Daniel Lucian Maftei, căci despre el este vorba, locuieşte şi munceşte în Anglia şi a crezut de cuviinţă să împartă. A jucat fotbal, iubeşte fotbalul şi am insistat pe această pasiune a sa. M-am bucurat alături de el de bucuria copiilor. I-am cerut nişte date suplimentare pentru că vroiam să scriu ceva. M-a refuzat: „Mai bine să ne concentrăm pe ce putem face în continuare”. Am adăugat un fragment din ce-am scris eu în 2024 şi un fragment din ce a scris el despre expediţia pe Aconcagua. Un vârf cucerit.

*

„Din Grinţieş în Aconcagua! Am folosit acest titlu, căci, cu mândrie, spunem că Dan Maftei este un fiu al Grinţieşului. Prezent de copil la manifestările sportive ce se ţineau în zonă, părea serios, parcă mult prea serios, şi cu mult bun simţ. La meciurile de fotbal ce se disputau în fiecare duminică pe terenul din curtea şcolii, juca în apărare, cu o tenacitate care uimea. Parcă se agăţa de atacanţi! Aceasta e imaginea pe care o am despre tânărul Dan Maftei. Prieteni pe facebook, l-am urmărit (prin cele ce le oferea pentru apropiaţi) şi triumful său din Anzi trebuia sărbătorit de către „Ecoul munţilor”, de grinţieşeni şi de către alţi munteni din Neamţ. Succes în cucerirea vârfurilor ce se întind cu mii de metri către nori! Per aspera ad astra!”

*

Șapte vârfuri. De la Grințieș pe Aconcagua!

„Iubirea față de munte o am încă de cand eram copil și mergeam cu părinții în zonele de agrement din Valea Jiului în munții Straja, dar cea mai mare influență asupra mea a fost perioada petrecută în zona Grințieșului. De la vârsta de 12 ani am crescut la Grințieș unde mi-am dezvoltat bazele necesare pentru ceea ce am devenit în viața de adult. Ideea de a urca toate cele Șapte Vârfuri de pe glob mi-a venit la începutul anului 2023 când mă aflam într-o mică expediție montană în munții Atlas, cei mai înalți munți din nordul Africii cu o altitudine de 4067m. Pentru mine era a doua oară când mă aflam acolo. Urcasem acel munte în sezon uscat și am vrut să experimentez și sezonul de iarnă. Deci dintr-o discuție pe care am avut-o cu un coleg am ajuns la ideea de 7 summituri. Având deja programat Kilimanjaro pentru Iunie 2023 am decis să le fac și pe celelalte 6 și automat s-a legat cu Aconcagua. Cel care organizase expediția din Maroc avea deja programată și expediția pe Aconcagua, care avea să fie al doilea vârf pentru mine și o experiență de neuitat.

25 Iunie 2023 am atins cel mai înalt vârf al Africii – Kilimanjaro 5895 m!

O zi de emoție și extaz pentru mine din mai multe motive. Evident eram fericit că eram acolo și marchez primul vârf, dar călătoria de a ajunge acolo a fost principalul motiv pentru emoțiile mele. Călătoriile acestea pe munți, mi le-am imaginat de foarte mult timp, încă de când eram mic, dar niciodată nu am știut concret că vor deveni realitate. Adesea vorbeam de Everest, Kilimanjaro și alți munți, dar erau doar vorbe și fantezii la momentele respective, dar în același timp, cumva în sufletul meu știam că va veni o zi când toate aceste fantezii vor deveni realitate.

Aconcagua, 6960.8 m altitudine. (…)

Nu a fost deloc ușor, dar am ajuns în vârf unde am uitat de faptul că aș fi vrut să renunț. Peisajul și liniștea de pe acel vârf m-au făcut să mă regăsesc cumva și să alung gândul de a renunța. Ajuns înapoi în tabără am decis să iau antibiotice și să iau și niște pastile de tuse. Două zile mai târziu eram total diferit. Am urcat în tabăra 1 Canada fără nici un fel de probleme cu echipament aproximativ 18 kg și altitudinea era aceeași cu Cero Bonete. În tabăra 1, vântul puternic ne-a rupt cortul, dar asta nu a reprezentat nici un motive de îngrijorare majoră, doar că nu prea am dormit în seara aceea, rugându-ne să nu ne ia cu tot cu cort. A doua zi am aflat că vântu bătuse cu 130 km pe oră. În drumul nostru spre tabăra doi unde aveam să stăm două nopți am întâlnit grupuri de oameni care coborau spunând că vântu le-a terminat expediția. Corturile le-au fost rupte și neavând alte corturi trebuiau să coboare. Trip over pentru ei. (…)

Summit Day, ziua în care am plecat spre vârf. A fost o zi lungă și destul de anevoioasă. De la 6000 m am urcat la 6960 m. Am pornit la 5:30 și abia pe la ora 3 pm am ajuns în vârf. Aș putea spune că ultima zi pentru mine a fost cea mai grea zi din viața mea din punct de vedere al efortului care a fost necesar să ajung acolo.

