Înainte de toate, sunt un om crescut într-o familie în care relația cu bunicii și cu mama a fost foarte profundă, iar de acolo vine și legătura mea cu literatura și cu poveștile. Primele mele imagini literare sunt legate de bunicul meu, care îmi spunea povești în copilărie. Țin minte și acum una dintre ele, despre o fată de împărat care avea un soare în spate. Acolo cred că s-a născut, fără să îmi dau seama atunci, fascinația mea pentru poveste și pentru puterea cuvintelor de a crea lumi și imagini care rămân cu tine toată viața.

Am urmat un liceu pedagogic, pentru că mi-au plăcut întotdeauna copiii și, mai ales, dialogul cu ei în jurul cărților. Mai târziu am studiat la Facultatea de Litere din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași, specializarea română-engleză, pe care am absolvit-o în 2005. Pentru o perioadă am lucrat în învățământ, ca educatoare într-o grădiniță cu predare în limba engleză, însă drumul meu profesional s-a îndreptat ulterior spre mediul corporatist, unde lucrez și astăzi. A fost o experiență care m-a format foarte mult ca om și care, într-un mod neașteptat, mi-a dat și curajul de a începe să scriu.

Astăzi cred că toate aceste lumi din viața mea – familia, literatura, relația cu copiii, experiența profesională – se întâlnesc în ceea ce scriu și în felul în care încerc să construiesc punți între oameni, generații și povești.

Povestește-ne despre cel mai recent proiect literar al tău.

Nu pot să vă ofer încă foarte multe detalii despre cel mai recent proiect literar al meu, pentru că romanul nu este finalizat complet. În acest moment mă aflu în etapa în care lucrez împreună cu editura la ultima variantă înainte de tipar. Pot spune însă că este un proiect foarte drag mie și că mă bucur enorm că el merge acum spre publicare la o editura prestigioasă.

Este un roman pentru copii, construit pornind din toată experiența acumulată în cadrul Clubului de Lectură al Casiei. În acești aproape trei ani de întâlniri lunare cu copiii, am avut șansa să înțeleg mai bine ce își doresc ei să găsească într-o carte: povești care să vorbească despre lumea lor, despre copiii de astăzi, despre fricile, curiozitățile și nevoia lor de aventură și apartenență. Mi-am dorit să scriu o carte care să îi facă să rămână în poveste până la final, curioși și implicați emoțional.

Romanul are o legătură foarte profundă cu Valea Bistriței, un loc de care m-am atașat foarte mult. Soțul meu își are originile aici, iar comunitatea m-a primit și m-a integrat ca pe unul de-al lor. Cred că tocmai de aceea această carte s-a născut firesc din relația mea cu oamenii și locurile de aici. Este o poveste inspirată substanțial din realitățile de pe Valea Bistriței, o aventură în care sunt implicați copii și care poartă foarte mult din spiritul acestei zone. Mai multe detalii voi putea împărtăși cu mare drag după apariția cărții. Până atunci, prefer să las povestea să își păstreze puțin misterul.

În ce moment/context viața ta s-a întors definitiv spre literatură?

Relația mea cu literatura a existat dintotdeauna, însă multă vreme nu am avut curajul să scriu. Aveam impresia că literatura nu este rezervată unor oameni simpli ca mine, eu fiind nepoată de țărani. Momentul decisiv a venit în urma unei activități profesionale, când am lucrat la o broșură dedicată istoriei iluminatului public din Iași. Broșura a fost prezentată într-un eveniment al companiei la care lucrez, iar reacția oamenilor care citeau ceea ce realizasem eu mi-a dat curajul să încerc mai departe. Am venit acasă, am deschis laptopul și am început să scriu. Mai întâi fragmente autobiografice, apoi, în mod organizat, romanul Blestemul podului.

Care e sentimentul autorului după scrierea primului roman?

Cred că, după primul roman, apare în primul rând un sentiment de responsabilitate. În momentul în care trimiți o carte în lume, ea nu îți mai aparține doar ție. Devine parte din experiența emoțională a cititorilor și începe să trăiască prin felul în care este interpretată și simțită de fiecare dintre ei. Pentru mine, publicarea romanului Blestemul podului a venit și cu multă recunoștință: față de oamenii care și-au deschis sufletul și mi-au povestit fragmente din istoria familiilor lor, față de bunicii mei și față de cititorii care au primit această carte cu atâta emoție.

Datorită romanului am cunoscut oameni foarte frumoși, cititori cu care ulterior m-am și împrietenit, oameni care mi-au mărturisit cât de mult a însemnat această carte pentru ei, pentru că i-a ajutat să își înțeleagă mai bine părinții și să îi simtă mai aproape pe cei pe care i-au pierdut. Mulți au empatizat profund cu anumite personaje sau întâmplări din roman, pentru că acestea le-au trezit amintiri din copilărie sau le-au readus la viață povești din propriile familii. Cred că acesta este unul dintre cele mai emoționante lucruri pe care literatura le poate face: să creeze punți între oameni, între generații și între experiențe de viață aparent diferite, dar care, în esență, poartă aceleași emoții umane

Ce înseamnă literatura pentru Mădălina Tanasă azi?

Literatura înseamnă pentru mine un mod de a conecta trecutul cu prezentul și de a înțelege mai profund oamenii și lumea în care trăim. Cred că istoria ne informează, dar literatura ne ajută să simțim. Prin literatură avem șansa să intrăm în viețile altor oameni, să le înțelegem durerile, fricile, speranțele și să devenim mai empatici. Astăzi simt literatura și ca pe o responsabilitate: aceea de a spune poveștile care riscă să fie uitate și de a da glas unor experiențe pe care mulți nu au avut curajul sau contextul să le mărturisească.

În același timp, din perspectiva activității mele cu copiii și a Clubului de Lectură al Casiei, simt că literatura este și un instrument extraordinar prin care cei mici pot evolua și se pot înțelege mai bine pe ei înșiși și pe ceilalți. Prin lectură, copiii au șansa să descopere experiențe diferite de ale lor, să învețe empatia, să își pună întrebări și să își construiască propria relație cu lumea. Mă bucur foarte mult că am ocazia să citesc astăzi atât de multă literatură pentru copii la care noi, generația noastră, nu am avut acces atunci când eram mici.

Și poate că tocmai aceasta este una dintre cele mai mari bucurii ale mele legate de scris și de lectură: faptul că simt că există loc în sufletul meu atât pentru povești grele, inspirate din realități precum războiul sau foametea, cât și pentru povești luminoase, pline de aventură și creativitate, care să îi apropie pe copii de literatură și să îi facă să iubească lectura.

Ce te-a determinat să abordezi literatura pentru copii?

Cred că apropierea mea de literatura pentru copii a venit firesc, din două direcții care s-au întâlnit foarte natural în viața mea. Pe de o parte, am avut dintotdeauna o relație foarte bună cu copiii – am urmat un liceu pedagogic, am lucrat o perioadă în învățământ și mereu mi-a plăcut dialogul cu cei mici, mai ales atunci când vine vorba despre cărți și povești. Pe de altă parte, experiența Clubului de Lectură al Casiei m-a ajutat enorm să înțeleg felul în care copiii citesc astăzi și ce își doresc să găsească într-o carte.

În toți acești ani petrecuți alături de copii, discutând lunar despre literatură, am realizat cât de important este ca ei să se regăsească în poveștile pe care le citesc, să simtă că literatura vorbește și despre lumea lor, despre fricile, curiozitățile, prieteniile și problemele lor reale. Cred foarte mult că primul contact cu literatura trebuie să fie unul luminos și sincer, pentru că doar așa îi putem apropia cu adevărat de lectură.

În același timp, mă bucur foarte mult că trăim într-o perioadă în care există atât de multă literatură valoroasă pentru copii și adolescenți, la care generația noastră nu a avut acces. Simt că scriind pentru copii completez într-un fel experiența mea literară: există în mine atât nevoia de a spune povești grele, despre memorie și război, cât și bucuria de a construi lumi pline de aventură, mister și creativitate pentru cei mici.

Clubul de Lectură al Casiei

Clubul de Lectură al Casiei s-a născut dintr-o nevoie foarte simplă și foarte sinceră: dorința fiicei mele de a participa la un club de lectură pentru copii. La acel moment nu găseam în Iași un astfel de spațiu deschis publicului larg pentru categoria de vârstă 9 – 13 ani, așa că am decis să îl construim noi, împreună.

La început a fost un proiect mic, construit cu mult entuziasm și cu foarte mult devotament, dar în timp a devenit o comunitate extraordinar de frumoasă. În acești ani am crescut împreună cu copiii care vin la club: am început cu lecturi mai simple și mai ludice, iar astăzi discutăm cărți tot mai complexe, despre relații de familie, război, bullying, apartenență sau maturizare. Cred că cel mai valoros lucru este faptul că aici copiii învață să vorbească liber despre ceea ce simt și despre ceea ce citesc, fără teama de a greși.

