Drumul a început în Riga, capitala Letoniei. Chiar și o singură zi petrecută acolo a fost suficientă pentru a mă lăsa fascinat. Arhitectura orașului este de o frumusețe aparte. Clădirile cu detalii spectaculoase, case colorate cu acoperișuri înalte, piețe largi, străzi îngrijite. Mi-a plăcut felul în care cei de aici au grijă de lucrurile lor: totul pare curat, bine întreținut. Aici am vizitat câteva muzee printre care și “Casa Capetelor Negre” un loc popular cu o istorie prețioasă. În Riga am avut sentimentul că istoria și modernitatea se combină perfect, vechiul nu e înlocuit de nou, ci pus în valoare.

A doua zi a mobilității am ajuns în Liepāja, orașul care avea să devină pentru o săptămână locul nostru de studiu, dar și de descoperire culturală. Situat pe malul Mării Baltice, Liepāja este un oraș important al Letoniei. Orașul se remarcă printr-o arhitectură variată, asemenea capitalei: clădirile istorice din lemn, iar alături de ele se ridică structuri moderne, construite cu atenție la detalii. Mi-a inspirat o continuitate firească între vechi și nou, care e plăcută ochiului.

Pe parcursul săptămânii, am alternat activitățile academice pe tema proiectului cu vizite și explorări prin oraș și împrejurimi. Am învățat nu doar despre colaborare la nivel profesional, ci și despre ce înseamnă o societate bine organizată. Am descoperit punctualitatea lor, întâlnirile încep la timp, nimeni nu întârzie și seriozitatea cu care tratează lucrurile. Și mai ales, am simțit cât de important este respectul reciproc: față de ceilalți, față de regulile comunității, față de locul în care trăiesc. Printre cele vizitate au fost orașul Karosta din Liepāja, fost cartier militar deschis recent publicului. Am fost la Casa Doamnei Hoyer, important obiectiv turistic datorită istoriei sale care începe din secolul XVII și se întinde până în secolul XIX. De asemenea, am trecut prin centrul vechi al Liepājei, am văzut Biserica Sfânta Treime, celebră pentru cea mai mare orgă mecanică din lume. Această experiență Erasmus+ a fost, pentru mine, mai mult decât o mobilitate academică. A fost o lecție despre felul în care cultura și societatea modelează oamenii, despre cum putem învăța unii de la alții și despre cât de mult contează să ieși din zona de confort.

M-am întors acasă cu un bagaj de cunoștințe, dar și cu o imagine diferită despre Europa. Și cu convingerea că oportunitățile trebuie căutate, apreciate și trăite din plin.

Ovidiu Andrieş

Articolul Călător la ţărmul Marii Baltice apare prima dată în Ecoul muntilor.

Oraşul, azi, are un aeroport şi o gară modernă aşa că accesul turiştilor este unul simplu, fie că aleg calea aerului sau cea terestră. Şi Sevilia se pricepe foarte bine să îşi primească oaspeţii, cu zâmbete şi voie bună, mâncare gustoasă şi distracţie din zori până răsăritul soarelui. Este adevărat că acest oraş pare că nu doarme niciodată, mesele lor la restaurante întinzându-se până târziu în noapte, lucru ciudat pentru un turist român.

Plecând de pe malul râului, după două străduţe cochete, se ajunge la Catedrala Sfânta Maria din Sevilia, uriaşa construcţie ridicată peste o moscheea, cum era obiceiul în zona, mai ales în urma cuceririlor creştine şi expulzarea arabilor din sudul Spaniei. Catedrala gotică care-l are între zidurile sale pe Cristofor Columb, cu sarcofagul lui fiind ţinut pe umeri de patru regi,  are o înălţime de 105 metri şi este a doua catedrală ca şi mărime din lume. Intrând, îţi dai seama că eşti mic şi poate aceasta a fost şi intenţia construirii ei, de a te transforma în ceva nesemnificativ şi umil în vastitatea casei Domnului pentru care ai plătit 14 euro. Sau poate doar au avut suficiente materiale pentru a o face aşa de mare şi strălucitoare.