Ajunși acolo am înțeles de ce, cele mai multe accidente și decese se întâmplă la coborâre. În momentul în care ți se termină combustibilul în mașină, mașina nu mai dă nici un semn de viață. Cred că aceleași principii se aplică și corpului uman. Când se termină, se termină. La coborâre mi-am adus aminte de o experiență pe care am avut-o la vârsta de 6 ani când eram în vacanță la bunici în Bradu. Două dintre mătușile mele m-au luat cu ele la afine în Păltiniș. Dimineața ne-am dus cu mașina „mini” până aproape, dar seara a trebuit să venim pe jos din Păltiniș până la Bradu. Eu fiind copil, îmi aduc aminte senzația de oboseală pe care am avut-o atunci, identică cu cea de la coborâre de pe vârf în tabăra 3. Nu mai ajungeam odată! După acea aventură la afine am fost bolnav câteva zile. Pe Aconcagua am reușit să mă refac peste noapte. Ziua următoare eram ca și nou şi gata de coborâre.

Aconcagua pentru mine nu a fost doar un vârf pe care l-am atins, ci mult mai mult. Am învățat să nu mai subestimez munții și cel mai important altitudinea. De asemenea, antrenamentul de dinainte de expediție trebuie să fie strict și constant. Alimentația trebuie să fie cât se poate de sănătoasă și alcoolul să fie 0 fără nici o excepție. Cunoscându-mă și supraevaluându-mi abilitățile fizice am neglijat total pregătirea pentru Aconcagua, lucru care aproape m-a făcut să renunț. Lucru care nu se va mai întâmpla.

Următorii munți vor fi Denali 6190 m în Alaska, America de Nord, următorul Masivul Vinson 4892 m din Antartica, muntele Kosciuszko 2228 m în Australia, legat de Australia este și Puncak Jaya de 4884 m care se află în provincia Indonesiană, dar unii spun că aparține de Australia, deci, e pe listă, muntele Elbrus 5642 m în Europa și, bineînțeles, Everest 8848 m. Planul ar fi să reușesc să ating toate cele 8 vârfuri până la sfârșitul anului 2027.

Proiectul ăsta pentru mine (şi pentru alţii, în special tineri) a avut scop educativ, un proiect care să-mi dovedească și să dovedească faptul că nu contează cine ești și de unde vii, atât timp cât îți dorești cu adevărat, orice este posibil!”

Daniel DIEACONU

Articolul Un grinţieşean care nu a uitat de unde a plecat! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Curiozitatea și dorința de a face ceva cu sens în viață au fost cultivate devreme, poate și datorită bibliotecii părinților săi, care au citit mult și au încurajat permanent educația. Încă din clasa a VIII-a, vacanțele de vară nu însemnau odihnă, ci muncă pe șantier alături de echipa de constructori condusă de domnul Vasile Popescu, un om al satului,  construind case de la început până la final. Era o muncă grea, dar asumată, care a format rezistență, disciplină și respect pentru efort. Liceul l-a urmat la Piatra Neamț, iar mai târziu a absolvit Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iași în anul 2016. În vara dinaintea anului VI de facultate a renunțat la orice alt plan și s-a dedicat complet pregătirii pentru examenul de rezidențiat. A ales cardiologia, o specialitate ce se ia cu cele mai mari punctaje la nivel național — și a reușit. Formarea sa profesională s-a desfășurat la Institutul de Boli Cardiovasculare din Iași, completată de stagii în Franța la CH Carcassonne și CHU Rangueil din Toulouse precum și numeroase cursuri de perfecționare în centre medicale din Europa. Astăzi este aritmolog și se ocupă în special de implantarea de stimulatoare și defibrilatoare cardiace – dispozitive care tratează tulburările de ritm și pot salva vieți în mod direct și imediat. În afară de activitatea profesională din Iași, își găsește echilibrul în lectură, în călătorii și în liniștea muntelui, loc de care rămâne profund legat.

I.L. Ce v-a determinat să alegeți cardiologia, dintre toate specializările medicale?