Pentru mine, clubul este și o lecție continuă despre felul în care citesc copiii de astăzi. Datorită lor am înțeles mai bine ce îi atrage, ce îi emoționează și ce îi face să rămână aproape de literatură. Iar întâlnirile cu scriitorii contemporani și traducătorii pe care i-am avut invitați (Jo Cotterill, Matei Vișniec, Adina Popescu, Adina Rosetti, Laura Frunză, Loredana Voicilă) și  colaborările cu FILIT sau cu Muzeul Literaturii Române au transformat acest proiect într-un spațiu viu, în care literatura nu mai pare ceva îndepărtat sau obligatoriu, ci o experiență reală și apropiată de viața lor.

Ce ai da mai departe din toată experiența ta de lectură până acum?

Cred că cel mai important lucru pe care l-am învățat prin lectură este faptul că literatura ne ajută să ieșim din limitele propriei noastre experiențe de viață. Fără cărți, rămânem doar în interiorul lumii noastre, însă prin lectură avem șansa să trăim zeci sau sute de alte vieți, să înțelegem oameni foarte diferiți de noi și să devenim mai empatici.

Aș da mai departe și ideea că lectura nu trebuie transformată într-o obligație sau într-o probă de performanță intelectuală. Cred că fiecare om trebuie să își găsească acele cărți care îi vorbesc sincer și care îl ajută să se înțeleagă mai bine pe sine și pe ceilalți. Iar în cazul copiilor, cred că este foarte important să le oferim literatura potrivită vârstei și sensibilității lor, pentru că doar așa putem construi o relație autentică și de durată cu lectura.

Pentru mine, literatura a fost și rămâne un spațiu al întâlnirii dintre oameni, generații și experiențe de viață. Cred că aceasta este una dintre cele mai mari puteri ale ei: aceea de a ne face să ne simțim mai puțin singuri.

Un gând pentru cititori/un răspuns la o întrebare pe care nu am formulat-o încă.

Trăim într-o perioadă foarte grăbită, în care oamenii au din ce în ce mai puțin timp să stea cu adevărat față în față cu propriile emoții. Literatura rămâne unul dintre puținele spații în care mai putem face asta: un spațiu în care avem voie să încetinim, să simțim și să ne punem întrebări.

Mi-aș dori ca oamenii să nu aleagă cărțile în funcție de mode sau de presiunea socială, ci în funcție de ceea ce simt că au nevoie într-un anumit moment al vieții lor. Sunt convinsă că există o carte potrivită pentru fiecare vârstă, pentru fiecare etapă și pentru fiecare rană pe care o purtăm.

Și cred foarte mult că literatura poate deveni un spațiu de siguranță al întâlnirii sincere dintre părinți și copii. Pentru familiile care aleg să citească împreună, cărțile pot fi un punct de plecare pentru conversații autentice și profunde, dar și o formă de timp petrecut cu adevărat împreună. Este unul dintre lucrurile pentru care militez cel mai mult astăzi în relația dintre copii și părinți: ideea că lectura nu înseamnă doar educație, ci și conectare, apropiere și construire de relații.

Poate că, într-o lume alertă și în continuă schimbare, literatura rămâne unul dintre puținele locuri în care oamenii mai au timp să stea cu adevărat unii lângă ceilalți.

Realizat de Ecaterina Carază

Articolul Despre literatură și nu numai – interviu cu scriitoarea Mădălina Tanasă apare prima dată în Ecoul muntilor.

A absolvit Școala primară și gimnazială Galu în perioada 1956- 1964, apoi cursurile Liceului Mihail Sadoveanu Borca, clasele VIII-IX și apoi clasele X-XI de la Liceul Militar „” din Câmpulung Moldovenesc, unde a cunoscut-o pe viitoarea soție, Paraschiva Piticar din aceeași localitate. A urmat apoi Școala Militară de Ofițeri Activi de Artilerie din Sibiu și Academia de Înalte Studii Militare, Facultatea de Arme, specializarea Artilerie și Rachete (1966- 1971). A fost repartizat la Brigada de Artileria Bârlad (1971- 1973), unde s-a născut și primul său copil- fetița Grațiela. În anul 1974 a venit la București, unde a lucrat ca ofițer de luptă la Marele Stat Major al Armatei. În anul 1977, luna ianuarie 16 s-a născut băiatul Alexandru. Între anii 1977- 1979 urmează Academia de Înalte Studii Militare, Facultatea de Arme, specializarea Artilerie și Rachete. Când viața de familie era normală, și toți membrii familiei erau fericiți, a apărut neprevăzutul: decesul soției Paraschiva (1978), mama celor 2 copii. A fost înmormântată cu multă jale și plângere în localitatea natală. În acest timp urma Colegiul Superior de Studii Strategice, Cursul de Mobilizare în Germania, Cursul de Drepturile Omului în menținerea păcii în Canada și Colegiul Național de Apărare din București. În anul 1982 s-a recăsătorit cu dna Silvia din Bârlad, de profesie cadru didactic, cu care nu a avut copii.

Timp de peste 3 decenii a desfășurat o rodnică activitate pe linie de comandă și stat major, îndeplinind diferite funcții în cadrul Brigăzii 17 Artilerie rupere, Regimentul 1 mecanizat, Comandamentul forțelor armate și în Marele Stat major. Având o temeinică pregătire generală și militară, o îndelungată experiență de stat major, ofițerul a fost promovat la 15 mai 2002 în funcția de comandant al Brigăzii 8 Artilerie mixtă Focșani Alexandru Ioan Cuza, iar la 15 septembrie 2002 a fost avansat la gradul de general de brigadă. La inițiativa prof. Paul Scripcaru de la Școala Gimnazială Iustin Pârvu (fostă Galu), la data de 1 noiembrie 2004, a avut loc o întâlnire emoționantă cu domnul general și soția sa. A avut loc un interesant dialog între domnul general, cadre didactice și elevi. A urmat un program literar dedicat distinșilor invitați, care s-a încheiat cu melodia Aplecat Ghiță al nostru militar. S-au făcut numeroase fotografii care au făcut obiectul unui album pentru eternitate. Pentru merite deosebite obținute în organizarea și pregătirea militară, în anul 2000 i s-a conferit Ordinul Național Steaua României în grad de cavaler. După patru ani de rodnică activitate, în anul 2006 a ieșit la pensie (trecut în rezervă). A locuit în București alături de familie, dar a revenit în Poiana Teiului, unde a renovat cu bun gust casa părintească, unde intenționa să se retragă la pensie. Concomitent cu îndeplinirea sarcinilor de serviciu, generalul de brigadă a desfășurat și o bogată activitate de cercetare științifică și publicistică. În colaborare cu generalul de brigadă (r) dr. Constantin Ucrain a scris 2 lucrări valoroase de istorie: Pe aici nu se trece (1916-1917) și Slavă eroilor artileriei. După o îndelungată suferință, la data de 2 septembrie 2025 a trecut la cele veșnice. A fost înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Ghencea III Militar din București. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

prof. PAUL SCRIPCARU

Articolul IN MEMORIAM GENERAL DE BRIGADĂ GHEORGHE DASCĂLU (1949 – 2025) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Albinele au hipnotizat-o, ba au primit-o în ”societatea” lor fără înțepături, alergii și alte inconveniente. A fost dragoste la prima vedere și ea a căpătat în timp un respect fanatic  pentru ceea ce face zi de zi. Magda a renunțat la învățământ, iar părintele Iustin i-a făcut cadou o carte veche din 1935, ”Stupăritul”, dedicată Majestății Sale Regina Elisabeta, un ghid pe care îl recitește din când în când. Acum familia Gherasim are 170 de stupi. Este perioada când matca depune ouăle, iar Magda  a făcut 450 de ”turtițe” pe care le -a pus  pe ”podișor”.

Copiii au aflat că într-un stup trăiesc 30-50 de mii de albine, fiecare cu rolul lor de doică, îngrijitoare, hrănitoare, păzitoare în urdiniș sau cu rol de a pleca în recunoaștere. La călduri extreme albinele își fac ventilație în stup. Un borcan de miere conține nectarul a 10 milioane de flori. După polenul colectat se poate determina gradul de poluare. În ultimii ani albinele au fost derutate de schimbările climatice, de faptul că oamenii stropesc plantele cu insecticide. Atunci se face fumăritul albinelor, pentru a le calma. Magda Gherasim este veterinarul albinelor, pentru că se îmbolnăvesc uneori, polițist, pentru că sunt atacate de viespi, selecționer al raselor puternice și sigur, administratorul lor. Dintr-un stup cu 10 rame obține 25 de kilograme de miere curată, pe care a obținut-o fără adausuri de zahăr. Turtițele sunt făcute cu miere de rapiță pentru un produs ecologic. Albinele sunt o verigă principală în lanțul trofic al tuturor speciilor. Einstein spunea că dacă ar dispărea albinele de pe pământ, specia umană ar mai avea de trăit patru ani. Albinăritul este o îndeletnicire liberă, dar costisitoare, care are reguli stricte, care are nevoie de bani ca să se dezvolte. Mă gândeam că trebuie să fii boem, ca să pleci prin țară cu albinele în pastoral, azi în lanul de rapiță, mâine în pădurea de salcâmi. Dar este solicitant  din punct de vedere fizic, pentru că este mult de muncă.

