După un drum lung și obositor ne-am instalat la un campus destinat special pentru musafirii care vin în localitate pentru diferite evenimente. Chiar dacă „stingerea” s-a dat devreme pentru a fi în formă micii artiști, ei nu prea s-au conformat programului impus de doamna instructor Geta Aflorei. Ce  e mai frumos decât o gașcă de copii foarte năzbâtioși!

Programul pentru a doua zi a fost unul deosebit, fiind invitați în primul rând alături de oficialități la slujba de duminică. Multă lume, foarte mulți îmbrăcați în costume populare tradiționale. Ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost omagierea în biserică a poetului nostru național, Mihai Eminescu. Părintele, originar din Humulești, a avut și o invitată, o domnișoară din sat cu glas de privighetoare, studentă la Conservatorul din Cluj, care a cântat 3 pricesne. Corul bisericii a fost unul impresionant, format din voci mixte care te făceau să ai „piele de găină”. De la biserică alaiurile care au participat la festival au defilat până la stadion în ritmuri de muzică tradițională maramureșeană.

O atmosferă foarte frumoasă a fost la festival, unde copiii noștri au cunoscut alte tradiții și obiceiuri,  au cucerit publicul maramureșean, au socializat și s-au distrat împreună. Prestația lor a fost una deosebită, ritmurile și tempourile propuse de doamna instructor Geta Aflorii fiind  foarte antrenante, iar vocile Sofiei Aflorii și Karinei Mareș au făcut ca spectatorii să se prindă în hora.

Ne-am luat rămas bun de la gazde, mulțumindu-le și plecând fericiți că am legat noi prietenii.

Un prim popas l-am făcut la Mănăstirea „Sfânta Ana”-Rohia, un fel de Athos românesc. Poarta impunătoare în stil maramureșean parcă ne prevestea ce lăcaș de cult ortodox deosebit se află acolo.  Mormântul episcopului Justinian Chira, care a fost și stareț timp de 30 de ani la Mănăstirea Rohia, denumit și „voievodul Maramureșului”, mormântul scriitorului călugăr Nicolae Steinhardt, autorul „Jurnalului fericirii”- fericirea de a-l descoperi pe Dumnezeu,  chilia acestuia, transformată în muzeu, unde a fost găzduit și poetul Ioan Alexandru o perioadă, biblioteca mănăstirii formată din peste 40 000 de volume, cărți religioase,  unele de la 1600, o adevărată comoară (biblioteca de care s-a ocupat Nicolae Steinhardt în schimbul călugăriei sale) și nu în ultimul rând, așezată discret, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, singura icoana în care Maica Domnului plânge și nu îl are pe Pruncul Iisus în brațe. O ocazie unică, poate, pentru membrii ansamblului de a vedea și a se închina la această icoană.  În biserică mirosea a anafură și a mir, a dulcea Taină din Sfântul Potir. O liniște deplină învăluia acest complex, ascuns parcă în pădurile de pe dealul Rohia. Am plecat de la mănăstire mulțumiți și binecuvântați, încrezători că vom ajunge cu bine acasă.

Am mai făcut mici popasuri (Castelul Dracula), dar nimic nu a fost mai frumos decât răgazul de la Mănăstirea Rohia.

Deplasarea „mlădițelor” nu ar fi fost posibilă fără contribuția a doi cetățeni din  comunele Borca și Farcașa, mari iubitori de cultură și folclor.

Primele pagini din jurnalul de vacanță s-au scris frumos! Sper că vor urma și alte experiențe plăcute care vor face vacanța de vară să fie de neuitat!

Povestea continuă!

Despina GHEORGHIU

Articolul JURNAL DE VACANȚĂ ALĂTURI DE MEMBRII ANSAMBLULUI „MLĂDIȚELE FARCAȘEI” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Obiceiul ne-a fost dăruit nouă de către părintele Vasile Şuteu în anul 1980, fie-i veşnică pomenirea şi veşnicia de-a dreapta Tatălui!

S-a păstrat de atunci, devenind,  odată cu trecerea timpului tot mai frumos, ajungând să fie cel mai aşteptat eveniment spiritual local înainte de Paşti.

Ce va-să-zică acest obicei? Iată:

Satul de rând să ducă, la biserică, darurile spre sfinţire, se pregăteşte temeinic, iar în dimineaţa de ,,joi-mare”  gazda, de la care se face plecarea convoiului păştenilor,  deschide larg porţile cele mari căci multă lume îi va călca bătătura.

Până să ajungă păştenii,  darurile sund deja aşezate la loc de cinste în mijlocul ogrăzii, pe o masă mare acoperită cu o faţă de masă ţesută la război. Darurile sunt deja aşezate în coşurile frumos împodobite cu ştergare şi cu bentiţe   tricolore. Acestea vor fi purtate pe braţe de către păştenii îmbrăcaţi în strai naţional, de la mic până la bunic, iar drumulse va face pe jos, cu escortă de călăreţi purtători de drapele tricolore. Vor ajunge la biserică pe când preoţii vor fi terminat cu slujbele ultimelor parastase.

Convoiul este aşteptat cu praporii scoşi la poartă în dangăt de clopote.

Ajunşi, păştenii, sunt binecuvântaţi de către soborul de preoţi, respectiv,(anul acesta), toţi cei trei preoţi din comună, Părintele Marius, Părintele Vasile şi părintele Lucian, aceşti trei părinţei fiind pentru noi,  precum o sfântă treime,  care ne ţin uniţi laolaltă prin  exemplul lor de a trăi într-o desăvârşită pace şi bună înţelegere.

… Păştenii aşează coşurile doldora în faţa altarului iar preoţii încep slujba de sfinţire a darurilor ce vor deveni din nou dar-din-dar,  în dimineaţa de înviere, pâinea şi vinul adus azi de către păşteni devenind preasfântul trup şi sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, sfinţit şi, din nou dăruit nouă tuturor.

Alături de ,,Sfântul Paşti”,(care la noi în Ardeal se dăruieşte împreună, pâine-şi-vin, într-un recipient), vom primi şi câte un ou să-l luăm acasă şi să-l punem în apa cu care ne vom spăla faţa în cele trei zile de paşti ca să fim roşii în obraji şi fini ca oul.

Fără a lua Sfântul Paşti şi fără a mărturisi ,,Hristos a înviat!” – ,,Adevărat a înviat!”,  nimeni nu gustă din bunătăţile pregătite de  gospodine, iar primul fel va fi oul ciocnit între membri familiei mărturisindu-se de fiecare dată ,,Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!” .