A.B. Mă gândesc la cardiologie încă din anii de liceu, de când am început să studiem anatomia. Inima m-a fascinat nu doar ca organ, ci ca simbol al vieții. Este centrul biologic al existenței noastre, iar ideea că poți interveni direct asupra ei și poți schimba un destin m-a atras profund. Sunt un om pragmatic. Îmi place să văd rezultatul muncii mele. De aceea m-am orientat către aritmologie, o ramură a cardiologiei care se ocupă de tulburările de ritm cardiac. Mă ocup în special de implantarea de dispozitive cardiace – stimulatoare și defibrilatoare – care tratează pulsul foarte mic sau aritmiile amenințătoare de viață. Există momente în care un pacient intră în sala de intervenții cu risc major, iar la final inima lui bate sigur, protejată. Să vezi această schimbare rapidă este o motivație extraordinară.

I.L. Vă mai amintiți cum a fost prima experiență imediat după examenele de rezidențiat? Ați trăit emoție? Frică?

A.B. Nu trebuie să stau mult să mă gândesc și îmi amintesc foarte bine prima gardă. Și, mai ales, primul meu deces în gardă. A fost un moment greu, care m-a maturizat profesional într-o singură noapte. Bucuria că devenisem medic specialist s-a întâlnit brusc cu realitatea dură a profesiei. Am simțit emoție, responsabilitate, teamă. Dar am înțeles atunci că medicina nu înseamnă doar victorii. Înseamnă asumare, echilibru și puterea de a merge mai departe pentru următorul pacient. Emoția nu dispare niciodată complet. Și cred că este bine să rămână acolo, ca un semn că nu ai devenit indiferent.

I.L. De atunci ați devenit unul dintre cei mai cunoscuți și empatici cardiologi. Cum procedați atunci când pacientul este într-o stare foarte gravă, când sfârșitul este aproape?

A.B. Este poate prea mult spus. Sunt doar un medic care își face meseria cât poate de corect și de implicat. Dacă pacienții simt empatie, înseamnă că am reușit să rămân om înainte de toate. În astfel de momente, medicina devine mai mult decât tratament, devine un fel de prezență. Când știi că nu mai poți schimba finalul, poți schimba felul în care omul îl trăiește. Uneori, cea mai importantă intervenție nu este tehnică, ci umană. Cred că empatia nu este un gest spectaculos, ci o atitudine constantă.

I.L. Ce cazuri medicale v-au adus cele mai mari satisfacții?

A.B. Cele în care diferența dintre „înainte” și „după” este vizibilă. Sunt situații frecvente în care sunt chemat în urgență pentru pacienți care ajung cu un puls de 20/min, sau chiar mai mic, aproape pierduți, palizi, la limita conștienței. În astfel de momente, știi că fiecare minut contează. Implantăm un stimulator cardiac și vedem cum la scurt timp privirea i se limpezește, cum tensiunea se stabilizează, cum viața revine treptat în gesturi și în voce. Este o transformare pe care o vezi sub ochii tăi. În acele momente înțelegi concret rostul meseriei tale și anume că nu e doar o procedură, ci o șansă redată.

I.L. Care sunt provocările unui medic cardiolog?

A.B. Lucrăm cu secunde. Inima nu așteaptă. Trebuie să iei decizii rapide, să fii precis și calm, chiar și atunci când presiunea este mare. În același timp, trebuie să rămâi uman, să nu te obișnuiești cu suferința. O altă provocare este să nu te oprești din învățat. Particip constant la cursuri și congrese în străinătate, pentru că medicina evoluează rapid. Un medic bun nu este cel care știe mult, ci cel care continuă să învețe.

I.L. Bolile cardiovasculare sunt în creștere. Sunt oamenii educați în privința prevenției?

A.B. Din păcate, nu suficient. Mulți ajung la medic când apar complicațiile. Prevenția înseamnă controale regulate, alimentație echilibrată, mișcare, gestionarea stresului. Educația pentru sănătate ar trebui să înceapă devreme, chiar din școală. Sunt de părere că inima trebuie protejată înainte să doară.

I.L. Credeți că există minuni?

A.B. Ca medic, cred în primul rând în știință. Dar am văzut evoluții care depășesc statisticile. Le privesc ca pe o combinație între tratament corect, voința pacientului și, poate, o formă de speranță pe care nu o putem măsura exact. Medicina nu este magie, dar viața ne surprinde uneori.

I.L. Expresia „a murit de inimă rea” are explicație științifică?

A.B. Într-o anumită măsură, da. Stresul intens, traumele emoționale pot declanșa evenimente cardiace. Există chiar un sindrom numit „inima frântă”, o patologie ce mimează aproape perfect infarctul miocardic. Așadar, metafora ascunde un adevăr: emoțiile influențează inima mai mult decât credem.

I.L. Sau când spunem ”mă doare sufletul” și punem palma  în dreptul inimii ? Vedeți o legătură între suflet și inimă ?