O întâmplare hazlie pentru noi, ascultătorii, a fost la o trecere prin orașul Galați, când soții Gherasim au uitat ușițele de la urdiniș deschise, iar albinele au plecat la plimbare pe deasupra capetelor trecătorilor. Puteau fi amendați, dacă polițiștii nu s-ar fi speriat și ei de atâta bâzâit de albine. La finalul întâlnirii, bibliotecara Despina Gheorghiu a citit poezia ”Tâlharul pedepsit” de Tudor Arghezi. Magda Gherasim a îndemnat copiii să-și convingă părinții să nu mai otrăvească pământul prin stropiri cu chimicale. Să protejeze mediul înconjurător.  A fi stăpâna albinelor, ca Magda Gherasim, nu este numai o îndeletnicire, ci o stare de spirit. Un caz de noblețe sufletească.

Iolanda Lupescu

Articolul Profesoara Magda Gherasim și pasiunea pentru albinărit apare prima dată în Ecoul muntilor.

Goethe

Lumea se află într-o continuă schimbare şi transformările, ce au loc, le percepem în mod diferit: unii cu neîncredere şi alţii cu nerăbdare şi speranţă. Trăim într-o societate dură, dominată de puterea banului şi condusă de oameni atât de diferiţi. Oare progresul a adus întotdeauna binele? Sarcina conducătorilor este să mediteze la trecerea inexorabilă  a timpului, să scruteze viitorul, să înţeleagă ciclul istoriei, care uneori care uneori se repetă şi ignorându-l, s-ar putea să fie în detrimentul omenirii.

Familia, şcoala, biserica şi satul au datoria să lucreze în favoarea binelui. Orice schimbare lasă în suflet tristeţe şi nelinişte. O astfel de emoţie au simţit-o enoriaşii de la parohia „Naşterea Maicii Domnului” din comuna Ceahlău, când s-a pensionat părintele Mihai Damian. Ne-am despărţit cu regret de cel ce a păstorit aici peste 40 de ani, timp în care şi-a dedicat întreaga viaţă înfrumuseţând lăcaşul de cult şi propovăduind credinţa creştină.

L-am primit cu respect pe noul preot Gheorghe Avârvarei, în anul 2017, dorindu-i să continue munca predecesorului său şi să se bucure de aceeaşă stimă şi preţuire din partea enoriaşilor.

Părintele Avârvarei s-a născut pe data de 03. 08. 1982 în oraşul Tîrgu Neamţ, fiind al patrule copil din familia credincioşilor ortodocşi Gheorghe şi Ana din Pipirig. A făcut şcoala generală din localitate, Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamţ apoi între 2002 – 2007, Facultatea de teologie din Iaşi, urmată de cursuri de masterat între 2007 – 2009 la aceeaşi instituţie, secţia Istorică – practică, susţinând examenul de disertaţie în sesiunea februarie 2015, cu lucrarea „Sfânta Taină a Botezului – aspecte pastorale”.

S-a căsătorit în anul 2002 cu tânăra Violeta Vrânceanu şi are doi copii, George Mihail (20 ani) şi Maria Violeta (12 ani).  La data de 18.02.2003 a fost hirotonit diacon pe 19.02.2003, hirotonit preot de I.P.S. Daniel.

Între anii 2000 şi 2017 a devenit preot paroh la Parohia „Înălţarea Domnului” din Chiriţeni, comuna Hangu.

Deşi foarte tânăr, părintele a desfăşurat o muncă încununată de succes acolo: a renovat biserica, clopotniţa şi casa parohială, sa ridicat biserică nouă, sfinţită de I.P.S. Teofan în 2015, ocazie în care a primit rangul de  Iconom  stavrofor. A ridicat o nouă casă parohială şi a început construirea unei noi case sociale pentru nevoile parohiei.

Sosit în parohia de la Ceahlău în 2017, părintele Gheoghiţă a continuat munca fostului preot. A amenajat, dotat şi desăvârşit, în cursul anului 2018, casa parohială ridicată la roşu.

A ridicat în incinta ansamblului parohial un lumânărar nou, o nouă masă de procesiune, de piatră  şi un monument elegant închinat eroilor.

În anul 2023, casa veche de prăznuire a fost transformatî în capelă mortuară iar în 2024 a fost restaurată partea superioară a bisericii prin restaurarea şi revopsirea turlelor de lemn, în 2025 a fost placată cu pavele curtea bisericii şi a fost construită o magazie de lemne. Părintele a colaborat permanent cu domnul primar Dumitru Coroamă şi cu toţi enoriaşii, care i-au preţuit modestia firească  a acestei profesii.

Preotului nostru îi plac lucrurile frumoase. Biserica, ce seamănă cu o catedrală este ca o grădină plină de flori, curtea curată iar cimitirul este îngrijit în orice anotimp.

A cultivat terenul agricol în folosul parohie, dar i-a dat şi un aspect atrăgător fiind flancat de cele mai frumoase flori., de care se ocupă permanent doamna preoteasă. Enoriaşii sunt foarte mulţumiţi că părintele l-a păstrat pe dascălul său de la Chiriţeni, Dumitru Amariei, care ne bucură cu vocea şi modestia sa.  Părintele Gheorghiţă a predat disciplina religie la şcolile din Chiriţeni şi din Hangu, iar la Ceahlău a înfiinţat cercul de pictură al parohiei „Credinţă şi talent la poalele Ceahlăului”.

Profesia de preot este grea, deoarece urmăreşte să propovăduiască permanent credinţa creştină în aceste vremuri tulburi s-o menţină trează în sufletele enoriaşilor, unii fiind mai receptivi, iar alţii mai greu de descifrat, şi să-i determine  să urmeze învăţăturile Domnului. Oamenii au fost făcuţi după chipul şi asemănarea Domnului dar se deosebesc prin fapte.

E grea şi profesia de părinte, pentru că de educaţia din familie depinde caracterul unui copil. Preotul are doi copii deosebiţi frumoşi şi respectuoşi, de soarta cărora se interesează permanent. Nu-i este indiferent nici destinul copiilor din sat, pe care încearcă să-i atragă la credinţa ortodoxă. Mereu le vorbeşte părinţilor de lumea dură din zilele noastre, de capcanele vârstelor, de sarcina familiei şi a şcolii în pregătirea tineretului pentru o viaţă cinstită şi demnă, susţinând că nimic nu se poate realiza fără Dumnezeu. Ajunge să ne întrebăm ce realizează astăzi şcoala şi ce folos poate să aducă atunci  când e pusă acolo unde nu trebuie. E ca o lampă aşezată într-o oală acoperită de întuneric. Merită să amintim că,  din predicile şi pildele sale înţelegem că ceea ce nu se realizează prin bunătate, nu se poate obţine prin asprime.

Îndeamnă pe toţi să nu fie prea aspri, dar să fie exigenţi, să ştie să ierte, dar şi să pedepsească pentru a curma orice rău, să aprecieze şi să judece după fapte. A fi indiferent faţă de răutate şi nedreptate este un mare păcat.

Sfântul Ioan Gură de aur spunea: „Hristos vindecă mai întâi sufletul, căci dacă rădăcina este sănătoasă şi ramurile vor înflori. Nimic nu este mai cumplit decât păcatul şi nimic mai fericit decât iertarea”.

De-a lungul acestor ani am descoperit multe merite ale preotului: este un om de omenie, ceea ce înseamnă că are acele calităţi prin care obişnuim să caracterizăm pe cei aleşi, agreabili, capabili să acorde un ajutor din inimă, dispuşi să promoveze binele, care vădesc bunăvoinţă, sinceritate, cinste şi omenie.

Manifestă empatie faţă de cei aflaţi în suferinţă sau în nevoi. E mare mângâiere, la vreme de restrişte, să se afle cineva aproape, pe care să-l doară inima pentru tine. Insistă pe ajutorul dat aproapelui, arătând că nu trebuie să ne amintim de cei  necăjiţi numai în zilele de sărbătoare, ci să fim permanent animaţi de gândul binelui şi să-l realizăm mereu cu bunătate şi modestie.

De ce oare nu ne mai impresionează astăzi o privire înlăcrimată, o poveste tristă de viaţă, o mână întinsă? Multe s-au schimbat în viaţa noastră, dar să nu ne lăudăm cu cele bune, ci să le ţinem pentru suflet, să ne înnobileze, să ne dea puterea de a face mai departe binele. Lumea a devenit mai dură şi nedreaptă. Omul trebuie să aibă alături pe cineva pe care să-l respecte, a cărui autoritate să-i sfiinţească până şi adâncul tainic al sufletului.