La pas şi pierzând vremea la standurile unde se vând tot felul de lucruri, ajungi la Alcazarul din Sevilia, casa regilor Spaniei şi fosta locuinţă a califilor arabi din secolul al X-lea, înainte ca ei să fie alungaţi din Andaluzia de regii catolici. Camerele răcoroase, înalte, cu bazine pline de apă care curge prin locuri speciale, fiind primul aer condiţionat al lumii, tapiţerii uriaşe, băi ascunse sub clădire, toate se pot vizita. Prin grădinile palatului încă mai umblă liberi păuni aroganţi şi pisici leneşe, parcă supărate să le este deranjată sista.

Din centru sunt două variante, un drum merge spre piaţa Spania din Sevilia şi unul spre  Setas de Sevilia, Metropol Parasol. Şi când nu ştii unde să o iei, opreşti pentru o cafea şi un dulce spaniol.

Piaţa Spania din Sevilia este o construcţie relativ nouă, începută în anul 1911, în mijlocul unui parc şi aici au loc concerte, expoziţii, adunări publice şi tot aici te poţi plimba cu trăsura, ca un adevărat turist însă caii nu sunt cei mai fericiţi, stând în caldura Andaluziei, de peste 40 de grade vara.

Setas de Sevilia este o construcţie modernă, finalizată în anul 2011, între clădire autohtone, un grup de 6 ciuperci uriaşe care noaptea oferă un spectacol de lumini şi ziua aduc umbra într-un oraş fierbinte cum este Sevilia,

Printre străzile Seviliei, la orice pas, pe lângă restaurantele care oferă o mâncare delicioasă, sunt case tradiţionale, palate vechi, muzee şi expoziţii. La orice colţ de stradă poţi să dai peste un spectacol inedit sau o sărbătoare religioasă pentru că nimeni nu face aceste sărbători mai bine decât spanioli.

Palatele seviliene, Casa de Pilates sau  Palacio de las Dueñas, erau mândria nobililor şi în construcţia lor nu s-a făcut economie. În dorinţa lor de a impresiona şi a de demonstra măreţia, au adus mozaicuri romane din apropiere, am luat mozaicurile arabe şi arhitectura catolică pentru a crea ceva nou, un amestec arhitectural care atrage şi impresionează, mici oaze de răcoare în dogoarea verii.

Şi pentru că e Spania şi Andaluzia, oraşul nu ar fi întreg dacă nu ar avea o coridă. Plaza de Toros de la Real Maestranza de Caballería de Sevilla. Aici încă mai au loc coride, pentru cei care preferă un astfel de sport şi se poate vizita un muzeu al taurilor din interiorul ei.

Pe malul Guadalquivirului, din cartierul odată cel mai sărac, Triana, acum boem şi elegant, cu o îngheţată în mână, priveşti apusul după o zi lungă de vizitat şi pentru câteva clipe, te simţi sevilian.

Oana Ciucanu

Articolul Dor de ducă: Sevilia apare prima dată în Ecoul muntilor.

Fiica de faraon, soţia altui faraon al cărei sora era, regent al marelui Egipt din dinastia a 18 – a, Hatşepsut a fost prima femeia care a purtat barba falsă a faraonului, simbol al puterii depline şi a condus cu puteri depline pentru 21 de ani. Sub domnia ei, Egiptul a cunoscut prosperitate, pace şi  extinderea influenţei. Şi cum putea să arate asta mai bine decât în ridicarea unor construcţii ce aveau să poarte faima ei peste ani?

Astăzi, Templul lui Hatşepsut este patrimoniu Unesco, protejat pentru posternitate şi admirat de milioane de turişti anual.

Cu toate că numele lui Hatşeptut a fost şters din istorie de urmaşi furioşi, istoria a reuşit să o găsească sub nisipul torid, sarcofagul ei din granit fiind prea uriaş pentru a o abandona, templul ei prea important pentru a-i şterge urmele.

Oana Ciucanu

Articolul A fost cândva o femeie faraon! apare prima dată în Ecoul muntilor.

                 Vetus urbs defineşte partea iniţială a oraşului, acolo unde probabil s-a născut Traian,  pe malul  râului Guadalquivir, fiind  acum în totalitate sub oraşul spaniol Santiponce, singura parte cared a mai rămas şi care se poate vizita fiind Teatrul Roman.