A.B. Din punct de vedere medical, emoțiile sunt procesate la nivel cerebral. Dar cultural, inima a devenit simbolul trăirilor profunde. Când spunem „mă doare sufletul”, descriem o durere emoțională atât de intensă încât o simțim fizic. Și asta spune multe despre cât de strâns legate sunt mintea și corpul.

I.L. Am văzut că aveți o sensibilitate aparte, un text poetic despre Borca a apărut în vara anului 2025 în revista  „Biblioteca din Nord”.  Aveți un sertar secret și cu alte texte?

A.B. În liceu am participat la olimpiade de limba română. Latura umanistă s-a format atunci, poate fără să îmi dau seama. Nu m-am apucat de scris decât în momentul în care am simțit nevoia. Scrisul nu a fost un plan, ci o folosesc mai degrabă ca o descărcare. Uneori, cuvintele ajută să înțelegi mai bine ceea ce trăiești zilnic în spital. Textul despre Borca a apărut dintr-o legătură personală cu locul și cu oamenii de acolo. Am simțit mereu că simplitatea, demnitatea și felul lor direct de a trăi spun o poveste care merită așezată în cuvinte. A fost, într-un fel, un gest de recunoștință.

I.L. Aveți un program foarte încărcat între Iași, Piatra Neamț și Farcașa. Mai aveți timp liber? Dacă da, cum îl petreceți?

A.B. Activitatea mea principală este legată de Institut, unde îmi petrec cea mai mare parte a timpului în laboratorul de electrofiziologie. Acolo este centrul muncii mele și locul unde simt că fac ceea ce mi-am dorit dintotdeauna. Pe de altă parte ce fac la Farcașa și la Piatra Neamț o fac din drag pentru pacienții de pe Valea Muntelui, pentru oamenii între care am crescut și pe care îi înţeleg poate altfel.  Programul este intens între Iași, Piatra Neamț și Farcașa, dar încerc să îmi păstrez un echilibru. Sunt muntean, crescut la Borca, și probabil de aceea caut mereu muntele. Călătoresc, citesc, merg cu motocicleta și încerc să găsesc momente de liniște. Uneori, timpul liber înseamnă pur și simplu o plimbare fără telefon, o întâlnire cu un prieten vechi.

I.L. Unde și cum vă vedeți peste un deceniu?  Vor exista inovații în tratarea pacienților? Vor exista speranțe pentru prelungirea vieții cardiacilor ?

A.B. Complicat.. Tot ce îmi doresc este să fiu un medic mai bun decât sunt astăzi.  Tehnologia va evolua, asta cu siguranță – dispozitive tot mai performante, tratamente personalizate, inteligență artificială. Speranțele pentru pacienții cu patologie cardiacă cresc constant. Dar cred că un lucru nu se va schimba nici peste zece ani: nevoia de empatie. Oricât ar avansa tehnologia, pacientul va avea nevoie de un medic care să îl privească în ochi și să îi spună, cu sinceritate, că face tot ce este posibil pentru el.

I.L. Îmi doresc și vă doresc să aud mereu aceleași cuvinte frumoase din partea pacienților  care vă trec prin mână. Și pentru că ”aveți condei”, vă doresc să fiți inspirat. Cine știe, azi un eseu.. mâine o carte… Vă mulțumesc că ați stat de vorbă cu mine !

A.B. Vă mulțumesc pentru invitație și pentru dialogul sincer. A fost o ocazie de a vorbi nu doar despre profesie, ci și despre lucrurile care mă definesc dincolo de halatul alb. Mă onorează interesul pentru activitatea mea și pentru legătura mea cu oamenii și locurile din care provin. Dacă, din când în când, reușesc să așez și în cuvinte o parte din ceea ce trăiesc în această profesie, atunci înseamnă că inspirația își găsește locul. A fost o bucurie să stăm de vorbă.

Interviu realizat de Iolanda Lupescu

Articolul Drumul inimii – între știință, rigoare și umanitate apare prima dată în Ecoul muntilor.

Contribuţii importante au adus pentru acest număr preotul Gheorghiţă Anisiea, învăţătorii Gladiola Bondar şi Ilie Alexandru, profesoara Gabriela Vanda Cortez, bibliotecara Iolanda Lupescu, profesorii de istorie Daniela şi Vasile Ciubotaru, Ana şi Andrei Nica, Emanuel Bălan sau Mirela Curcă, Valentin Andrei are un interviu deosebit, la fel şi Alexandru Andrieş. Mulţumim profesoarelor Cristina Chirilă şi Ecaterina Caraza, universitarului Florin Alexandru Iordache. Mici intervenţii au avut Eusebiu Popa şi Contantin Mîrcă. Nu puteau lipsi juniorii: Maya Bicăjanu arată veleităţi istorice, iar literare dovedesc Ioana Bortişcă şi Casandra Asavei.