Părintele simte nevoia de a cunoaşte oamenii în profunzime, să le perceapă mecanismele lor psihologice, pentru a se apropia de ei, fără să le lezeze cele mai intime trăiri. Preotul pare dur, dar reuşeşte să-şi domine sentimentele şi doar la pierderea cuiva din familie sau a unui prieten drag îşi stăpâneşte cu greu lacrimile şi durerea.

Din cuvântările sale deducem că e bine să ne cunoaştem fiecare caracterul, sufletul, bucuriile şi tristeţile şi să-i poată urmări pe cei aleşi de Dumnezeu, să poarte vie flacăra credinţei.  Ne îndeamnă la modestie şi cumpătare, arătând că rădăcina tuturor răutăţilor este lăcomia şi îngâmfarea. Invidia nu se poate ascunde, ea acuză şi judecă fără dovezi. Suntem atât de înfumuraţi, încât credem că putem despărţi interesul nostru personal de interesul omenirii şi să ponegrim seminţia omenească fără să ne compromitem. Nu poţi fi fericit câtă vreme milioane de oameni suferă de mizerie, şi ignoranţă şi de silnicie. Poporul nostru a dorit întotdeauna să trăim ca fraţii. Astăzi oamenii s-au mutat pe internet, ca să nu audă sarcasmul rostit printre dinţi, să nu vadă ura din ochii aceluia, cu care vorbesc nici nu riscă să observe pe cei care trec fără să salute, deşi se cunosc.

Satul este în declin, e un amestec de lume rurală şi citadină, de simplitate şi rafinament dar cu mai puţină credinţă. Părintele ne îndeamnă să păstrăm tradiţiile şi obiceiurile străbune, pentru a nu ne pierde rădăcinile şi pentru a rămâne uniţi în mica noastră comunitate, încurajând aceasta prin diferite activităţi pe care le iniţiază. Oricât ar fi de vitrege vremea şi vremurile totdeauna mai există o speranţă de viaţă, o cale de a ieşi la liman din necaz, dacă urmăm învăţăturile Domnului.

Când eşti alături de cel ce suferă, îl vezi pe Dumnezeu şi poate reuşeşti şi-l vezi şi în mâna întinsă apare ajutor şi atunci preoţia nu mai este o profesie, ci un mod de a dărui. Părintele Gheorghiţă a adunat colete pentru sinistraţii de pe valea Bistriţei şi din locaţităţi cu probleme, ajutoare pentru Mănăstirea de pe Ceahlău şi ori de câte ori a fost solicitat pentru susţinerea unor astfel de acţiune, pentru familii defavorizate şi care au suferit de pe urma incendiilor, pentru familiile cu mulţi copii şi pentru bătrâni. Îi vizitează pe cei bolnavi, pe cei aflaţi pe patul de suferinţă, acasă sau la azil, pe cei ce au nevoie de o vorbă bună, de o rugăciune, de un sfat, dar mai ales de Hristos şi de Sfânta Împărtăşanie.

Trebuie  să-i urmăm exemplu, că numai aşa vom ajunge la adevărata înviere lăuntrică.

E riguros din punct de vedere intelectual dar e şi jovial şi uman. E un om de caracter, e cineva care a suferit şi s-a călit  în încercări, un om pe a cărui tărie te poţi bizui. Aceasta explică faptul că foştii enoriaşi îl vizitează mereu. Îl preţuim fiindcă a rămas la noi, să ardă ca o flacără vie pentru slujirea credinţei ortodoxe şi ştim că orice jertfă îşi are răsplata.

Ce frumoasă va fi ziua în care cuvântul omenesc, cuvântul de dreptate, de blândeţe, de speranţă, va putea linişti, mângâia şi bucura pe toţii oamenii.

          „Salvarea binelui obştesc trebuie să fie cea mai de seamă lege” (Cicero).

Prof. Elena Aflorei

Articolul Preotul Gheorghe Avârvarei – continuitate şi credinţă apare prima dată în Ecoul muntilor.

Daniel Lucian Maftei, căci despre el este vorba, locuieşte şi munceşte în Anglia şi a crezut de cuviinţă să împartă. A jucat fotbal, iubeşte fotbalul şi am insistat pe această pasiune a sa. M-am bucurat alături de el de bucuria copiilor. I-am cerut nişte date suplimentare pentru că vroiam să scriu ceva. M-a refuzat: „Mai bine să ne concentrăm pe ce putem face în continuare”. Am adăugat un fragment din ce-am scris eu în 2024 şi un fragment din ce a scris el despre expediţia pe Aconcagua. Un vârf cucerit.

*

„Din Grinţieş în Aconcagua! Am folosit acest titlu, căci, cu mândrie, spunem că Dan Maftei este un fiu al Grinţieşului. Prezent de copil la manifestările sportive ce se ţineau în zonă, părea serios, parcă mult prea serios, şi cu mult bun simţ. La meciurile de fotbal ce se disputau în fiecare duminică pe terenul din curtea şcolii, juca în apărare, cu o tenacitate care uimea. Parcă se agăţa de atacanţi! Aceasta e imaginea pe care o am despre tânărul Dan Maftei. Prieteni pe facebook, l-am urmărit (prin cele ce le oferea pentru apropiaţi) şi triumful său din Anzi trebuia sărbătorit de către „Ecoul munţilor”, de grinţieşeni şi de către alţi munteni din Neamţ. Succes în cucerirea vârfurilor ce se întind cu mii de metri către nori! Per aspera ad astra!”

*

Șapte vârfuri. De la Grințieș pe Aconcagua!

„Iubirea față de munte o am încă de cand eram copil și mergeam cu părinții în zonele de agrement din Valea Jiului în munții Straja, dar cea mai mare influență asupra mea a fost perioada petrecută în zona Grințieșului. De la vârsta de 12 ani am crescut la Grințieș unde mi-am dezvoltat bazele necesare pentru ceea ce am devenit în viața de adult. Ideea de a urca toate cele Șapte Vârfuri de pe glob mi-a venit la începutul anului 2023 când mă aflam într-o mică expediție montană în munții Atlas, cei mai înalți munți din nordul Africii cu o altitudine de 4067m. Pentru mine era a doua oară când mă aflam acolo. Urcasem acel munte în sezon uscat și am vrut să experimentez și sezonul de iarnă. Deci dintr-o discuție pe care am avut-o cu un coleg am ajuns la ideea de 7 summituri. Având deja programat Kilimanjaro pentru Iunie 2023 am decis să le fac și pe celelalte 6 și automat s-a legat cu Aconcagua. Cel care organizase expediția din Maroc avea deja programată și expediția pe Aconcagua, care avea să fie al doilea vârf pentru mine și o experiență de neuitat.

25 Iunie 2023 am atins cel mai înalt vârf al Africii – Kilimanjaro 5895 m!

O zi de emoție și extaz pentru mine din mai multe motive. Evident eram fericit că eram acolo și marchez primul vârf, dar călătoria de a ajunge acolo a fost principalul motiv pentru emoțiile mele. Călătoriile acestea pe munți, mi le-am imaginat de foarte mult timp, încă de când eram mic, dar niciodată nu am știut concret că vor deveni realitate. Adesea vorbeam de Everest, Kilimanjaro și alți munți, dar erau doar vorbe și fantezii la momentele respective, dar în același timp, cumva în sufletul meu știam că va veni o zi când toate aceste fantezii vor deveni realitate.

Aconcagua, 6960.8 m altitudine. (…)

Nu a fost deloc ușor, dar am ajuns în vârf unde am uitat de faptul că aș fi vrut să renunț. Peisajul și liniștea de pe acel vârf m-au făcut să mă regăsesc cumva și să alung gândul de a renunța. Ajuns înapoi în tabără am decis să iau antibiotice și să iau și niște pastile de tuse. Două zile mai târziu eram total diferit. Am urcat în tabăra 1 Canada fără nici un fel de probleme cu echipament aproximativ 18 kg și altitudinea era aceeași cu Cero Bonete. În tabăra 1, vântul puternic ne-a rupt cortul, dar asta nu a reprezentat nici un motive de îngrijorare majoră, doar că nu prea am dormit în seara aceea, rugându-ne să nu ne ia cu tot cu cort. A doua zi am aflat că vântu bătuse cu 130 km pe oră. În drumul nostru spre tabăra doi unde aveam să stăm două nopți am întâlnit grupuri de oameni care coborau spunând că vântu le-a terminat expediția. Corturile le-au fost rupte și neavând alte corturi trebuiau să coboare. Trip over pentru ei. (…)

Summit Day, ziua în care am plecat spre vârf. A fost o zi lungă și destul de anevoioasă. De la 6000 m am urcat la 6960 m. Am pornit la 5:30 și abia pe la ora 3 pm am ajuns în vârf. Aș putea spune că ultima zi pentru mine a fost cea mai grea zi din viața mea din punct de vedere al efortului care a fost necesar să ajung acolo.