…O ce binecuvântare este în familiile numeroase!

Vă daţi, dumneavoastră, seama de câte ori se va mărturisii în casele cu mulţi copii învierea Domnului? Şi să ştiţi că la tulgheşeni se păstrează şi trimiterea cojilor de ouă roşii pe apă, să vestească pe blajini că paştile au sosit.

Ehei, binecuvântat neam este neamul acesta românesc! Câte comori poartă în fiinţa lui ancestrală…!…  Nu cred că este pe lume popor mai bogat în tradiţii decât poporul nostru  şi cred că puterea acestor tradiţii, care sunt trup-şi-suflet amestecate cu rugăciunea, ne asigură seva nădejdii şi a ,,înveşnicirii”  noastre ca neam.

Da dragii mei, aşa s-au petrecut lucrurile şi în acest an cum v-am povestit că se petrece, de obicei, în ziua de joia mare.

A fost de rând satul Putna anul acesta. Înafară de darurile pentru sfânta anafură pascală, păştenii din acest an au mai adus în dar:  un disc, un potir şi o lingură pentru împărtăşanie, o icoană cu Maica Domnului, lumânări ce vor primi lumina în noaptea Învierii.

După ce slujba de sfiinţire s-a încheiat, s-au cântat pricesne aşa cum se întâmplă de fiecare dată.

În acest an, copiii de la clasa d-nei învăţătoare Lauriţa Scoruş ne-au făcut o surpriză frumoasă  şi au cântat şi ei o priceasnă; îi felicităm călduros pe această cale!  Apoi a urmat corul Şcolii Gimnaziale Tulgheş cu două pricesne şi, în încheierea programului, corul Ansamblului Artistic de Amatori ,,Plaiuri Tulgheşene” a cântat trei pricesne după care am stat toată lumea la o poză de grup cu faţa la Altar.

Încetişor am ieşit în curte, am făcut o poză în faţa bisericii, ne-am fotografiat cu caii iar pe urmă, cu toţii, ne-am dus la prăznicar că de, aşa-i datina, drumeţul trebuie pus la masă.

Am fost, cred, în jur de 130 de păşteni, socotind după locurile de la prăznicar, nepunând la socoteală pruncii din braţele mamelor, şi mai toţi eram în strai naţional. Cine n-a avut costumul întreg, a avut măcar ceva ce-a purta cândva bunicul ori tata, ori vre-un unchieş dar majoritatea erau cu straiul frumos şi adevărat,  moştenit din neam.

Am să vă arăt şi ceva imagini să nu ziceţi că vând ,,braşoave”.

Dragă lume asta-i! A  mai trecut un post mare, a mai sosit o Înviere. Ca mâine va veni şi Înălţarea şi Rusaliile şi cât ai zice vară-vară-primăvară ne-om trezi peste ,,dealuri zgribulite”  cu baba Dochia iar pe  capul nostru.

Timpul aleargă  şi-i tare năzdrăvan! Un gram de zgomot  nu face! Numa ne trezim că a trecut anul şi luna, şi…viaţa… Să ne ajute Dumnezeu să treacă toate cu folos! La bună vedere şi să auzim numai de bine !

Iacă m-am învrednicit, de tri vorbe-am mâzgălit şi la urmă-am iscălit:

îs tot io cum m-aţi ştiut, Lăcrămioara Pop, boţul cel de lut.

Tulgheş, 18. Aprilie, 2025

Articolul Joia Mare – tradiţie nepieritoare la Tulgheş apare prima dată în Ecoul muntilor.

Vremurile au evoluat, noi ne-am schimbat (la față și la port), dar relațiile noastre au rămas neatinse peste ani. Colegul Mihai Jitaru ne invită la o dublă lansare de carte spre a cinsti cum se cuvine „Ziua Culturii Naționale”. O dată cu mare semnificație națională, fiind ziua de naștere a marelui Eminescu.

N-am stat mult pe gânduri, am umplut mașina cu colegi de la Grințieș și din urbea de sub cetate și ne-am prezentat la Roman, la Muzeul de Artă. Acolo, în câteva minute, sala mare a muzeului, cât și cele două anticamere, s-au umplut rapid cu mulți oameni de cultură ai municipiului, cunoștințe diverse, cât și o parte din colegii autorului, tocmai din… secolul trecut.

Semn bun pentru realizator, totul însemnând că, deși a plecat demult din Roman, lumea nu l-a uitat pentru că a fost și este o persoană publică remarcantă.

Amfitrionii lansării au fost directoarea muzeului, profesoara Mihaela Ciobanu, alături de profesoara Irina Lazăr.

Doamna directoare a vorbit, în esență, despre importanța acestei zile pe care trebuie s-o onorăm prin tot ceea ce facem. Nu este prima dată când Mihai Jitaru apare cu lucrările sale în aula Muzeului de Artă din Roman.

Simt nevoia să precizez că al meu coleg este dascăl, sculptor și poet. Prima meserie a abandonat-o prin pensionare, dar este activ cu celelalte două.

Câțiva ani a fost plecat pe meleaguri străine, unde i-a venit fericita idee de a se ocupa de sculptură în lemn, lipsindu-i parfumul acestuia de acasă.

Lucrările realizate au fost admirate în expozițiile din țară și din străinătate. Aceste cuprind teme ca falsitatea, ipocrizia, hoția, bârfa, promovarea nonvalorilor, încălcarea drepturilor omului, lingușirea, trădarea de neam…

Acestea au constituit o modalitate extraordinară de a petrece timpul liber departe de locurile dragi din țară.

Profesoara Irina Lazăr, de altfel o talentată pictoriță, a reliefat calitatea autorului în vorbe meșteșugite care au plăcut auditorului.

Spre final, autorul Mihai Jitaru a arătat cum s-a ajuns de la sculptură la poezie. A încercat și a reușit să vorbească în versuri sentimentele pe care le generează fiecare sculptură în parte. Deci toate sculpturile lui se regăsesc, fiecare, într-o poezie. Poeziile au fost grupate în trei volume (unul lansat anterior) sub același generic “Parfum de lemn”, dar cu titluri diferite: “Aproape de iubire” și „Departe de  noi”.

În primul volum prezentat există un dialog cu lemnul, cu fibrele lui armonioase reieșind o rezonanță a toacei de la schit, un vaiet de tulnic, triluri de fluier ce duc spre poezia de iubire. Astfel au ieșit la iveală mesaje etice, estetice și morale izvorâte din sufletul omului sănătos de la… țară (mea culpa).