Despre visul unui copil ce a iubit fotbalul (şi-l iubeste şi matur şi este alături de el) aflaţi dintr-un interviu. Avem din nou „O personalitate a lunii” şi considerăm că merită tot respectul nostru!

Ca de obicei, istorie, literatură, etnografie, poveşti de viaţă, biografii etc.

O bună şi folositoare lectură!

Articolul Ecoul Munţilor nr. 38, anul IV, serie nouă apare prima dată în Ecoul muntilor.

Acțiunea despre care vorbim poartă amprenta unor oameni care nu caută recunoaștere, ci rezultate. În spatele ei se află Andrei, Crina, alături de Claudiu, Andrei, Ana, Andreea, Bubu, Emilia, Laura, Marius, Alex, Diana, Oana, Vlad, Cerasela, Patricia, Dragoș, Dănuț, Matei și Daniel – un grup de tineri uniți de dorința sinceră de a ajuta. În interviul care urmează, vă invit să descoperiți povestea lor, motivațiile care îi adună an de an și emoțiile trăite pe drumurile care duc spre oameni uitați de lume, dar niciodată de ei.

Cine sunt „Oamenii pentru oameni”? De unde a pornit această idee?

Suntem o gașcă de prieteni care încercăm să aducem zâmbete și emoții pe chipurile persoanelor vulnerabile. Această inţiativă a început în decembrie 2022 când doi foști colegi au adunat haine și alimente pentru a le oferi unei familii din zona Pârâul-Pântei. În momentul de față lucrurile au luat amploare, căci am dorit să acoperim toată Valea Muntelui, și într-un final, am reușit.

Doar copiii sunt destinatarii darurilor pe care le oferiți?

Ideea de a împărți cadouri a fost parte a conceptului fondator – ne-am dorit să bucurăm copiii nevoiași, familiile aflate în impas, să le aducem lumină și speranță în suflete – speranța că mai există oameni, în adevăratul sens al cuvântului. Aceste cadouri sunt destinate familiilor nevoiașe – acestea conțin, în funcție de numărul de membri – rechizite școlare, ghiozdane gata echipate, cărți de colorat personalizate, jucării, dulciuri, alimente neperisabile (ulei, făină, paste făinoase, sos de roșii, diverse conserve, cozonaci, pâine), fructe, legume, carne și brânză, produse de igienă personală, hăinuțe, papuci, șosete, mănuși, în funcție de sezon, pături și toate cele necesare.

 Cu siguranță este o activitate laborioasă. Cum a decurs pregătirea acestei acțiuni?

Pregătirea cadourilor a fost una lungă și solicitantă. De la jumătatea lunii noiembrie am început să colectăm haine, să căutăm cazuri cu situații financiare mai puțin bune. După ce am găsit cazurile, am început și munca fizică. O zi intensă a fost cea în care am făcut doar cumpărături și le-am transportat la Căminul Cultural din comuna Ceahlău unde le-am depozitat și încă una intensă în care am pregătit toate alimentele și hainele pentru a fi transportate. Ziua de 19 decembrie, ziua cea mare, a început de la ora 3:30 pentru unii colegi din Piatra-Neamț cu scopul de a fi prezenți la ora 5:00 în comuna Ceahlău. Primul drum a fost spre satele Izvorul Alb și Secu, aflate la 15 km de Barajul Bicaz, sate mici de aproximativ zece case parcă uitate de lume, unde domnește o liniște deplină, cum șade bine la poalele Muntelui Ceahlău, și la care ajungi pe drumuri forestiere pline de noroi. Următoarea oprire a fost în zona Chirițeni din comuna Hangu, urmată de comuna Ceahlău, apoi Grințieș și ultima locație fiind familia de la Pârâul-Pântei, familia care locuiește într-un vârf de deal fără curent electric unde am ajuns greu și cu mașinile oferite de Salvamont Neamț, dar am reușit pentru că acesta ne era obiectivul, să ajungem și la ei. Iar spre seară, când am văzut că ne-au mai rămas ceva alimente am fost și le-am dăruit celor de la Azilul de bătrâni din comuna Ceahlău și unor familii din zona comunei Bicazu Ardelean.

Ce ați simțit în momentul în care ați oferit cadourile?

În acel moment, în care am mers să împărțim cadourile, am uitat de oboseală, de stres, de tot. Eram focusați să iasă totul bine și să-i bucurăm pe oameni. Este un impact emoțional mare în momentul în care oferi un pachet unui bătrân care merge ușor târâind picioarele pe drumul pietruit plin de noroi, încercat de boli, aplecat de spate din cauza durerilor de oase, iar după ce își ia pachetul în mâinile tremurânde, ne mulțumește prin rugăciune cu vocea plăpândă. Această emoție nu poate fi explicată, ci doar trăită.