  Împăratul Adrian, născut şi el în Italica,  este cel care extinde oraşul cu o nouă parte, nova urbis, la cererea lui şi cu ajutorul său se ridică statutul oraşului devenind Municipium. Tot în acea perioadă se adaugă temple, un templu numit Traianeum dedicat lui Traian, clădiri publice, băi, un apeduct de 37 km şi un splendid amfiteatru cu 25000 locuri, al treilea ca mărime din lume, după cel de la Roma şi Tours.

Astăzi, după ani de uitare şi de distrugere, echipe de arheologi lucrează din greu, sub o căldura sufocantă, pentru a reda omenirii minunile romane îngropate sub pământul arid. Aşa ies la iveală mozaicuri care parcă nici nu au fost atinse de cei 2000 de ani care au trecut, aşa se descoperă noi locuinţe romane care ne arată cum trăiau înaintaşii noştri. Ştiaţi că vilele romane aveau o parte în faţă pe care proprietarii, deja bogaţi, o închiriau, câştigând un ban? Acolo se vindea mâncare, haine, băuturi şi se făceau oale şi vase.

Ca orice oraş, şi Italica a intrat în declin, fiind la un moment dat abandonat pentru a fi redescoperit şi protejat aşa cum merită din anul 2001.

 Oana Ciucanu

Articolul Călător în lumea largă: Italica – locul naşterii împăraţilor Traian şi Adrian apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pe lista de vizitare a unui turist care şi-a făcut temele şi care vine cu un buget bine gândit, fără excese şi extravaganţe, trebuie să fie trecut Prado, Palatul Regal, Tempul Debod, bisericile faimoase ale capitalei iberice, Plaza Mayor, Mercado de San Miguel, parcul Retiro, cartierul La Latina, muzeul Arheologic Naţional (MAN), Farul Moncloa. Pe lângă atracţiile ce pot fi găsite pe orice listă de le internet la categoria Madrid, o atracţie ce nu trebuie ratată este mersul pe jos. Poate suna amuzant, dar mersul pe jos nu numai că facă piciorul frumos, dar ajută la descoperirea acelor lucruri care nu se găsesc în muzee, edificii faimoase sau biserici vechi:  viaţa oraşului şi a spaniolului.

Pentru un turist venit din ruralul României, modul lor de a trăi pare ciudat. Diferit cu totul de modul nostru de a fi. Conceptele spaniole de siesta, ir de tapas nouă ne sunt străine dar merită cercetate pentru a gusta în totalitate cultura şi tradiţiile iberice. Şi Madridul e locul cel mai potrivit pentru asta.

Siesta e un termen vechi, ce provine din latină şi se referă la „un pui de somn” la amiază. Într-o Spanie toridă în lunile de vară odihna e necesară pentru a te proteja de temperatura ridicată aşa că spanioli au transform siesta într-o artă de a aţipi. Cu toate că în lumea modernă în care trăim şi cu cerinţele actuale la care mai adăugăm şi aerul condiţionat, siesta tinde să se mai relaxeze şi să se retragă spre noapte, Madridul încă are o lejeritate în jurul amiezii şi o linişte somnoroasă pe străzile sale aglomerate. Restaurantele se trezesc abia spre seară şi o masă bună cu greu poate fi găsită dacă doreşti să manânci la 2 după amiază, aşa cum ai face dacă ai lua prânzul în Iaşi sau Piatra Neamţ.

Ir de tapas este în schimb o altă poveste. Se spune că regele Alfonso al X-lea mânca mici porţii de mâncare cu mari cantităţi de vin pentru a curma efectele alcoolului. Văzând că acest lucru este benefic, a poruncit aşa cum numai un rege putea, să nu se mai servească vinul fără mâncare alături. Mici porţii de tot felul, în vechime pâine cu brânză, carne, legume, au devenit acum opere de artă în farfurii mici pe care le comanzi direct de la bar alături de băutură. Şi Madridul se întrece în oferte pentru a te cuceri cu toate că nu trebuie să se chinuie prea mult.

Un tinto de verano sau bere, şampanie sau orice altceva este adus la masă, vine alături de mici porţii de mâncare cu un gust simplu dar grozav în acelaşi timp. Şi aşa, din bar în bar, mergând pe străzile pline de lume, îţi dai seama că deja e ora 3 noaptea şi parcă întreg oraşul este cu tine. Şi nu poţi să nu te întrebi cu amuzament: oamenii aştia cum se duc la serviciu dimineaţă şi oare când mai dorm?!

