, supranumit „Cercetașul”, întreprinde o drumeție pitorească prin zona Ceahlăului. Vom călători și noi odată cu el.

După un „drum lung, rău și plictisitor”, printre „case sărăcăcioase” străjuite de niște dealuri „pleșuve”, care ascundeau mărețul Ceahlău. Ieșind dintre aceste așezări s-au îndreptat înspre un drum frumos, pietruit și răcoros străjuit de brazi falnici care i-au călăuzit spre o „poiană largă cu iarbă îmbelșugată” din fața Schitului Durău. Deasupra așezării monahal, muntele Ceahlău stătea „știrbit de colțuri masive de stânci risipite într-o pitorească perspectivă”.

După ce a vizitat mănăstirea plină de călugări „gârboviți, ce cântau cu glas obosit” , starețul Teofan le-a spus că „trebuie să dea gata Ceahlăul cam în trei ore, măsurând compasul picioarelor”. În aproape două ore au fost în vârf pentru a vedea asfințitul soarelui „într-un amurg încântător, cu largi depărtări desvelite”. Au definit în zare Călimanii, Pietrosul și văi cu dealuri „spintecate de râpi galbene”.

Ajunși „La cabană” au mai găsit „o societate veselă de zece persoane” cu care au făcut schimb de informații, dar somnul în cele din urmă i-a învins. La ora 3 ale dimineții sunt pe poziții „dârdâind de frig” pentru a vedea răsăritul soarelui tocmai din vârful Ceahlăului: „încet, soarele apare roșu, fără raze, cu cercul său enorm de mare, conturat perfect apoi se albește și devine strălucitor”.

Se pregătesc de coborâre cu tristețe, ce-i drept, dar își notează câteva caracteristici: „e un munte, care prin felul așezării sale, îți dă impresia masivității, e înconjurat de dealuri mici, fără nici un concurent la înălțimea lui, își ridică coama  sfidător în fața „Pietrosului”, înalt și el, dar prea depărtat ca să știrbească ceva din farmecul Ceahlăului.”

Roxana Gabor Tănase

Articolul Din presa veche: Ziarul Ştiinţelor şi călătoriilor 1928 – Pe plaiuri de munte spre Ceahlău apare prima dată în Ecoul muntilor.