Ce rol credeți că au tinerii în ajutorarea celor aflați în nevoie?

⁠Nu neapărat tinerii, oamenii în general, de orice vârstă, au datoria de a ajuta. „Dacă ție ți-a dat Dumnezeu mai mult, lungește masa nu înalţă gardul!”.

Ce mesaj aveți pentru alți tineri care ar dori să se implice?

⁠Un mesaj pentru tinerii care vor să se implice ar fi: „Luați-vă un prieten, un coleg, o rudă, mergeți și ajutați pe cineva pe care cunoașteți! Faceți un grup și faceți asta des, ajutați cu orice puteți, țineți-vă inima deschisă!”.

Intenționați să continuați această inițiativă și anii următori?

Am finalizat a V-a acțiune cu succes și vom demara-o imediat pe cea de a VI-a. Între timp avem în plan dotarea locuinței celor de la Pârâul-Pântei cu panouri solare, întrucât aceștia nu au nici o sursă de curent.

Inițiativa „Oamenii pentru oameni” demonstrează că solidaritatea nu are nevoie de aplauze, ci de consecvență și inimă deschisă. Prin fiecare drum parcurs, fiecare pachet oferit și fiecare zâmbet primit, acești tineri arată că schimbarea începe cu gesturi simple, dar făcute cu sinceritate. Acțiunea lor continuă, cu aceleași valori și cu planuri concrete pentru viitor, iar pentru cei care doresc să se implice sau să ofere sprijin, persoanele de contact sunt Crina Hîncotă și Baciu Andrei. Pentru că binele, atunci când este împărtășit, ajunge mai departe.

Prof. Cristina Chirilă

Articolul Binele se face în liniște! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mai sunt câteva zile din acest decembrie ca un april şi trecem într-un nou an.

Fost-a un an plin de frământări de toate felurile.

Mulţam, Doamne, că ne-ai însoţit cu harul Tău de le-am isprăvit, cu  bine,  pe toate!

Nu ne lăsa nici de acum înainte, ci ajută-ne, pentru rugăciunile tuturor sfinţilor noştri mucenici ce se roagă neîncetat pentru sufletul acestui neam mult încercat, iar în anul ce se iveşte pe cărarea timpului, vino Doamne şi luminează-ne cărarea spre cele bune şi folositoare şi, nu lăsa, Doamne,  ,,lupii” în turma Ta, amin!

,,Că noi, Doamne, tot umblăm

Colindând, Te căutăm,

În pridvoare la om bun,

În ograda lui Crăciun,

Prin curtea bunicilor,

În ieslea păstorilor,

În ochii copiilor,

În trecerea anilor,

În sufletul mamelor

Şi-n viersul colindelor.”

Iată aşa, am umblat noi, câţiva, dintre membri Ansamblului Artistic de Amatori ,,PLAIURI  TUlGHEŞENE”   ,,precum umblară, Maica Sfântă într-o seară”, la colindat, tocmai la Sfântu Gheorghe,  la fraţii noştri din judeţul Covasna, nu mai ştiu pentru a câta oară;  socotiţi singuri, că din anul 2013 încoace nu am lipsit decât în anul pandemiei.

      Festivalul internaţional de colinde şi obiceiuri de iarnă  ,,CRĂCIUNUL la ROMÂNI”, organizat de către Fundaţia Mihai Viteazul a ajuns în acest an la ediţia  a XXXV-a şi a avut, ca punct culminant,  două zile cu spectacole de gală diferite, în două localităţi ale judeţului Covasna Astfel:

• Sâmbătă 13 decembrie, la Sfântu Gheorghe
• Duminică, 14 decembrie în localitatea Târgu Secuiesc.

Noi am hotărât că este de ajuns să participăm la spectacolul din Sfântu Gheorghe pentru ca elevii noştri să ajungă acasă duminică după amiază să aibă timp de odihnă şi de lecţiile ce trebuiau pregătite  pentru următoarea săptămână. Festivalul a cuprins mai multe evenimente, ce s-au desfăşurat între 1 noiembrie şi 14 decembrie. Dintre activităţile ce s-au desfăşurat în cadrul acestui eveniment de mare anvergură menţionăm:

• miniconcerte de colinde, la Catedrala Ortodoxă din Municipiul Sfântu Gheorghe, în perioada de Luni-Joi, 24-27 noiembrie;

• Vineri, 27 noiembrie, la Muzeul Spiritualităţii Româneşti, Sf.Gheorghe a avut loc vernisarea expoziţiei ,,Festivalul de colinde în imagini” precum şi Simpozionul ,,Obiceiuri şi tradiţii la români, din Ajun până la Bobotează”- Concert de colinde;

• Sâmbătă, 13 decembrie, la sala de sport a Colegiului „Mihai Viteazul” din Sfântu Gheorghe – Spectacol de gală ,,Crăciunul la români” – unde am participat şi noi, tulgheşenii;

• Duminică, 14 decembrie 2025, pe scena Casei de cultură din Târgu Secuiesc desfăşurându-se Spectacol de gală ,,Festivalul de colinde şi obiceiuri de iarnă”.