Mihai este un răzvrătit și nemulțumit de conducători și societate, dar mai crede în speranță, în puterea artei și a frumosului de a face lumea mai bună și mai curată.

Am făcut deja legătură cu volumul Departe de noi în care poetul este “mânios” pe mizeria sufletească ajunsă la rang de conducere. Arată metehnele societății actuale prezentate în tâlcuri deosebite cu acerba dorință de a schimba ceva în bine, deziderat ce-l avem cu toții. Am auzit  citindu-se și câteva strofe răzlețe spre a întări cele prezentate.

Spre final au apărut, cine credeți… copiii de la un club din Roman, îmbrăcați românește, cu un mic spectacol, așa cum fiecare di noi, oamenii de la catedră, le realizăm și prezentăm în zile de mare sărbătoare.

Anterior vorbeam de prezența colegilor noștri din promoția lui /77 (nu de la… 1877) un număr de 9 din cei 39, variabil ca număr. A fost o întâlnire caldă, cu pupături, cu amintiri care de care mai frumoase care a făcut ca seara culturală să fie deosebită.

N-am uitat de promisiuni, de schimburi de telefoane și mesaje că… probabil ne vom revedea la… 50 de ani de când am absolvit liceul pedagogic.

Activitatea s-a încheiat cu achiziții de carte și sculpturi, autografe, urări de bine și nu numai pentru un început de an.

Drept urmare și eu vă doresc toate cele bune și-mi îndrept privirile spre înălțimile ademenitoare care mă așteaptă cu mult drag!

Mihai Panţiru

Articolul Pribeag prin România: Ziua Culturii Naționale – Roman – 2025 apare prima dată în Ecoul muntilor.

Prima dată m-a pețit un băiat de la Brăila, dar nu mi-a plăcut zona și l-am refuzat. În 1946, m-am căsătorit, dar provenind amândoi din familii sărace nu am făcut nici o nuntă. Pe timpul războiului m-a luat o familie de boieri din Brăila, unde am crescut doi băieți, de aceea nu am prins aici războiul. Când m-am întors acasă nu am mai găsit nici mamă, nici tată, iar singurul frate a murit pe front.

La început ne-am făcut o singură cameră, cu o sobă de tablă în care am stat până în 1966. Am născut doi copii, o fată și un băiat. Băiatul anul acesta a murit. Hainele pe care le purtam erau făcute din cânepă, in și erau cusute de mine. Mâncarea zilnică era din ce aveai în gospodărie. Coceam câte un cuptor de mălai și plăcinte, foloseam laptele de la animale și altele.

Pe timpul comunismului, moșneagul a avut probleme cu miliția, deoarece folosea la ștanțarea topoarelor o ștanță nemțească. Televizor și radio am avut după anii ’70, iar cu tehnologia din ziua de azi nu o cunosc. În continuare vreau să vă povestesc despre moșneagul meu.

A fost unul dintre cei mai mari meșteșugari din toată zona în fabricarea topoarelor, țapinelor și tot ce ține de fierărie. Fiecare unealtă care ieșea din mâna lui avea o ștanță.

A vrut sa-și construiască o casă care să se învârtă după soare. Ca temelie voia să folosească niște șine de cale ferată pe care să le taie la rotund și pe niște roți să înceapă construcția casei, dar a rămas un vis neîmplinit. Și-a construit un gater care avea ca mecanism de acționare a pânzei un căruț umplut cu bolovani pe care cu un scripete îl urcai pe o râpă, iar când îi dădeai drumul la vale puteai tăia aproximativ 25 cm de buștean. Apoi și-a construit un gater mai modern, iar după câțiva ani și-a mai construit unul, unde motorul era învârtit de o roată mare! Și-a confecționat mai multe ustensile și aparate care îl ajutau să facă fel de fel de lucruri. Moara de măcinat grăunțe care este activată de o pedală”.

Din cele spuse de doamna Paraschiva, am completat noi prezentarea. După terminarea prelucrării toporului și călirea lui în diferite uleiuri și substanțe pe care numai el le știa, trecea la o nouă etapă și anume pânzuirea lui pe două tocile (piatra adusă de la o carieră din Pipirig) una mai mare mai poroasă care șlefuia toporul din gros și una fină. Cea mai importantă operație era călirea toporului, dar pe care nu a arătat-o niciodată la nimeni, probabil doar feciorului lui, care din păcate a luat acest secret în mormânt. Odată, tatăl meu l-a văzut pe bădia Alexandru după ce a călit un topor, a tăiat o bucată din gura lui și-a ieșit afară la soare să o privească și, în funcție de culoarea pe care o avea fierul, știa ce fel de călitură să-i de-a toporului pentru a rezista la fasonatul buștenilor în pădure.

Alt aparat făcut de el este polizorul care nu merge la curent ca cele din ziua de azi, ci este activat de o pedală pe care o calci cu piciorul. Aici ascuțea topoarele. De asemenea, un alt aparat pe care îl folosea este burghiul.

La fabricarea topoarelor folosea mangal pe care și-l făcea singur. Stivuia lemnele într-un anumit fel, le acoperea cu un rând de cetină, apoi cu un strat de pământ și făcea așa numita bocşă. Lăsa un loc micuț la baza ei unde dădea foc și stătea tot timpul lângă ea și o păzea ca lemnele să se transforme în cărbune și nu în cenușă. La multe din aceste proceduri era ajutat de familie, de soție și de fiica lui Maria, care știe și în ziua de astăzi să folosească toate aceste utilaje care sunt în perfectă stare de funcționare.

Bădia Alexandru Vigu, că așa îl știau toți oamenii, era un om dintr-o bucată, dacă ar fi putut ar fi muncit continuu. Foarte puțini au fost oamenii care s-au putut apropia de sufletul lui și l-a care le mai împărtășea câteva din secretele meseriei lui.

Pe seama lui Alexandru Vigu circulă multe povești, dar pe care vârsta noastră o face pe tanti Paraschiva să nu ni le spună.

Ionela şi Carmen TĂTARU

Articolul Investigaţiile noastre şcolăreşti din 2012: un meşter fierar de pe vremuri apare prima dată în Ecoul muntilor.