Oana Ciucanu

Articolul La pas prin Madrid – capitala Spaniei apare prima dată în Ecoul muntilor.

La mare iubesc senzația de abandon, de lăsare în voia soartei. Nu-mi doresc nimic, pentru că primesc mai mult decât pot duce. Frumusețea nu are limite. Oare până unde… până unde… Cu vești și întâmplări contradictorii este ușor de alunecat în mizantropie. Marea mă face să nu mă raportez la nimic. Sunt eu, detașată și împăcată cu mine, departe de toate grozăviile lumii. O pace lăuntrică, învăluitoare, mă cuprinde ori de câte ori pășesc pe țărm. Eu am crescut cu aceste gânduri și trăiri pe care le-am lăsat în urmă. Dar de fiecare dată le regăsesc într-o reașezare . Sunt nostalgică pentru că nu renunț la ce m-a format. Ochii sufletului văd și înregistrează frumusețea, acumulările sunt mai bogate decât rănile dinăuntru.

Marea îmi oferă o perspectivă îndepărtată. Îmi plac peisajele care nu pun stavilă gândurilor. Pot rătăci pe cărările munților, dar la mare pot doar visa. Visele nu se rătăcesc, nici nu se pierd. Nu departe de mare se află chilia părintelui Arsenie Papacioc. Copleșitor simbol al Dobrogei. Și nu numai. Emoția „revederii” cu părintele este pe potriva așteptărilor. Întrebările nu-și mai caută răspunsul, nici nu le mai așteaptă. Acolo părintele este viu prin memoria care persistă în chilie. Epitrahilul, ochelarii, crucea, cărțile, totul este atât de evident, de ordonat și de liniștitor. Frământările găsesc rezolvarea prin rugăciune. Îl știu pe părintele Arsenie din lecturile despre el. Acolo, în chilie, l-am simțit apropiat sufletește.

La mare, micii comercianți profită din plin de turiștii dispuși să scoată bani din buzunar pentru orice: „gogoșica de la mare”, „porumb fierbinte”, nămol, ochelari, papuci, tricouri. Magazine de suveniruri pline de kitscuri, terase, preparate turcești și muzică turcească, spectacole de karate, de dansuri, de muzică populară, vorbe dulci, majoritar moldovenești. L-am ascultat în fiecare seară pe folkistul Nicanor Căsăndruc cântând vechile melodii ale Cenaclului „Flacăra”. Am văzut mulți turiști trecând nepăsători pe lângă interpret. Poate pentru că nu cânta manele. Aproape de el sunetul mării nu se asemăna cu nimic. De aceea am și stat să urmăresc două spectacole complet diferite, dar care m-au absorbit profund.

Nu pot încheia fără să amintesc de o casă veche, boierească, de la an la an mai degradată și mai tristă în singularitatea ei. Într-un peisaj eteroclit, această casă mă face mereu să visez la vremurile de demult. Am aflat că aparține Mitropoliei Dobrogei, ba are și paznic în curte. Un gând ascuns, frumos, în legătură cu casa, persistă de mulți ani! Și cred că va rămâne în memoria mea acea geometrie simplă a casei, într-un răsărit în care soarele leneș încearcă să se strecoare prin dungile vineții ale cerului amenințat de nori.

Iolanda Lupescu

Articolul REPORTAJ DE LA MARE apare prima dată în Ecoul muntilor.

O prestaţie deosebită a Grupului Folk „Ecoul munţilor” din Grinţieş la Festivalul Haiducilor Grinţieş – 18 august 2024.

Articolul Frânturi de … „Ecoul Munţilor” la Festivalul Haiducilor! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Un tărâm aparte în geografia lumii îl constituie teritoriul Țărilor de Jos, Netherland. Olanda, așa cum suntem obișnuiți să recunoaștem această parte de lume, are o istorie mai altfel decât în multe alte locuri. Trăitori ale unor teritorii aproape înconjurate de ape, olandezii, încă din veacurile de demult, au fost preocupați de navigație. Au reușit să fie o perioadă stăpânii mărilor din Nordul Europei, devenind cei mai iscusiți făuritori de corăbii de război. Însuși Petru cel Mare al Rusiei, la începutul domniei sale, a stat o perioadă prin Țările de Jos, căutând să „fure” din meșteșugul olandezilor.