Evenimentul a fost organizat de către Fundaţia Mihai Viteazul din Sf.Gheorghe, în parteneriat cu Asociaţia ,,Dezvoltare comunitară Locală şi Culturală Târgu Secuiesc căora li s-au alăturat cei de la Asociaţia ,,Suflet Românesc”. Programul s-a desfăşurat cu sprijinul financiar al Consiliului Judeţean Covasna şi Consiliul Local al Municipiului Sfântu Gheorghe.

Au avut parteneri media, ca de fiecare dată,  pe: Mesagerul de Covasna, Condeiul Ardelean, Observatorul de Covasna, ,,ÎMPACT  EVENTS”, Coson Media. Au fost prezenţi şi foarte activi cei de la ,,Covasna 45”, cărora le mulţumim pentru imaginile postate în care apărem şi noi. Aşa reuşim şi noi(ansamblul ,,Plaiuri Tulgheşene”),  să păstrăm câteva amintiri frumoase de la această ediţie.

Programul galei din 13 decembrie a decurs conform programului propus de organizator, prin persoana d-nei Maria Peligrad,  exact aşa cum ne-a fost comunicat în prealabil şi cum vi-l voi arăta mai jos:

        ,,Festivalul Internațional de colinde şi obiceiuri de iarnă „Crăciunul la români”

Ediţia a XXXV-a, 1noiembrie – 14 decembrie 2025

Organizator: Fundaţia „Mihai Viteazul”

Preşedinte: Prof.ing. Maria Peligrad

Cofinanţatori: Consiliul Judeţean Covasna, Consiliul Municipal Sfântu Gheorghe

                                                   Spectacolul de gală

Sâmbătă, 13 decembrie 2025, ora 15, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, Sf. Gheorghe

Susţinut de formaţiile:

1. Ansamblul „Speranța” – Fundația „Mihai Viteazul” – Sfântu Gheorghe

Sc. Gimn. „Nicolae Colan”

Sc. Gimn. „Ady Endre”

Sc. Gimn. „Varadi Joszef”

Colegiul National „Mihai Viteazul”,  Coord. Ion Gheorghe

2. Corul de copii al Bisericii Ortodoxe Sfântu Gheorghe – Parohiile Ortodoxe Române – II și VI Sfântul „Mare Mucenic Gheorghe” Sfântu Gheorghe –  jud. Covasna

Coord. Pr. Mircea – Florin Coliban

3.Corul de copii „Scânteia” – cl. IV – a

Șc. Gimn. „Nicolae Colan” Sfântu Gheorghe

Coord. Prof. învățământ primar Ana – Alina Ciorici

4. Corul mic „Mlădițele”, Parohia Ortodoxă Română Sfântul „Mare Mucenic Gheorghe” Sfântu  Gheorghe,, Coord. Samuel Cocicodar

5. Grupul vocal „Muguri siteni” – Sc. Gimn. „Nicolae Russu”, com. Sita Buzaului – jud. Covasna, Coord. Iuliana – Maria  Apafi și Livia Moldovan

6. Corul de copii „Voinicei”– Șc. Gimn.. Nr. 3,  com. Sita Buzaului – jud. Covasna, Coord. Laura Mitrofan și Simona Gheorghiță Darie

7. Grup Vocal „Fetele cu dor” – Căminul Cultural com. Sita Buzăului, Coord. prof. director Ioan – Ovidiu Olteanu

8. 8. Grup vocal bărbătesc „Pădurenii” – Asociația Culturală „Pădurenii”, com. Barcani – jud. Covasna

Dirijor: Cristina – Orania Deteșanu, Coord. Marian Arnăut

9. Formația folclorică „Dumbrava Verde”,  Casa Raională Strășeni – Republica Moldova, Coord. Grup artistic Valentina Popa

10. Ansamblul  artistic de amatori “Plaiuri Tulgheșene”, com. Tulgheș –  jud. Harghita

Coord. Rapsodul popular, Lăcrămioara Pop – Distinsă cu titlul „Tezaur uman viu”

11. Corul „Plai Întorsurean” – Asociația „Plai întorsurean”, Întorsura Buzăului – jud.  Covasna

Dirijor: Maria Dandu – Muntean, Coord. Cornel – Mihai Tonie

După cum puteţi observa, au fost coruri şi ansambluri de toate vârstele şi componenţele.