Legarea plutei este prima etapă a procesului, după ce lemnul era adus din pădure și depozitat pe malul râului, în „schele”. De acolo, buștenii erau transportați cu boii sau coborâți în apă cu ajutorul ţapinei, pentru a pregăti pluta. În apă, un lemn era așezat orizontal, iar pe acesta se puneau buștenii cu capetele mai subțiri. În mijlocul structurii, se adăugau bușteni de dimensiuni potrivite pentru a forma și lega al doilea căpătâi, denumit „tabla a doua”. La marginile primei table erau legați bușteni mai lungi pentru a întări structura și a proteja următoarea parte a plutei. Peste aceștia se așeza o chingă cioplită, mai lată, care se fixa cu cepuri de lemn, iar capetele lungi ale buștenilor erau tăiate cu toporul. Deasupra chingii, un jug era prins cu cepuri de lemn, iar în acest jug se fixau restele, pe care se așezau cârmele. În funcție de numărul cârmelor, restelele erau poziționate la distanțe echilibrate.

Cârma era confecționată dintr-un lemn lung, numit „condei”, de până la 8 metri, și o lopată din scândură fixată cu cuie de fier. La plutele formate din dulapi, cârma era mai scurtă. Primul căpătâi, cunoscut sub numele de „buzari”, reprezenta începutul plutei. Buștenii scurți de la marginile exterioare, numiți „argele”, protejau pluta de malurile râului și țineau lemnele strânse, fiind legate cu o sârmă subțire, numită „coardă”. În cazul plutelor cu mai multe căpătâie, căpătâile din mijloc erau numite „mijlocari”, iar ultimul era „curari”, care includea un jug și cârmă pentru dălcăuș.

După confecționarea plutelor, acestea trebuiau legate. Legătura dintre căpătâile plutei se făcea cu gânjuri. La începutul secolului XX, gânjurile erau realizate din nuiele de alun, care rezistau foarte bine, iar mai târziu s-a trecut la folosirea sârmei. Buștenii mai scurți, numiți „mânzocuri”, erau legați de mijlocari cu gânjuri și erau adăugați pentru a întări construcția. Plutele erau prevăzute cu bușteni mai lungi de-a lungul marginilor pentru a proteja căpătâile de agățarea de malurile râului. O plută putea conține între 30 și 60 de metri cubi de lemn, iar după război, s-a trecut la folosirea sprangii pentru legătura căpătâielor, ajungându-se la plute de până la 120 de metri cubi.

Pluta era condusă de doi plutași, ajutați de un dălcăuș, care putea fi un copil sau o femeie. Plutașii purtau un port tradițional, compus din cămașă de cânepă, pantaloni din lână țesuți manual, flanelă din lână de oaie, suman și pălărie sau căciulă de miel, în funcție de sezon. În picioare aveau opinci și ciorapi de lână, iar la brâu purtau chimir, o curea lată în care își țineau banii.

Drumul plutelor era de-a lungul râului Bistrița, un traseu lung care ajungea până la Galați, la confluența cu Dunărea. Cei mai cunoscuți plutași navigau pe râul Bistrița până la Piatra-Neamț. De acolo, plutele erau preluate de plutași din alte regiuni, cunoscuți sub numele de „gălățeni”, care le duceau mai departe pe râul Siret, până la Galați.

În drumul lor, plutașii se confruntau cu multe dificultăți, mai ales când vremea era nefavorabilă, iar plutele se blocau în locuri mai înguste sau în coturile râului. În aceste cazuri, plutașii formau „închisori de plute”, în care plutele se adunau și se blocau între ele. Munca era grea, dar plutașii o făceau cu multă dăruire și respect pentru tradiția lor.

Această tradiție a fost un simbol al muncii grele și al legăturii strânse dintre oamenii din zonă și natura care îi înconjura. Plutăritul a fost adesea însoțit de cântece și povești transmise din generație în generație, iar în cultura locală a rămas o imagine de respect și mândrie. În ciuda dificultăților, plutașii au continuat să practice acest meșteșug cu dragoste și devotament, iar în zilele noastre, tradiția plutăritului pe Bistrița este evocat cu respect în cântecele populare și în istoriile locale, fiind o parte esențială a patrimoniului cultural al regiunii.

Cȃntecul plutașilor de pe Bistrița

Gavril Galinescu

Dragu-mi-i cucu’ cântând,

Dragu-mi-i cucu’ cântând

Ṣi mierluşca şuierȃnd,

Pluta pe vale mergând.

Ṣi-am zis verde arţǎraş,

Ferice de cel plutaş

Vara-i toata lumea lui

Iarna stă cu mândra lui.

Refren : Foiliţă trei argele

Trage bade pluta-n schele.

Sa mă sui să-mi iau mărgele,

De la mal sǎ-mi iau tulpan!

În sfârșit, cu trudă multă,

M-am suit şi eu pe-o plută

Plută bună, bun plutaş,

Să mă ducă la oraş.

Pe la Balta Boului,

Cântam „Frunza  mărului”

Pe la pod pe la Bicaz,

Avui c-o mȃndră necaz!

Refren: Pe la pod pe la Tarcău

Sare cârma din resteu

Şi butucii vin buluc,

Văleleu, ce mai bucluc!

Dar plutaşul cel frumos

Nu  s-uita pe vale-n jos

Şi cu mine şuguia,

Pluta pe-un grind mi-o punea.

Stau şi plâng pe-un bolohan,

C-am rămas fără tulpan

Şi mă uit în sus cu jele,

C-am rămas fără mărgele.

Refren: Iar plutaşu-i cu alean,

C-a rămas  fără suman,

Fără sfredel şi topor,

Şi-a rămas cu capul gol.

Şi când apa este bună

Şi cu haitul împreună

Şi plutaşu-i chibzuit,

Duce pluta cu câştig!

Predă pluta la Sarata,

Adălmaşu-l bea la Slata,

Vine-acasă cu bani buni,

Obicei din moşi străbuni.

Refren:  Însă  dragostea de plute

Aduce necazuri multe

Nicio hasnă, nici un spor,

Ba pagubă adeseori!

Bibliografie: T. Galinescu, Plutașii de pe Bistrița, Editura Alfa, Piatra Neamţ, 2005.

Daiana FERARU

Articolul Îndeletniciri dispărute: Plutăritul pe râul Bistrița apare prima dată în Ecoul muntilor.

Iubitori și păstrători ai tradițiilor specifice Anului Nou, câțiva tineri din Agapia-Neamț și-au dorit să urmeze generațiilor anterioare și să continue un obicei frumos specific zonei: banta „Încheierea păcii”.

Încurajați de părinți și coordonați de Cristinel Coclisan, agăpean înflăcărat al tradițiilor caracteristice sărbătorilor de iarnă, tinerii au început pregătirile și repetițiile la sfârșitul lunii noiembrie 2024, pentru a avea o performanță excelentă în Ajunul Anului Nou și pe 1 ianuarie, atunci când au interpretat piesa la casele gospodarilor din Agapia, dar și pe 2 ianuarie, prin participarea lor la „Festivalul obiceiurilor și tradițiilor de Anul Nou” – de la Târgu-Neamț (ediția a XII-a).