Teritoriul fizic al Olandei a fost unul mic, nespecific unei viitoare puteri coloniale. Până să apuce să cucerească mările și apoi țările din îndepărtata zare, olandezii au început prin a-și mări teritoriul propriu printr-un mijloc ingenios. Răpindu-l mării. Astfel, zonele mlăștinoase de la malurile apelor au fost îndiguite, apoi secate, ulterior cultivate. Și, din nou, pe următoarele porțiuni de teren aflate la limita cu marea le-au împrejmuit, oprind intrarea apei, au asanat pământul și apoi l-au plantat, pentru a-i da și o destinație agricolă. Procedând tot așa, olandezii au reușit să lărgească atât zona de locuit, cât și pe cea agrară.

Parcul Keukenhof, o sărbătoare mondială a lalelelor

Călătorul care vrea să viziteze această țară pentru prima dată, pleacă de acasă cu câteva imagini simbol ale culturii olandeze. Morile de vânt. Saboții de lemn. Lalelele. Rembrandt. Van Gogh. Pornind în căutarea acestora, el are prilejul unei incursiuni în sufletul unei întregi culturi, pe parcursul căreia va putea descoperi noi și noi comori spirituale ale tărâmului batav.

În zona de Sud a țării, la vreo 40 de kilometri Sud-Vest de Amsterdam, se află una dintre minunățiile Olandei care atrage anual întregul Mapamond. Parcul Keunkeuf, o zonă de peste 32 de hectare de teren, este destinată în fiecare an unei megaexpoziții florale. Lalelele, în principal, sunt vedetele parcului, dar aici pot fi admirate culorile a sute de alte feluri de flori.

Plecând de la necesitatea estetică, a acoperirii pământului pentru a-l face cât mai plăcut ochiului, încă din istorie, olandezul, ca tot omul din lumea asta, a plantat flori. De diferite feluri și culori. Însă, batavii aveau să facă o adevărată pasiune pentru lalele, începând cu în secolul al XVI-lea, atunci când această floare a fost adusă pentru prima dată în Țările de Jos din Turcia. În scurt timp s-a declanșat o pasiune de nestăvilit în rândul iubitorilor de flori în căutarea exemplarelor rare, prețurile au crescut în mod necontrolat și a avut loc, se spune, prima criză din istoria economiei capitaliste.

În zilele noastre, în fiecare toamnă, în lunile octombrie și noiembrie, Parcul Keunkeuf este căutat de cohorte de florari din întreaga lume, care vin aici pentru a sădi bulbii a mii de soiuri de lalele. Șase luni mai târziu, din martie și până în mai, zona devine un imens covor floral ornat cu toate culorile și nuanțele posibile.

Rijksmuseum, muzeul național de artă al Țărilor de Jos

Capodoperele pictorilor batavi pot fi admirate în două dintre cele mai mari muzee de artă ale Olandei: Rijksmuseum, muzeul național de artă, și Van Gogh Museum. Firesc, având în vedere denumirile celor două instituții, la Rijksmuseum pot fi vazuți o varietate largă de artiști din zona picturii și a sculpturii, pe când în celălalt muzeu celebru, aflat la doar două-trei sute de metri distanță, turistul poate admira doar creațiile lui Vincent Van Gogh.

Rijksmuseum este cel mai mare muzeu de artă și istorie din Olanda. A fost fondat în 1800, sub numele de Galeria Națională de Artă.

Deși la Rijksmuseum pot fi admirate opere din toată lumea, cea mai importantă parte a colecției muzeului este formată din numeroasele capodopere din secolul al XVII-lea aparținând școlii marilor maeștri olandezi. Muzeul are în colecția sa opere ale lui Rembrandt, Vermeer, Hals sau Steen.

La fel de importantă este zona din Rijkmuseum dedicată istoriei poporului olandez, prin intermediul unor exponate și artefacte care datează din Evul Mediu până în secolul XX. În mai multe săli, vizitatorii pot vedea și o serie de sculpturi și obiecte de artă decorativă: porțelanuri, piese de mobilier, lucrări în sticlă, bijuterii, costume, obiecte de bronz și cupru.