Ajunși acolo am înțeles de ce, cele mai multe accidente și decese se întâmplă la coborâre. În momentul în care ți se termină combustibilul în mașină, mașina nu mai dă nici un semn de viață. Cred că aceleași principii se aplică și corpului uman. Când se termină, se termină. La coborâre mi-am adus aminte de o experiență pe care am avut-o la vârsta de 6 ani când eram în vacanță la bunici în Bradu. Două dintre mătușile mele m-au luat cu ele la afine în Păltiniș. Dimineața ne-am dus cu mașina „mini” până aproape, dar seara a trebuit să venim pe jos din Păltiniș până la Bradu. Eu fiind copil, îmi aduc aminte senzația de oboseală pe care am avut-o atunci, identică cu cea de la coborâre de pe vârf în tabăra 3. Nu mai ajungeam odată! După acea aventură la afine am fost bolnav câteva zile. Pe Aconcagua am reușit să mă refac peste noapte. Ziua următoare eram ca și nou şi gata de coborâre.

Aconcagua pentru mine nu a fost doar un vârf pe care l-am atins, ci mult mai mult. Am învățat să nu mai subestimez munții și cel mai important altitudinea. De asemenea, antrenamentul de dinainte de expediție trebuie să fie strict și constant. Alimentația trebuie să fie cât se poate de sănătoasă și alcoolul să fie 0 fără nici o excepție. Cunoscându-mă și supraevaluându-mi abilitățile fizice am neglijat total pregătirea pentru Aconcagua, lucru care aproape m-a făcut să renunț. Lucru care nu se va mai întâmpla.

Următorii munți vor fi Denali 6190 m în Alaska, America de Nord, următorul Masivul Vinson 4892 m din Antartica, muntele Kosciuszko 2228 m în Australia, legat de Australia este și Puncak Jaya de 4884 m care se află în provincia Indonesiană, dar unii spun că aparține de Australia, deci, e pe listă, muntele Elbrus 5642 m în Europa și, bineînțeles, Everest 8848 m. Planul ar fi să reușesc să ating toate cele 8 vârfuri până la sfârșitul anului 2027.

Proiectul ăsta pentru mine (şi pentru alţii, în special tineri) a avut scop educativ, un proiect care să-mi dovedească și să dovedească faptul că nu contează cine ești și de unde vii, atât timp cât îți dorești cu adevărat, orice este posibil!”

Daniel DIEACONU

Articolul Un grinţieşean care nu a uitat de unde a plecat! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Curiozitatea și dorința de a face ceva cu sens în viață au fost cultivate devreme, poate și datorită bibliotecii părinților săi, care au citit mult și au încurajat permanent educația. Încă din clasa a VIII-a, vacanțele de vară nu însemnau odihnă, ci muncă pe șantier alături de echipa de constructori condusă de domnul Vasile Popescu, un om al satului,  construind case de la început până la final. Era o muncă grea, dar asumată, care a format rezistență, disciplină și respect pentru efort. Liceul l-a urmat la Piatra Neamț, iar mai târziu a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași în anul 2016. În vara dinaintea anului VI de facultate a renunțat la orice alt plan și s-a dedicat complet pregătirii pentru examenul de rezidențiat. A ales cardiologia, o specialitate ce se ia cu cele mai mari punctaje la nivel național — și a reușit. Formarea sa profesională s-a desfășurat la Institutul de Boli Cardiovasculare din Iași, completată de stagii în Franța la CH Carcassonne și CHU Rangueil din Toulouse precum și numeroase cursuri de perfecționare în centre medicale din Europa. Astăzi este aritmolog și se ocupă în special de implantarea de stimulatoare și defibrilatoare cardiace – dispozitive care tratează tulburările de ritm și pot salva vieți în mod direct și imediat. În afară de activitatea profesională din Iași, își găsește echilibrul în lectură, în călătorii și în liniștea muntelui, loc de care rămâne profund legat.

I.L. Ce v-a determinat să alegeți cardiologia, dintre toate specializările medicale?

A.B. Mă gândesc la cardiologie încă din anii de liceu, de când am început să studiem anatomia. Inima m-a fascinat nu doar ca organ, ci ca simbol al vieții. Este centrul biologic al existenței noastre, iar ideea că poți interveni direct asupra ei și poți schimba un destin m-a atras profund. Sunt un om pragmatic. Îmi place să văd rezultatul muncii mele. De aceea m-am orientat către aritmologie, o ramură a cardiologiei care se ocupă de tulburările de ritm cardiac. Mă ocup în special de implantarea de dispozitive cardiace – stimulatoare și defibrilatoare – care tratează pulsul foarte mic sau aritmiile amenințătoare de viață. Există momente în care un pacient intră în sala de intervenții cu risc major, iar la final inima lui bate sigur, protejată. Să vezi această schimbare rapidă este o motivație extraordinară.

I.L. Vă mai amintiți cum a fost prima experiență imediat după examenele de rezidențiat? Ați trăit emoție? Frică?

A.B. Nu trebuie să stau mult să mă gândesc și îmi amintesc foarte bine prima gardă. Și, mai ales, primul meu deces în gardă. A fost un moment greu, care m-a maturizat profesional într-o singură noapte. Bucuria că devenisem medic specialist s-a întâlnit brusc cu realitatea dură a profesiei. Am simțit emoție, responsabilitate, teamă. Dar am înțeles atunci că medicina nu înseamnă doar victorii. Înseamnă asumare, echilibru și puterea de a merge mai departe pentru următorul pacient. Emoția nu dispare niciodată complet. Și cred că este bine să rămână acolo, ca un semn că nu ai devenit indiferent.

I.L. De atunci ați devenit unul dintre cei mai cunoscuți și empatici cardiologi. Cum procedați atunci când pacientul este într-o stare foarte gravă, când sfârșitul este aproape?

A.B. Este poate prea mult spus. Sunt doar un medic care își face meseria cât poate de corect și de implicat. Dacă pacienții simt empatie, înseamnă că am reușit să rămân om înainte de toate. În astfel de momente, medicina devine mai mult decât tratament, devine un fel de prezență. Când știi că nu mai poți schimba finalul, poți schimba felul în care omul îl trăiește. Uneori, cea mai importantă intervenție nu este tehnică, ci umană. Cred că empatia nu este un gest spectaculos, ci o atitudine constantă.

I.L. Ce cazuri medicale v-au adus cele mai mari satisfacții?

A.B. Cele în care diferența dintre „înainte” și „după” este vizibilă. Sunt situații frecvente în care sunt chemat în urgență pentru pacienți care ajung cu un puls de 20/min, sau chiar mai mic, aproape pierduți, palizi, la limita conștienței. În astfel de momente, știi că fiecare minut contează. Implantăm un stimulator cardiac și vedem cum la scurt timp privirea i se limpezește, cum tensiunea se stabilizează, cum viața revine treptat în gesturi și în voce. Este o transformare pe care o vezi sub ochii tăi. În acele momente înțelegi concret rostul meseriei tale și anume că nu e doar o procedură, ci o șansă redată.

I.L. Care sunt provocările unui medic cardiolog?

A.B. Lucrăm cu secunde. Inima nu așteaptă. Trebuie să iei decizii rapide, să fii precis și calm, chiar și atunci când presiunea este mare. În același timp, trebuie să rămâi uman, să nu te obișnuiești cu suferința. O altă provocare este să nu te oprești din învățat. Particip constant la cursuri și congrese în străinătate, pentru că medicina evoluează rapid. Un medic bun nu este cel care știe mult, ci cel care continuă să învețe.

I.L. Bolile cardiovasculare sunt în creștere. Sunt oamenii educați în privința prevenției?

A.B. Din păcate, nu suficient. Mulți ajung la medic când apar complicațiile. Prevenția înseamnă controale regulate, alimentație echilibrată, mișcare, gestionarea stresului. Educația pentru sănătate ar trebui să înceapă devreme, chiar din școală. Sunt de părere că inima trebuie protejată înainte să doară.

I.L. Credeți că există minuni?

A.B. Ca medic, cred în primul rând în știință. Dar am văzut evoluții care depășesc statisticile. Le privesc ca pe o combinație între tratament corect, voința pacientului și, poate, o formă de speranță pe care nu o putem măsura exact. Medicina nu este magie, dar viața ne surprinde uneori.

I.L. Expresia „a murit de inimă rea” are explicație științifică?

A.B. Într-o anumită măsură, da. Stresul intens, traumele emoționale pot declanșa evenimente cardiace. Există chiar un sindrom numit „inima frântă”, o patologie ce mimează aproape perfect infarctul miocardic. Așadar, metafora ascunde un adevăr: emoțiile influențează inima mai mult decât credem.

I.L. Sau când spunem ”mă doare sufletul” și punem palma  în dreptul inimii ? Vedeți o legătură între suflet și inimă ?

A.B. Din punct de vedere medical, emoțiile sunt procesate la nivel cerebral. Dar cultural, inima a devenit simbolul trăirilor profunde. Când spunem „mă doare sufletul”, descriem o durere emoțională atât de intensă încât o simțim fizic. Și asta spune multe despre cât de strâns legate sunt mintea și corpul.