Mesajul piesei interpretată de tineri îndeamnă pe cei care „i-au primit cu banta” să uite toate neplăcerile din anul 2024 care s-a încheiat, să „încheie pace” cu toți odată cu finalul anului și să pășească în noul an cu speranță, încredere, curaj și liniște. De aceea piesa începe cu o urătură intonată de unul din cei 4 arnăuți, apoi cu o cântare interpretată de toți: „…Iată Anul Nou s-a apropiat/ Anul Nou cu bine/ Odată cu Sfântul Vasile/ La noi în sat!”

Din punct de vedere istoric, obiceiul acesta frumos reprezintă o piesă de teatru, un dialog între armata română și armata germană, care ne amintește de contextul istoric al celui de-al Doilea Război Mondial, când pacea a fost formalizată prin semnarea armistițiului în 1944. Acest armistițiu a avut loc pe 12 septembrie 1944, în urma ofensivei sovietice care a dus la înfrângerea forțelor germane în România și la retragerea acestora.

Ambele armate sunt reprezentate în bantă de câte 6 gradați (împăratul, generalul și căpitanul), 3 din partea armatei române, respectiv 3 membri ai armatei germane. Costumele lor  reprezintă poziția sau rangul ce îl deține în cadrul armatei și sunt confecţionate din uniforme militare sau de tip CFR, peste care sunt aplicate numeroase șiruri de decorații, intercalate cu benzi decorative, franjuri şi epoleți originali sau de carton. Însemnul distinctiv al gradaților este cascheta cu pampon.

Din dialogul propriu-zis al celor două armate reiese curajul și vitejia românilor care s-au jertfit pentru independență și libertate, uneori chiar cu prețul vieții lor. Dârzenia și patriotismul românilor pentru apărarea țării reiese din expresiile: „Pe aici nu se va trece! Căci este al meu consemn/ De care se-nfioară trufașul machezeu!”.

Aproape de încheierea păcii, pentru a crea dezbinare între cele două armate, intervine și un „harap”. Funcția de „harap” era o funcție umilă, similară cu un slujitor sau ajutor, fiind un soldat care îndeplinea sarcini mai puțin onorante, precum transportul bagajelor, curățenia sau alte îndatoriri. În trecut, termenul era folosit pentru a desemna pe cineva aflat într-o poziție subalternă în cadrul armatei sau în serviciul unui ofițer, un fel de „slujitor militar”. Desigur acesta nu își îndeplinește scopul propus de a dezbina și pacea se încheie.

În cinstea păcii gradații încep să joace „Balotista”, fiind acompaniați și de instrumente precum trompetă sau saxofon,  acordeon și tobă. Tinerii îl dansează pereche, cu pași și mișcări ritmate și cu multe gesturi din care rezultă armonia, buna înțelegere, pacea și reconcilierea dintre cele două tabere care acum nu mai sunt opuse.

Bucuria păcii este redată la finalul piesei de „Jocul arnăuților”. Aceștia sunt în număr de 4 sau 6, poartă căciulă brumărie și opinci, ițari, fustă tradițională cu batistă cusută așezată în colț (atât în față, cât și în spate), bârneață și pulover roșu cusut cu multă migală cu diverse mărgele și paiete.

Arnăuții români erau o categorie de soldați originari din Țările Române (în special din Muntenia și Moldova) care aveau un renume de a fi buni luptători în armatele țărilor românești, deoarece domnitorii din Țările Române adesea apelau la serviciile lor ca o forță militară suplimentară.

La finalul piesei, tinerii cântă la unison cântarea tradițională „La mulți ani!” și sunt răsplătiți de gazde cu bucate, prăjituri și bani. Sunt multe ore de pregătire, muncă și repetiții intense, dar la final împlinirea sufletească a tinerilor este mai presus de orice!

Andrei Anisiea, clasa a VII-a

Preot Gheorghiţă Anisiea

Articolul BANTA „ÎNCHEIEREA PĂCII” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Într-un document ce datează din 1 ianuarie 1720 (Colecţia Hurmuzachi, vol. V, pp. 1576-1577, nr. 1972), se vorbeşte despre zona menţionată anterior ca fiind una de transhumanţă a oierilor din Mărginimea Sibiului, care îşi coborau turmele la iernat în Moldova (în Munţii Căliman vărau îndeosebi cei din Galeş, astăzi localitate componentă a oraşului Sălişte), amintind de acea „…necontenită trecere de oi şi de produse ale acestora între Ardeal şi de aici în Moldova, la stînele multe ce au acolo”, iar Balázs Orbán (1869), menţionează faptul că în Munţii Căliman, pe timp de vară existau aproximativ 15,000 de vite mari şi 50,000-60,000 de oi, care aparţineau oierilor mărgineni.

Reputatul geograf şi etnolog, Nicolae Dragomir, în anul 1926, arată că aceştia, „bârsanii”, erau atraşi de întinsele suprafeţe cu păşune existente aici, arendând pentru vărat în mod special zona alpină a Călimanului. Respectivele locuri se aflau în proprietatea comunelor din Dealurile Bistriţei şi Reghinului (Monor, Şieuţ, Şieu, Budacu de Sus, Ruşii-Munţi, Morăreni, Brâncoveneşti, Ideciu de Jos), precum şi ale nobililor maghiari, Bánffy, Urmánczi şi Kemény. La sfârşitul verii, drumul oilor spre Moldova, se realiza prin Defileul Mureşului, până la Topliţa, iar de acolo peste munţi în Valea Bistricioarei, prin Tulgheş (Pasul Prisecani), care în secolul al XIX-lea se constituia ca punct vamal, unde oile erau numărate. Pe acolo, treceau cirezi de vite şi herghelii de cai, îndreptându-se spre Piatra Neamţ, de unde crescătorii de animale din zona montană îşi procurau cerealele necesare gospodăriilor lor. În felul acesta, Tulgheşul a devenit un important punct de tranzit pentru comerţul cu lemn, dar şi cu animale, anual fiind „exportate” peste 300,000 de oi şi 10,000 de cai. Un alt drum al oilor se realiza prin Bilbor sau peste Drăgoiasa, iar de acolo mai departe spre Dorna.