Van Gogh Museum

Una dintre destinațiile obligatorii pentru turistul cultural aflat în Amsterdam este celebrul Van Gogh Museum, spațiu expozițional dedicat în exclusivitate pictorului olandez atât de apreciat în lumea întreagă. Încă de la apropierea de clădire, simțul estetic al călătorului este pus la treabă. Uimește stilul futurist al exteriorului muzeului, în comparație cu sediile sălii naționale de concerte – Concertgebow – și a celuilalt muzeu celebru al Amsterdamului – Rijksmuseum.

Dar și interiorul este fabulos. Iubitorul de frumos se cufundă într-o lume fascinantă, cea a capodoperelor lui Vincent van Gogh. Sunt prezente pe simezeopere celebre precum „Floarea-soarelui”, „Mâncătorii de cartofi”, „Ghetele”,„Floarea de migdal”, „Casa galbenă” ori „Dormitorul” în care pictorul și-a trăit ultimele zile de viață. De asemenea, călătorul poate afla, de pe panourile murale, despre viața, luptele interioare și relația lui Vincent cu fratele său Theo. Sunt prezentate, în cadrul expoziției permanente, o colecție largă de picturi, desene și scrisori ale celebrului artist.

Privitorului îi este oferită ocazia să urmărească evoluția artistică a lui Vincent Van Goghîn diferite etape ale vieții sale și orașele în care a trăit, sau informații despre tehnicile, influențele altor mari pictori asupra carierei și operei celebrului pictor olandez.

Puțină etimologie

Ieșit din lumea fascinantă a picturii, călătorul cultural se poate desfăta cu o plimbare pe unul dintre canalele râului Amstel care străbate metropola olandeză. Ocazie tocmai bună pentru a afla că denumirea „Amstel” provine din expresia batavă „aeme stelle”, care în limba veche însemna „zonă plină de apă”. Punând cap la cap informațiile (așa cum am amintit în primul episod, în zonele de Nord ale Olandei, băștinașii au construit diguri pentru a „fura” apei cât mai mult pământ), am dedus că râul și digurile („dam” în limba batavă), caracteristice olandezilor, dau și denumirea orașului: Amstel + Dam = Amsterdam.

Plimbându-se pe canale ori pe străzile orașului, călătorul este fascinat de arhitectura locală. Amsterdamul este înțesat de clădiri ale căror vechime se pierde în negura Evului Mediu, dar foarte bine restaurate și integrate într-o arhitectură urbană modernă.

La finalul periplului, cu toate aceste minunății găsite în marele oraș al Țărilor de Jos, călătorul se desparte cu mare regret, promițându-și să revină după ce va fi trecut pragul și altor orașe de pe Mapamond care ascund comori culturale.

Valentin ANDREI

Articolul Cultura lumii AMSTERDAM ȘI ATRACȚIILE SALE ESTETICE apare prima dată în Ecoul muntilor.

Festivalul, care la primele două ediții a purtat numele de „Comorile Ceahlăului”, a avut ca idee de plecare tradiționala Sărbătoare a muntelui Ceahlău, celebrarea Olimpului românesc, făcându-se organizat, în perioada contemporană, începând cu anul 1969. Astfel, în prima duminică a lunii august, în 1991, a pornit la drum Festivalul care avea să onoreze cei douăzeci și doi de ani anteriori  de Sărbătoare a muntelui Ceahlău.

În cadrul celor douăzeci și cinci de ediţii de până acum (manifestarea a avut, la un moment dat, caracter bienal), au participat sute de ansambluri folclorice din ţări ale Europei, Asiei, Africii şi ale celor două Americi. Festivalul a adus, prin urmare, de-a lungul anilor, în judeţul Neamţ, mii de invitaţi din Mexic, Italia, Spania, Franţa, Armenia, Vietnam, Bulgaria, Polonia, Coreea de Sud, Belgia, Albania, Marea Britanie, Grecia, Olanda, Elveţia, Finlanda, SUA, Portugalia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Israel, Serbia, Muntenegru, Turcia, Macedonia, Ungaria, Ucraina, Congo, Columbia, Japonia şi Republica Moldova.