I.L. Am văzut că aveți o sensibilitate aparte, un text poetic despre Borca a apărut în vara anului 2025 în revista  „Biblioteca din Nord”.  Aveți un sertar secret și cu alte texte?

A.B. În liceu am participat la olimpiade de limba română. Latura umanistă s-a format atunci, poate fără să îmi dau seama. Nu m-am apucat de scris decât în momentul în care am simțit nevoia. Scrisul nu a fost un plan, ci o folosesc mai degrabă ca o descărcare. Uneori, cuvintele ajută să înțelegi mai bine ceea ce trăiești zilnic în spital. Textul despre Borca a apărut dintr-o legătură personală cu locul și cu oamenii de acolo. Am simțit mereu că simplitatea, demnitatea și felul lor direct de a trăi spun o poveste care merită așezată în cuvinte. A fost, într-un fel, un gest de recunoștință.

I.L. Aveți un program foarte încărcat între Iași, Piatra Neamț și Farcașa. Mai aveți timp liber? Dacă da, cum îl petreceți?

A.B. Activitatea mea principală este legată de Institut, unde îmi petrec cea mai mare parte a timpului în laboratorul de electrofiziologie. Acolo este centrul muncii mele și locul unde simt că fac ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Pe de altă parte ce fac la Farcașa și la Piatra Neamț o fac din drag pentru pacienții de pe Valea Muntelui, pentru oamenii între care am crescut și pe care îi înţeleg poate altfel.  Programul este intens între Iași, Piatra Neamț și Farcașa, dar încerc să îmi păstrez un echilibru. Sunt muntean, crescut la Borca, și probabil de aceea caut mereu muntele. Călătoresc, citesc, merg cu motocicleta și încerc să găsesc momente de liniște. Uneori, timpul liber înseamnă pur și simplu o plimbare fără telefon, o întâlnire cu un prieten vechi.

I.L. Unde și cum vă vedeți peste un deceniu?  Vor exista inovații în tratarea pacienților? Vor exista speranțe pentru prelungirea vieții cardiacilor ?

A.B. Complicat.. Tot ce îmi doresc este să fiu un medic mai bun decât sunt astăzi.  Tehnologia va evolua, asta cu siguranță – dispozitive tot mai performante, tratamente personalizate, inteligență artificială. Speranțele pentru pacienții cu patologie cardiacă cresc constant. Dar cred că un lucru nu se va schimba nici peste zece ani: nevoia de empatie. Oricât ar avansa tehnologia, pacientul va avea nevoie de un medic care să îl privească în ochi și să îi spună, cu sinceritate, că face tot ce este posibil pentru el.

I.L. Îmi doresc și vă doresc să aud mereu aceleași cuvinte frumoase din partea pacienților  care vă trec prin mână. Și pentru că ”aveți condei”, vă doresc să fiți inspirat. Cine știe, azi un eseu.. mâine o carte… Vă mulțumesc că ați stat de vorbă cu mine !

A.B. Vă mulțumesc pentru invitație și pentru dialogul sincer. A fost o ocazie de a vorbi nu doar despre profesie, ci și despre lucrurile care mă definesc dincolo de halatul alb. Mă onorează interesul pentru activitatea mea și pentru legătura mea cu oamenii și locurile din care provin. Dacă, din când în când, reușesc să așez și în cuvinte o parte din ceea ce trăiesc în această profesie, atunci înseamnă că inspirația își găsește locul. A fost o bucurie să stăm de vorbă.

Interviu realizat de Iolanda Lupescu

Articolul Drumul inimii – între știință, rigoare și umanitate apare prima dată în Ecoul muntilor.

Contribuţii importante au adus pentru acest număr preotul Gheorghiţă Anisiea, învăţătorii Gladiola Bondar şi Ilie Alexandru, profesoara Gabriela Vanda Cortez, bibliotecara Iolanda Lupescu, profesorii de istorie Daniela şi Vasile Ciubotaru, Ana şi Andrei Nica, Emanuel Bălan sau Mirela Curcă, Valentin Andrei are un interviu deosebit, la fel şi Alexandru Andrieş. Mulţumim profesoarelor Cristina Chirilă şi Ecaterina Caraza, universitarului Florin Alexandru Iordache. Mici intervenţii au avut Eusebiu Popa şi Contantin Mîrcă. Nu puteau lipsi juniorii: Maya Bicăjanu arată veleităţi istorice, iar literare dovedesc Ioana Bortişcă şi Casandra Asavei.

Despre visul unui copil ce a iubit fotbalul (şi-l iubeste şi matur şi este alături de el) aflaţi dintr-un interviu. Avem din nou „O personalitate a lunii” şi considerăm că merită tot respectul nostru!

Ca de obicei, istorie, literatură, etnografie, poveşti de viaţă, biografii etc.

O bună şi folositoare lectură!

Articolul Ecoul Munţilor nr. 38, anul IV, serie nouă apare prima dată în Ecoul muntilor.

Acțiunea despre care vorbim poartă amprenta unor oameni care nu caută recunoaștere, ci rezultate. În spatele ei se află Andrei, Crina, alături de Claudiu, Andrei, Ana, Andreea, Bubu, Emilia, Laura, Marius, Alex, Diana, Oana, Vlad, Cerasela, Patricia, Dragoș, Dănuț, Matei și Daniel – un grup de tineri uniți de dorința sinceră de a ajuta. În interviul care urmează, vă invit să descoperiți povestea lor, motivațiile care îi adună an de an și emoțiile trăite pe drumurile care duc spre oameni uitați de lume, dar niciodată de ei.

Cine sunt „Oamenii pentru oameni”? De unde a pornit această idee?

Suntem o gașcă de prieteni care încercăm să aducem zâmbete și emoții pe chipurile persoanelor vulnerabile. Această inţiativă a început în decembrie 2022 când doi foști colegi au adunat haine și alimente pentru a le oferi unei familii din zona Pârâul-Pântei. În momentul de față lucrurile au luat amploare, căci am dorit să acoperim toată Valea Muntelui, și într-un final, am reușit.

Doar copiii sunt destinatarii darurilor pe care le oferiți?

Ideea de a împărți cadouri a fost parte a conceptului fondator – ne-am dorit să bucurăm copiii nevoiași, familiile aflate în impas, să le aducem lumină și speranță în suflete – speranța că mai există oameni, în adevăratul sens al cuvântului. Aceste cadouri sunt destinate familiilor nevoiașe – acestea conțin, în funcție de numărul de membri – rechizite școlare, ghiozdane gata echipate, cărți de colorat personalizate, jucării, dulciuri, alimente neperisabile (ulei, făină, paste făinoase, sos de roșii, diverse conserve, cozonaci, pâine), fructe, legume, carne și brânză, produse de igienă personală, hăinuțe, papuci, șosete, mănuși, în funcție de sezon, pături și toate cele necesare.

 Cu siguranță este o activitate laborioasă. Cum a decurs pregătirea acestei acțiuni?

Pregătirea cadourilor a fost una lungă și solicitantă. De la jumătatea lunii noiembrie am început să colectăm haine, să căutăm cazuri cu situații financiare mai puțin bune. După ce am găsit cazurile, am început și munca fizică. O zi intensă a fost cea în care am făcut doar cumpărături și le-am transportat la Căminul Cultural din comuna Ceahlău unde le-am depozitat și încă una intensă în care am pregătit toate alimentele și hainele pentru a fi transportate. Ziua de 19 decembrie, ziua cea mare, a început de la ora 3:30 pentru unii colegi din Piatra-Neamț cu scopul de a fi prezenți la ora 5:00 în comuna Ceahlău. Primul drum a fost spre satele Izvorul Alb și Secu, aflate la 15 km de Barajul Bicaz, sate mici de aproximativ zece case parcă uitate de lume, unde domnește o liniște deplină, cum șade bine la poalele Muntelui Ceahlău, și la care ajungi pe drumuri forestiere pline de noroi. Următoarea oprire a fost în zona Chirițeni din comuna Hangu, urmată de comuna Ceahlău, apoi Grințieș și ultima locație fiind familia de la Pârâul-Pântei, familia care locuiește într-un vârf de deal fără curent electric unde am ajuns greu și cu mașinile oferite de Salvamont Neamț, dar am reușit pentru că acesta ne era obiectivul, să ajungem și la ei. Iar spre seară, când am văzut că ne-au mai rămas ceva alimente am fost și le-am dăruit celor de la Azilul de bătrâni din comuna Ceahlău și unor familii din zona comunei Bicazu Ardelean.

Ce ați simțit în momentul în care ați oferit cadourile?

În acel moment, în care am mers să împărțim cadourile, am uitat de oboseală, de stres, de tot. Eram focusați să iasă totul bine și să-i bucurăm pe oameni. Este un impact emoțional mare în momentul în care oferi un pachet unui bătrân care merge ușor târâind picioarele pe drumul pietruit plin de noroi, încercat de boli, aplecat de spate din cauza durerilor de oase, iar după ce își ia pachetul în mâinile tremurânde, ne mulțumește prin rugăciune cu vocea plăpândă. Această emoție nu poate fi explicată, ci doar trăită.