În anul 1934, valorosul geograf Laurian Someşan, la Universitatea din Cluj, îşi susţine doctoratul cu teza „Vieaţa pastorală în Munţii Călimani”, care potrivit cercetărilor sale de teren afirmă că „…se poate preţui că numărul oilor ajunge la aproximativ 75.000”.

O bună parte din acestea aparţineau „târgovenilor”, ale căror aşezări sunt dispuse pe faţada vestică a Munţilor Călimani. Foarte pricepuţi într-ale ciobăniei, se îngrijeau şi de oile proprietarilor din Bilbor şi Drăgoiasa, de la care cumpărau fân pe timp de iarnă atunci când îşi iernau mai mulţi ani la rând turmele în aceste sate. Complexitatea economiei pastorale din aceşti munţi în decursul vremii a intrat şi în atenţia cercetătorilor etnografi, fiindu-ne oferite câteva informaţii preţioase privitoare la tipurile de stâne, calendarul şi organizarea vieţii pastorale, specificul local şi sistemele de păstorit, precum şi tehnicile, procedeele şi instrumentarul unei stâni. O amplă incursiune a evoluţiei fenomenului pastoral din această zonă a fost realizată de etnograful harghitean, Dorel Marc, în lucrarea „Structuri ocupaţionale tradiţionale în zona Topliţei Mureşului Superior” (2010), constituită ca parte din teza sa de doctorat, susţinută în cadrul Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu. Nu în ultimul rând ţinem să amintim şi câteva studii din domeniul etnologiei cu aplecare directă asupra cunoaşterii obiceiurilor legate de păstorit (superstiţii referitoare la apărarea animalelor de la stână contra fiarelor sălbatice sau anumite obiceiuri pastorale de muncă), precum şi culegeri de creaţii folclorice din zona de nord a judeţului Harghita, care cuprind şi această activitate.

Calendarul vieţii pastorale variază în funcţie de venirea primăverii, în general în intervalul cuprins între 23 aprilie (Sfântul Mare Mucenic Gheorghe) şi 14 octombrie (Sfânta Cuvioasă Parascheva). Păşunile sunt folosite în perioada mai-octombrie, cuprinzând între 130-150 de zile pentru bovine şi 150-180 de zile pentru ovine, iar zona fâneţelor, este accesată numai toamna după cosirea şi recoltarea fânului. Au existat ani în care datorită temperaturilor deosebit de scăzute şi a apariţiei zăpezii în plină primăvară, ciobanii să fie nevoiţi a coborî cu animalele, în sat, reîntorcându-se ulterior în muntele unde vărau.

Creşterea bovinelor. Reprezintă cel mai important sector care aduce venituri consistente populaţiei din Bilbor, aproape că nu există nicio gospodărie în care acestea să nu fie prezente, fapt demonstrat prin densitatea ridicată de peste 37.5 capete/100 ha teren agricol (anul 2018).

În privinţa raselor de bovine, domină Bălţata Românească cu metişii săi, respectiv Pinzgau, crescute exclusiv pentru lapte ecologic şi mai puţin pentru carne, astăzi renunţându-se în totalitate folosirea lor pentru tracţiune. Sunt specii bine adaptate condiţiilor montane, parcurgând zilnic mari distanţe, pe pante relativ înclinate şi denivelate, rezistând şi la asprimea condiţiilor meteorlogice, fapt ce duce la o productivitate a laptelui, în general modestă. În ultima jumătate de veac efectivele de bovine au crescut simţitor, în primul rând datorită existenţei unor contracte deosebit de rentabile între producători şi stat, prin care se achiziţiona tineret bovin, respectiv actualmente, prin subvenţiile primite de la A.P.I.A.

Cu mai bine de cinci decenii în urmă, pe perioada verii s-au practicat şi asocieri pastorale pentru îngrăşarea sau întremarea boilor la jug, care erau folosiţi în timpul iernii la plutărit şi în gospodăriile populaţiei, la diferite munci agricole. Strânsul boilor se făcea primăvara, după încheierea muncilor agricole, iar alesul realizându-se la începutul lunii septembrie (de regulă în jurul datei de 14 septembrie, când se prăznuieşte o mare sărbătoare, „Înălţarea Sfintei Cruci”, ce marchează sfârşitul verii şi începutul toamnei).

În perioada celor două războaie mondiale, taurinele au scăzut semnificativ în fiecare gospodărie din cauza confiscării acestora de către armată, iar mai apoi, după anii 1960, datorită cotelor mari şi normelor de muncă greu de îndeplinit. Această activitate este consemnată şi cunoscută în toponimia locală prin numele pe care astăzi îl poartă anumite trupuri de păşune din împrejurimile depresiunii Bilbor (Poiana Boilor, Smida Boului, Bourie). După această perioadă numărul cabalinelor a început să crească, fiind folosite numai pentru tracţiune în efectuarea nenumăratelor lucrări agricole şi forestiere (346 capete, 3.8 cabaline/100 ha teren agricol, 2018). Deoarece caii sunt mari consumatori de fân, localnicii îi vărează în păşunile din munţii înconjurători (Căliman şi Giurgeu), fără însă a exista un loc destinat exclusiv acestora. În mulţi ani consecutivi, hergheliile de cai nu au avut un păstor care să-i supravegheze, astfel că în decursul timpului s-a constatat un număr ridicat de furturi în special a unor exemplare mai frumoase.

Creşterea ovinelor. Este a doua ca importanţă după creşterea bovinelor, principalul scop fiind legat de producţia de lapte şi mai puţin pentru lână şi carne. Ovinele de pe teritoriul comunei Bilbor, în anul 2018, prezintă o densitate relativ ridicată de 22.2 capete/100 ha teren agricol. Peste 80% aparţin rasei Ţurcană albă, presupunându-se că acestea ar proveni de la oierii mărgineni ce-şi păşteau turmele în Munţii Căliman. De asemenea, se alătură şi o serie de metişi din rasa Ţigaie sau Stogoşă, obţinută din încrucişarea rasei Ţurcană cu Ţigaie.

Dacă în intervalul anilor 1960-1980, se remarca o creştere substanţială a acestui efectiv de animale, impulsionat pe baza stimulentelor acordate de către stat prin contractarea de miei, lână şi caş, în prezent numărul de ovine constată o scădere aproape regulată. Cauzele vizibilului regres se datorează în primul rând nerentabilităţii creşterii acestei specii în condiţiile de astăzi, coroborată cu cererea inexistentă sau redusă de lână pe piaţa internă. Actualmente, tunsul oilor se realizează în gospodăria fiecărui proprietar, folosindu-se aşa numitele „foarfece ţigăneşti”, manuale cu diferite lungimi ale lamelor de tăiere.