Festivalul Internaţional de Folclor „Ceahlăul” este unul itinerant, bucurându-se, la fiecare ediţie, de prezenţa unui public numeros, care are ocazia să descopere diversitatea culturală din toate colţurile lumii. În afara spectacolelor în aer liber de la Piatra-Neamţ, Festivalul a transformat într-o tradiţie organizarea de evenimente şi în alte localităţi ale judeţuluiNeamţ, precum Roman, TârguNeamţ, Bicaz, Roznov, Pângărați sauDurău.

La fiecare ediţie, Festivalul Internaţional de Folclor „Ceahlăul” este o adevărată sărbătoare a culorilor, muzicii şi dansului. Evoluţiile scenice extraordinare ale ansamblurilor internaţionale şi ale celor româneşti, impresionantele parade folclorice, întâlnirile pe tema dansului şi cântecului tradiţional sau serile de socializare între invitaţii de pretutindeni creează, cu adevărat, o atmosferă specială.

În perioada1-4 august 2024, întreg ţinutul Neamţ a fost cuprins din nou de farmecul folclorului şi al costumelor populare din lumea întreagă. Dansatori şi muzicieni din Serbia, Polonia, Franța și România au ținut să participe la cea de a XXV-a ediție a Festivalul Internaţional de Folclor „Ceahlăul”

Respectând caracterul itinerant al manifestării, instituția organizatoare a pregătit o serie de patru evenimente artistice complexe desfășurate în trei localități ale județului.

Prima zi de Festival s-a desfășurat în comuna Pângărați, acolo unde, de la ora 17:00, au avut loc ateliere pentru copii, urmând ca o oră mai târziu publicul local să se fi bucurat de un program de dansuri tradiționale din Serbia, Polonia și Franța. Seara a cuprins și evoluția Ansamblului „Tekir” al comunității tătare din Techirghiol, județul Constanța.

Vineri, 2 august 2024, gazda Festivalului Internațional de Folclor „Ceahlăul” a fost orașul Târgu Neamț. La amfiteatrul de sub Cetate, au evoluat cele patru grupuri folclorice invitate la ediția curentă, spectacolul muzical coregrafic fiind completat cu evoluția apreciatei interprete a folclorului moldovenesc, Viorica Macovei, și cu programul artistic al Ansamblului folcloric „Floricică de la munte” al Centrului pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț.

În municipiul reședință de județ, pe platoul Curții Domnești, au avut loc ultimele două seri folclorice ale ediției a XXV-a a Festivalului Internațional de Folclor „Ceahlăul”. Două seri magice, cu două concerte extraordinare, formațiilor participante alăturându-se două nume importante din domeniul folclorului: Orchestra „Rapsozii Moldovei” din Chișinău (pentru seara de sâmbătă, 3 august) și Damian Drăghici, duminică.

Valentin ANDREI

Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț

Articolul File de istorieculturală: FESTIVALUL INTERNAŢIONAL DE FOLCLOR „CEAHLĂUL” – PE SCURT, DE LA IDEE LA JUBILEUL DE DOUĂZECI ȘI CINCI DE ANI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Și are o aură deosebită în spiritualitatea românească. Este un munte al legendelor. Și al unui mit fundamental al românilor, cel al etnogenezei: Dochia și Traian.

De câțiva ani a devenit o adevărată tradiție urcarea ritualică a muntelui de către mulți credincioși, având în frunte pe preoții din sate. Și alături de ei urcă Mitropolitul Teofan, care nu a lipsit nici în această zi cu ploaie și cu neguri.

Piramida cea mult așteptată nu a devenit vizibilă azi de „Probajine”, dar mai sunt câteva zile în care sperăm că Soarele se va iţi printre ceţuri şi Toaca îşi va întinde umbra către răsărit.

Am folosit câteva fotografii de la Adrian Catrinoiu, de la DAPN Ceahlău, pentru a ilustra procesiunea. Mănăstirea din vârf de munte a primit credincioşi şi Sfânta Liturghie s-a ţinut după tradiţie, în ciuda ploii dese.

Articolul Bătrân duhovnic, Ceahlăul a ieșit din ceață… E ziua lui! apare prima dată în Ecoul muntilor.