Ce rol credeți că au tinerii în ajutorarea celor aflați în nevoie?

⁠Nu neapărat tinerii, oamenii în general, de orice vârstă, au datoria de a ajuta. „Dacă ție ți-a dat Dumnezeu mai mult, lungește masa nu înalţă gardul!”.

Ce mesaj aveți pentru alți tineri care ar dori să se implice?

⁠Un mesaj pentru tinerii care vor să se implice ar fi: „Luați-vă un prieten, un coleg, o rudă, mergeți și ajutați pe cineva pe care cunoașteți! Faceți un grup și faceți asta des, ajutați cu orice puteți, țineți-vă inima deschisă!”.

Intenționați să continuați această inițiativă și anii următori?

Am finalizat a V-a acțiune cu succes și vom demara-o imediat pe cea de a VI-a. Între timp avem în plan dotarea locuinței celor de la Pârâul-Pântei cu panouri solare, întrucât aceștia nu au nici o sursă de curent.

Inițiativa „Oamenii pentru oameni” demonstrează că solidaritatea nu are nevoie de aplauze, ci de consecvență și inimă deschisă. Prin fiecare drum parcurs, fiecare pachet oferit și fiecare zâmbet primit, acești tineri arată că schimbarea începe cu gesturi simple, dar făcute cu sinceritate. Acțiunea lor continuă, cu aceleași valori și cu planuri concrete pentru viitor, iar pentru cei care doresc să se implice sau să ofere sprijin, persoanele de contact sunt Crina Hîncotă și Baciu Andrei. Pentru că binele, atunci când este împărtășit, ajunge mai departe.

Prof. Cristina Chirilă

Articolul Binele se face în liniște! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mai sunt câteva zile din acest decembrie ca un april şi trecem într-un nou an.

Fost-a un an plin de frământări de toate felurile.

Mulţam, Doamne, că ne-ai însoţit cu harul Tău de le-am isprăvit, cu  bine,  pe toate!

Nu ne lăsa nici de acum înainte, ci ajută-ne, pentru rugăciunile tuturor sfinţilor noştri mucenici ce se roagă neîncetat pentru sufletul acestui neam mult încercat, iar în anul ce se iveşte pe cărarea timpului, vino Doamne şi luminează-ne cărarea spre cele bune şi folositoare şi, nu lăsa, Doamne,  ,,lupii” în turma Ta, amin!

,,Că noi, Doamne, tot umblăm

Colindând, Te căutăm,

În pridvoare la om bun,

În ograda lui Crăciun,

Prin curtea bunicilor,

În ieslea păstorilor,

În ochii copiilor,

În trecerea anilor,

În sufletul mamelor

Şi-n viersul colindelor.”

Iată aşa, am umblat noi, câţiva, dintre membri Ansamblului Artistic de Amatori ,,PLAIURI  TUlGHEŞENE”   ,,precum umblară, Maica Sfântă într-o seară”, la colindat, tocmai la Sfântu Gheorghe,  la fraţii noştri din judeţul Covasna, nu mai ştiu pentru a câta oară;  socotiţi singuri, că din anul 2013 încoace nu am lipsit decât în anul pandemiei.

      Festivalul internaţional de colinde şi obiceiuri de iarnă  ,,CRĂCIUNUL la ROMÂNI”, organizat de către Fundaţia Mihai Viteazul a ajuns în acest an la ediţia  a XXXV-a şi a avut, ca punct culminant,  două zile cu spectacole de gală diferite, în două localităţi ale judeţului Covasna Astfel:

• Sâmbătă 13 decembrie, la Sfântu Gheorghe
• Duminică, 14 decembrie în localitatea Târgu Secuiesc.

Noi am hotărât că este de ajuns să participăm la spectacolul din Sfântu Gheorghe pentru ca elevii noştri să ajungă acasă duminică după amiază să aibă timp de odihnă şi de lecţiile ce trebuiau pregătite  pentru următoarea săptămână. Festivalul a cuprins mai multe evenimente, ce s-au desfăşurat între 1 noiembrie şi 14 decembrie. Dintre activităţile ce s-au desfăşurat în cadrul acestui eveniment de mare anvergură menţionăm:

• miniconcerte de colinde, la Catedrala Ortodoxă din Municipiul Sfântu Gheorghe, în perioada de Luni-Joi, 24-27 noiembrie;

• Vineri, 27 noiembrie, la Muzeul Spiritualităţii Româneşti, Sf.Gheorghe a avut loc vernisarea expoziţiei ,,Festivalul de colinde în imagini” precum şi Simpozionul ,,Obiceiuri şi tradiţii la români, din Ajun până la Bobotează”- Concert de colinde;

• Sâmbătă, 13 decembrie, la sala de sport a Colegiului „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe – Spectacol de gală ,,Crăciunul la români” – unde am participat şi noi, tulgheşenii;

• Duminică, 14 decembrie 2025, pe scena Casei de cultură din Târgu Secuiesc desfăşurându-se Spectacol de gală ,,Festivalul de colinde şi obiceiuri de iarnă”.

Evenimentul a fost organizat de către Fundaţia Mihai Viteazul din Sf.Gheorghe, în parteneriat cu Asociaţia ,,Dezvoltare comunitară Locală şi Culturală Târgu Secuiesc căora li s-au alăturat cei de la Asociaţia ,,Suflet Românesc”. Programul s-a desfăşurat cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Covasna şi Consiliul Local al Municipiului Sfântu Gheorghe.

Au avut parteneri media, ca de fiecare dată,  pe: Mesagerul de Covasna, Condeiul Ardelean, Observatorul de Covasna, ,,ÎMPACT  EVENTS”, Coson Media. Au fost prezenţi şi foarte activi cei de la ,,Covasna 45”, cărora le mulţumim pentru imaginile postate în care apărem şi noi. Aşa reuşim şi noi(ansamblul ,,Plaiuri Tulgheşene”),  să păstrăm câteva amintiri frumoase de la această ediţie.

Programul galei din 13 decembrie a decurs conform programului propus de organizator, prin persoana d-nei Maria Peligrad,  exact aşa cum ne-a fost comunicat în prealabil şi cum vi-l voi arăta mai jos:

        ,,Festivalul Internațional de colinde şi obiceiuri de iarnă „Crăciunul la români”

Ediţia a XXXV-a, 1noiembrie – 14 decembrie 2025

Organizator: Fundaţia „Mihai Viteazul”

Preşedinte: Prof.ing. Maria Peligrad

Cofinanţatori: Consiliul Judeţean Covasna, Consiliul Municipal Sfântu Gheorghe

                                                   Spectacolul de gală

Sâmbătă, 13 decembrie 2025, ora 15, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Sf. Gheorghe

Susţinut de formaţiile:

1. Ansamblul „Speranța” – Fundația „Mihai Viteazul” – Sfântu Gheorghe

Sc. Gimn. „Nicolae Colan”

Sc. Gimn. „Ady Endre”

Sc. Gimn. „Varadi Joszef”

Colegiul National „Mihai Viteazul”,  Coord. Ion Gheorghe

2. Corul de copii al Bisericii Ortodoxe Sfântu Gheorghe – Parohiile Ortodoxe Române – II și VI Sfântul „Mare Mucenic Gheorghe” Sfântu Gheorghe –  jud. Covasna

Coord. Pr. Mircea – Florin Coliban

3.Corul de copii „Scânteia” – cl. IV – a

Șc. Gimn. „Nicolae Colan” Sfântu Gheorghe

Coord. Prof. învățământ primar Ana – Alina Ciorici

4. Corul mic „Mlădițele”, Parohia Ortodoxă Română Sfântul „Mare Mucenic Gheorghe” Sfântu  Gheorghe,, Coord. Samuel Cocicodar

5. Grupul vocal „Muguri siteni” – Sc. Gimn. „Nicolae Russu”, com. Sita Buzaului – jud. Covasna, Coord. Iuliana – Maria  Apafi și Livia Moldovan

6. Corul de copii „Voinicei”– Șc. Gimn.. Nr. 3,  com. Sita Buzaului – jud. Covasna, Coord. Laura Mitrofan și Simona Gheorghiță Darie

7. Grup Vocal „Fetele cu dor” – Căminul Cultural com. Sita Buzăului, Coord. prof. director Ioan – Ovidiu Olteanu

8. 8. Grup vocal bărbătesc „Pădurenii” – Asociația Culturală „Pădurenii”, com. Barcani – jud. Covasna

Dirijor: Cristina – Orania Deteșanu, Coord. Marian Arnăut

9. Formația folclorică „Dumbrava Verde”,  Casa Raională Strășeni – Republica Moldova, Coord. Grup artistic Valentina Popa

10. Ansamblul  artistic de amatori “Plaiuri Tulgheșene”, com. Tulgheș –  jud. Harghita

Coord. Rapsodul popular, Lăcrămioara Pop – Distinsă cu titlul „Tezaur uman viu”

11. Corul „Plai Întorsurean” – Asociația „Plai întorsurean”, Întorsura Buzăului – jud.  Covasna

Dirijor: Maria Dandu – Muntean, Coord. Cornel – Mihai Tonie

După cum puteţi observa, au fost coruri şi ansambluri de toate vârstele şi componenţele.