Alături de ovine, menţionăm şi activitatea de creştere a caprinelor, care nu este specifică locuitorilor din Bilbor, deoarece predomină pădurile de conifere (215 capete în anul 2018). Este reprezentată aproape în totalitate de o rasă primitivă, Rasa carpatină, încă insuficient ameliorată. Pentru a fi recunoscute atunci când se întorc la iernat, oile şi caprele prezintă la urechi sau la coarne o serie de semne specifice realizate de către fiecare proprietar înainte de a fi incluse în turmă. Potrivit descrierilor făcute de câţiva dintre gospodarii comunei, putem enumera o parte din principalele semne: potricală (simplă şi/sau dublă, sfârtecată), teşitură (retezătură), furculeaţă, pişcătură, cercel, hârleţ, pânuşită, şâietură, respectiv diverse combinaţii ale acestor semne, sau fie prin introducerea în lobul urechii a unei sârme care prezintă o anumită formă. Pot fi aplicate atât la cele „şute” (adică cele fără coarne), cât şi la cele care prezintă coarnele lungi îndoite, acestora din urmă putându-le fi retezate unul sau ambele coarne. Conform noilor cerinte europene, medicul veterinar oferă celor care deţin ovine, caprine şi bovine un „cercel” din plastic numit „crotal vizual”, pe care este imprimat laser un cod unic ce permite identificarea animalului respectiv, prin care se ţine astfel o evidenţă clară a efectivelor.

(Va urma).

George-Bogdan TOFAN, Adrian NIŢĂ

Articolul Contribuţii etno-geografice la cunoaşterea activităţii de păstorit din Comuna Bilbor (I) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Bine ai venit, iarnă, anotimp nu numai al zăpezii şi al frigului, ci şi acela al bucuriilor prilejuite de atâtea datini şi obiceiuri legate de sărbătorirea Naşterii Domnului. Fiecare popor are propria mitologie, alcătuită din legende şi povestiri. Sărbătorile de iarnă cuprind o serie de manifestări religioase, iubite şi aşteptate de toată lumea, în special de copii. Ele încununează finalul unui an calendaristic plin de evenimente importante în viaţa omului. Este momentul în care se culeg roadele muncii, fie că sunt copii sau adulţi.

La invitația doamnei director al Casei de Cultură „Ion Creangă” Târgu Neamț, Ioana Brădișteanu-Rusu, membrii Ansamblului „Mlădițele Farcașei” au răspuns prezent și anul acesta la Festivalul de obiceiuri și datini de Anul Nou, 2025. Costumele populare, sumanele,  poalele, catrinţele şi bundițele, nojițele şi opincile, iile şi ițarii au fost primenite şi pregătite pentru spectacolul mult aşteptat.

Douăzeci și trei de ansambluri din diferite zone ale județului și nu numai au reprezentat cu mândrie regiunea de unde provin. Nu pot să nu-i  enumăr:

Capra de la Petricaniˮ (Neamț), „Încheierea păciiˮ Agapia (Neamț), „Plugul cu boiˮ Humulești (Neamț), „Urșii giroveniˮ (Girov, Neamț), „Năvala urșilorˮ (Boțești, Neamț), Alaiul de urători Boiștea (Neamț), „Codrii Stânișoareiˮ (Borca, Neamț), Alaiul de la Răucești (Neamț), „Jocul ursuluiˮ (Fălticeni, Suceava), Ansamblul „Comorile Neamțuluiˮ Piatra-Neamț, „Cununița Moldoveiˮ Costuleni, Ansamblul „Ținutul zimbruluiˮ Târgu Neamț, „Capra mutăˮ (Preoțești, Neamț), „Sumănariiˮ de la Trifești (Neamț), „Cerbulˮ de la Zbereni (Iași), „Mlădițele Farcașeiˮ (Farcașa, Neamț), „Codrulețulˮ (Vorona, Botoșani), „Arnăuțiiˮ (Humulești), „Stejărelul – Vlăstarele lui Enescuˮ (Botoșani), „Ceata de la Boroaiaˮ, „Ceata capreiˮ din Cornu Luncii (Suceava). Un potop de costume și măști populare, instrumente muzicale, urători cu bice și clopote de difetite mărimi, care cu boi, toate acestea transmiţând veselie, spontaneitate, ingeniozitate, forţă, graţie, altruism. Piața din centrul orașului Târgu-Neamț era arhiplină, exact așa cum era de așteptat când este organizat un festival de acest gen, parada spectaculoasă impresionând publicul. O adevărată sărbătoare! Pe chipurile tuturor se citea fericirea!

Negreșit, mlădițele participând la astfel de întâlniri extraordinare nu pot decât să-și dezvolte gusturile autentice, imaginile, valorile morale, spirituale, artistice, specifice zonei din care provin şi să le deschidă dorinţa spre conservarea şi promovarea acestora, transmiţând mesajul purităţii şi al unităţii, al frumuseţii folclorului românesc, acela al reunirii sufletelor prin artă.

Nu pot să nu amintesc și de premierea la secțiunea Originalitatea repertoriului a Ansamblului „Codrii Stânișoarei”, din Borca,  acesta obținând premiul al III-lea.

Succesul acestui spectacol, pentru că a fost un spectacol în aer liber, energizant și spectaculos, se vede cu ușurință în instantaneele surprinse de fotografii profesioniști.

Felicitări organizatorilor, a fost o ediție foarte reușită!

Despina GHEORGHIU

Articolul Festivalul obiceiurilor și tradițiilor de Anul Nou, Târgu-Neamț, ediția a XII-a apare prima dată în Ecoul muntilor.

Frumoasă, plăcută, dar mai ales harnică, Anastasia Stelea împărtășește o dragoste pură pentru cele mai blănde animale și iubite de însuși Dumnezeu din Cer, oițele. În turma ei sunt aproximativ 60-70 de animale, toate unice în ochii de copil ai fetei, pentru că la vârsta de 13 ani, când alții au pasiuni  telefoanele, tabletele, machiajele și shopping-ul, ea e pasionată de starea de bine a animalelor sale, pe care le cunoaște după nume și înfățișare.