Au fost coruri compuse din copii de grădiniţă până la coruri de bunici. Au fost coruri alcătuite doar din copii mici, coruri de elevi cu vârste cuprinse între 8 şi 19 ani(cazul nostru), coruri bărbăteşti, coruri femeieşti – adulţi şi copii, coruri mixte de adulţi, coruri coordonate de preoţi ce s-au format în jurul parohiilor din municipiul Sf. Gheorghe.  A fost un maraton de peste trei ore în care publicul a umplut la refuz gradena sălii de sport a Colegiului Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe care s-a încheiat, cum altfel, decât cu o mare Horă a Unirii în care s-au prins  toţi artiştii împreună cu publicul  după care, toţi artiştii au primit daruri de la Moş’ Crăciun. După atât de multă, dar dulce, oboseală, toţi artiştii au fost invitaţi la masa de cină, după care fiecare au plecat în drumul lor.

Unii au luat drumul spre Târgu Secuiesc să doarmă acolo urmând să participe la gala din 14 decembrie. Alţii, (ca noi),  au rămas în Sfântu Gheorghe, urmând  să încheie partea lor de festival duminică la ora 12,30 după masa de amiază, dar inainte de asta, vreo două ore s-au delectat cu tot ceea ce a avut de oferit Târgul de Crăciun din Municipiul Sfântu Gheorghe,  inclusiv un staul cu animale vii cu care, pruncii din ansamblu s-au jucat şi s-au bucurat.

Erau acolo, într-un ocol ,,pe paie reci”, un măgăruş foarte blând, căpriţe, oiţe şi un viţelus, staulul fiind amplasat în imediata apropiere a scenei ce întruchipa pe Sfânta Maria cu Pruncul alături de Iosif.   Târgul,  desfăşurat pe întreaga esplanadă din centrul municipiului, oferea de toate: de la carte veche şi discuri vechi de vinil, până la produse de se sezon(preparate de porc, preparate lactate, miere), ornamente de crăciun, tot felul de produse hande -made( lumânări de diferite forme, colţuni de lână (ciorapi împletţi cu 5 ace, cum făcea bunica), mănuşi, căciuliţe, covoare ţesute la stative, ceramică …multe şi de toate pentru toate gusturile, numai bani să fi avut. Peste toate, vremea, parcă prea călduroasă  pentru o lună de decembrie, ne-a stimulat să hoinărim în voie să ne clătim ochii cu tot ceea ce dimineaţa zilei de duminică 14 decembrie se străduia să ne ofere în dar, într-o atmosferă molcomă de sfinte sărbători. S-a făcut de amiază. Ne-am adunat la locaţia unde  trebuia să luăm masa, punctuali şi mulţumiţi că am găsit fiecare dintre noi câte  un dar de pus sub brad pentru cei dragi ai noştri.

Mulţumim celor ce ne-au eferit şi de data aceasta, cu zâmbetul larg pe faţă,  un prânz deosebit de consistent şi gustos! Doamna Maria Peligrad, preşedinta Fundaţiei Mihai Viteazul,  ne-a însoţit până ce am urcat în microbuzul de la Vandortrans Tour SRL cu care am circulat, pentru a doua oară în acest an, în condiţii deosebit de bune. Le mulţumim, pe această cale şi, sperăm că colaborăm şi pe mai departe.

Iată dragii mei, aşa încheiem deplasările din acest an, ale ansamblului ,,Plaiuri Tulgheşene” care,  nu au fost foarte multe dar, pentru un an atât de bulversant, este bine că am reuşit cât am reuşit.

Să ne vedem sănătoşi în sara sfântă de Ajun, iar dacă în ajun nu ne-om întâlni, atunci poate în ziua de Crăciun la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Tulgheş veţi fi, că se vor cânta multe colinde.

La Tulgheş încă avem colindători din destul! Dacă veţi veni, vă veţi bucura.
Până atunci, tuturor, vă dorim sănătate  şi spor în toate!

Crăciunul cu pace şi binecuvântări cereşti, iar anul, 2026,  ce vine,  să ne aducă mai mult bine! Cu speranţa la acest,,mai bine” însă, se cuvine să mulţumim, Domnului, pentru toate cele primite până acum, nu?  Aşa că zic aşa:

Mulţam Doamne ce mi-ai dat!

Mulţam Doamne ce mi-ai luat

Şi  de tot ce mi-ai lăsat !

Mulţam câte mi-ai iertat

Când de Tine am uitat
Şi că nu m-ai prăpădit

Câte, Doamne, Ţi-am greşit!

Lerui Doamne peste cer
Tot am zis să nu-Ţi mai cer.
Dar eu rugăciuni mai am

câte zile-s într-un an!

…Pentru mine, pentru neam…

Aşa că te rog fierbinte:
Dă-ne, Doamne, bună-minte!
Spală-ne sufletele de toate ispitele!
Scapă-ne de ,,lupii răi” îmbrăcaţi în piei de miei!

Suflă peste-a noastre zile cu iubire şi unire,

Să fim, cum eram cândva,
Uniţi toţi, în turma Ta,
Când rupeam pita în două
Şi-o mâncam cu-un strop de rouă!
Când eram mai sănătoşi,

La suflet, mult mai frumoşi!

Lerui-ler, prin vânt şi ceaţă!

Hai Doamne-n a noastră casă,

Să cinezi cu noi la masă

Chiar de-i sluga păcătoasă!
Amin Doamne!

Iartă-ne!

Binecuvântează-ne!

La anul şi la mulţi!

O scris,  cum o dus-o mintea din suflet, cu mult drag pentru voi care veţi citi,  boaba de lut,

Lăcrămioara Pop.

                                                                                                                           Tulgheş, 15.12.2025

Articolul Gânduri de colindător apare prima dată în Ecoul muntilor.

Arta muzicală colectivă are vechime în comuna Borca. Înv. Ion Luca, prof. Alexandru Țăranu, prof. Ștefan Mălinescu și acum prof. Teodora Harton au alcătuit coruri apreciate de-a lungul timpului. Cei enumerați au fost meșteri făurari, nu dirijori, pentru că au reușit să adune laolaltă oameni care abia dacă aveau timp pentru programul lor zilnic de lucru. I-au făcut să iubească muzica a capella, să se împrietenească , să suporte programul riguros, repetițiile ,dese și obositoare, să fie într-o armonie atât muzicală, cât și umană. Cu profesorul Mălinescu am trăit ani frumoși în liceu, eu  făcând parte din corul de cameră  ”Gaudeamus”, pe care maestrul îl dirija. Educația muzicală și culturală din acei ani i-o datorez maestrului. Acum, profesoara Teodora Harton a selectat persoane dornice să facă performanță în arta corală, la rândul lor bune profesioniste în domeniile lor, soții, mame, care în ciuda timpului limitat,   au înțeles că pot fi eficiente cu rezultate maxime, printr-un efort pus în slujba unui scop înalt. Problemele tehnice ale interpretării sunt discutate  în colectiv , tot ce ține de ambitus, de timbru echilibrat, de complementaritate , de ton unitar sunt corectate în micul colectiv al grupului. Mereu m-am gândit dacă grupul ”Hartonia” este unul de amatori , având în vedere metoda de lucru a dirijoarei ,aplauzele, emoțiile și bucuriile stârnite  auditoriului atât în sala de concert, cât și în spațiul sacru. Simțim starea de rugăciune a cântărilor , comunicarea care ni se transmite prin muzică .Regret că nu mai știu cine a spus că  ”Muzica este limbajul prin care divinitatea ne arată iubirea Sa”. Am asistat la un concert impecabil de interpretare a colindelor, în care harul și talentul  ne-au făcut conștienți că asistăm la un act artistic sacru.

Corul ”Hartonia” abordează partituri și texte cu un mare grad de dificultate , interpretate cu măiestrie . Este un cor reprezentativ pentru Liceul Borca . După ropotul de aplauze  și felicitările de după concert, cred va deveni reprezentativ și pentru, de ce nu, toată Valea Bistriței. Salonul  ”Grand Orient” de la Frumosu- Farcașa a fost arhiplin  . Spectatorii  s-au oprit pentru o după amiază din goana cu care își petrec traiul , să asculte muzică , să cânte ,să simtă din plin emoția și să plece acasă fredonând, după cum am văzut . Grupul ”Hartonia”, ”Mlădițele Farcașei”, corul ”TroNos” au fost , prin interpretarea colindelor, la înălțime , au anunțat  magistral  apropiata și marea sărbătoare a Nașterii Domnului.

                                   Iolanda Lupescu

Articolul Grupul ”Hartonia” al Liceului ”Mihail Sadoveanu” Borca, la superlativ apare prima dată în Ecoul muntilor.