Povestea ei a început când familia sa, cea care a sprijinit-o necondiționat și o va sprijini mereu, a cumpărat niște cai. Tot ce a însemnat îngrijirea lor a fost imediat adoptată de micuța fermier, bineînțeles alături de părinții săi. Când familia a vândut caii pentru a cumpăra diverse utilaje atât de necesare într-o gospodărie, se impunea obligatoriu o nouă direcție pentru hobby-ul său. După o vreme, când dorința ei de a fi ciobăniță, inspirată și încurajată de cei care aveau să îi devina mentori și călăuze în drumul ciobăniei, Costel Bondrea și soția Titiana, a devenit realitate, totul a prins contur. Primele oi , 5 la număr, și un berbec, au fost cumpărate de la același Costel Bondrea, care în vară avea să le adauge la turma lui, cu promisiunea că are grijă de ele toată vara, dar mai ales că o ajuta pe Anastasia să aibă mai multe. Promisiunea s-a îndeplinit în perioada 2020-2024 când efectivul a crescut an de an, în frunte cu oița ei preferată, Stela, și apărătorii credincioși ai familiei, câinii din rasa ciobănesc de Bucovina. Cățelușa Luna, prietena Anastasiei, e alinarea ei la bine și la rău. Să nu credeți că adolescenții nu sunt feriți de supărări…

Bunăoară, în urmă cu doi ani, la școală elevii au scris fiecare câte o scrisoare pentru nimeni altul decât Moș Crăciun. Scrisorile au fost citite rând pe rând și când fetița noastră a auzit că e singura din clasă care a cerut o pungă de bomboane pe care să o împartă cu frățiorul ei și o oiță, tare s-a mai necăjit că dorințele ei au fost cumva naive și luate în râs. Dar cum Moș Crăciun nu dezamăgește niciodată, i-a ascultat dorința și în seara de Ajun, când copiii s-au întors de la colindat, o mândrețe de mioară o aștepta cuminte, cu canac roșu la gât, în curtea casei, botezată Mădălina.

Același Costel Bondrea, doi ani mai târziu, avea să o înlocuiască pe Mădălina, când aceasta a murit cu alta și mai frumoasă, pe care însăși prințesa noastră și-a ales-o după bunul plac al inimii dintre oile ciobanului.

Toată vara, la toate muncile specifice, cu biciul în mână și chiuind de fericire, se află Anastasia: la făcut de balmoș, la mutatul coșerelor, la urcatul oilor în munte, la dat în strungă, la alesul mieilor și la toate evenimentele importante din stână, ea este acolo. Chiar și ziua ei de naștere a sărbătorit-o pe Asod, împreună cu cei dragi ei. Iar tortul a fost o minunăție dulce cu oițele decor.

În completare, ea mai are un hobby și anume fotografia. Elicris Creativ este concursul la care a primit premiul I, cu ocazia zilei de 15 ianuarie, când a omagiată nașterea poetului național al României. Ca urmare, pozele sale au fost cele mai inspirate, alese fruntașe de către specialiști.

Ce își dorește pentru frumoasa vârstă de 14 ani? Răspunsul e simplu, să ajungă la 100 de oi și o zi de naștere la stâna din Bâtcă. Luați aminte, fericirea sufletească este cheia marilor succese!

Asemeni sportivilor de renume, a elevilor străluciți din această țară frumoasă, cu rezultate excelente în toate domeniile, dar mai presus de toate cu multă pasiune și multă munca depusă pentru a ajunge la performanță, asemenea lor este și adolescenta noastră.

Ea este urmașul unui popor mioritic, exemplul viu pentru cei de vârsta ei care doresc să exceleze într-un anumit domeniu, chiar dacă nu împart aceleași pasiuni cu Anastasia, însă pun suflet în tot ce fac. Ea împarte o idee comună cu cei care o susțin, indiferent că sunt profesori, părinți, prieteni: „Să nu lăsăm munții să moară!”, afirmă convingătoare a noastră prințesă mioritică.

Corina Cruşitu

Articolul Anastasia… o prințesă mioritică din zilele noastre apare prima dată în Ecoul muntilor.

Când laptele se închega era rupt şi apoi bătut cu mâna până ajungea iar ca laptele dulce. Apoi încet, cu multă grijă, cu ambele mâini se strângea pe fundul budăcii. Se tăia cu un cuţit de lemn pentru a fi scos cu uşurinţă şi pus într-o budăcuţă. Era din nou stors până când zerul ieşea aproape alb. Acesta era pus în budacă. Caşul se frământa mărunt cu ambele mâini, apoi budăcuţa era pusă câteva minute lângă foc. Iarăşi era presat cu amândouă mâinile pentru a scoate jintuitul ce se punea într-o bărbânţă.

Caşul era pus într-o strecurătoare ce se strângea cu un sucitor şi se atârna într-un cui. Sub el era pus un vas în care se scurgea zerul. Când caşul se scurgea bine era scos din strecurătoare şi dus în brânzărie, acoperit cu un tifon, pentru a fi ferit de muşte şi praf. Aici era lăsat câteva zile până prindea o culoare gălbuie. Erau anunţaţi proprietarii pentru a-şi ridica „dreptul”. Aceştia se prezentau în ziua stabilită, aduceau câteva produse şi mai ales verdeţuri, la care mai adăugau o cinste pentru ciobani.

După ce termina caşul, căldarea cu zer era pusă la foc pe o cujbă se mesteca cu un tăujer, să nu se prindă, până când urdea. Era luată la moment de pe foc, pentru a nu se hulburi (împrăştia), culeasă cu o lingură mare şi pusă în strecurătoarea aşezată pe hârzob. Strecurătoarea era pusă în cui şi lăsată să se scurgă zerul.

De regulă ciobanii opăreau ciuveele cu zerul fierbinte, apoi le clăteau cu apă rece şi le atârnau în ramurile unui trunchi uscat, aflat lângă stână, pentru a se usca şi aerisi. Zerul rămas era amestecat cu făină sau tărâţe şi constituia hrana câinilor sau a porcilor ce se creşteau pe lângă stână.

Fiecare deţinător de oi primea şi un kg de unt la 3-4 oi. Untul se obţinea din jintuit. La fiecare închegat jintuitul era pus în bărbânţă şi se ţinea acolo timp de 2-3 săptămâni până se acrea. Apoi era pus în budău şi se bătea cu bighidelul (o roată din lemn găurită, cu coadă) până se alegea. Era o muncă costisitoare, nu grea, pe care o făceau cam tot strungarii. Dar gustul lui compensa efortul.

Toate ciuveele erau din lemn făcute de dogarii din sat. Ele erau păstrate de stăpânii de stână sau de un cioban de bază şi erau înlocuite doar atunci când se deteriorau.

Ilie Alexandru

Articolul De la un fiu de cioban vrednic: Modul de preparare a produselor lactate şi uneltele folosite apare prima dată în Ecoul muntilor.