Au fost coruri compuse din copii de grădiniţă până la coruri de bunici. Au fost coruri alcătuite doar din copii mici, coruri de elevi cu vârste cuprinse între 8 şi 19 ani(cazul nostru), coruri bărbăteşti, coruri femeieşti – adulţi şi copii, coruri mixte de adulţi, coruri coordonate de preoţi ce s-au format în jurul parohiilor din municipiul Sf. Gheorghe.  A fost un maraton de peste trei ore în care publicul a umplut la refuz gradena sălii de sport a Colegiului Mihai Viteazul din Sfântu Gheorghe care s-a încheiat, cum altfel, decât cu o mare Horă a Unirii în care s-au prins  toţi artiştii împreună cu publicul  după care, toţi artiştii au primit daruri de la Moş’ Crăciun. După atât de multă, dar dulce, oboseală, toţi artiştii au fost invitaţi la masa de cină, după care fiecare au plecat în drumul lor.

Unii au luat drumul spre Târgu Secuiesc să doarmă acolo urmând să participe la gala din 14 decembrie. Alţii, (ca noi),  au rămas în Sfântu Gheorghe, urmând  să încheie partea lor de festival duminică la ora 12,30 după masa de amiază, dar inainte de asta, vreo două ore s-au delectat cu tot ceea ce a avut de oferit Târgul de Crăciun din Municipiul Sfântu Gheorghe,  inclusiv un staul cu animale vii cu care, pruncii din ansamblu s-au jucat şi s-au bucurat.

Erau acolo, într-un ocol ,,pe paie reci”, un măgăruş foarte blând, căpriţe, oiţe şi un viţelus, staulul fiind amplasat în imediata apropiere a scenei ce întruchipa pe Sfânta Maria cu Pruncul alături de Iosif.   Târgul,  desfăşurat pe întreaga esplanadă din centrul municipiului, oferea de toate: de la carte veche şi discuri vechi de vinil, până la produse de se sezon(preparate de porc, preparate lactate, miere), ornamente de crăciun, tot felul de produse hande -made( lumânări de diferite forme, colţuni de lână (ciorapi împletţi cu 5 ace, cum făcea bunica), mănuşi, căciuliţe, covoare ţesute la stative, ceramică …multe şi de toate pentru toate gusturile, numai bani să fi avut. Peste toate, vremea, parcă prea călduroasă  pentru o lună de decembrie, ne-a stimulat să hoinărim în voie să ne clătim ochii cu tot ceea ce dimineaţa zilei de duminică 14 decembrie se străduia să ne ofere în dar, într-o atmosferă molcomă de sfinte sărbători. S-a făcut de amiază. Ne-am adunat la locaţia unde  trebuia să luăm masa, punctuali şi mulţumiţi că am găsit fiecare dintre noi câte  un dar de pus sub brad pentru cei dragi ai noştri.

Mulţumim celor ce ne-au eferit şi de data aceasta, cu zâmbetul larg pe faţă,  un prânz deosebit de consistent şi gustos! Doamna Maria Peligrad, preşedinta Fundaţiei Mihai Viteazul,  ne-a însoţit până ce am urcat în microbuzul de la Vandortrans Tour SRL cu care am circulat, pentru a doua oară în acest an, în condiţii deosebit de bune. Le mulţumim, pe această cale şi, sperăm că colaborăm şi pe mai departe.

Iată dragii mei, aşa încheiem deplasările din acest an, ale ansamblului ,,Plaiuri Tulgheşene” care,  nu au fost foarte multe dar, pentru un an atât de bulversant, este bine că am reuşit cât am reuşit.

Să ne vedem sănătoşi în sara sfântă de Ajun, iar dacă în ajun nu ne-om întâlni, atunci poate în ziua de Crăciun la Biserica Adormirea Maicii Domnului din Tulgheş veţi fi, că se vor cânta multe colinde.

La Tulgheş încă avem colindători din destul! Dacă veţi veni, vă veţi bucura.
Până atunci, tuturor, vă dorim sănătate  şi spor în toate!

Crăciunul cu pace şi binecuvântări cereşti, iar anul, 2026,  ce vine,  să ne aducă mai mult bine! Cu speranţa la acest,,mai bine” însă, se cuvine să mulţumim, Domnului, pentru toate cele primite până acum, nu?  Aşa că zic aşa:

Mulţam Doamne ce mi-ai dat!

Mulţam Doamne ce mi-ai luat

Şi  de tot ce mi-ai lăsat !

Mulţam câte mi-ai iertat

Când de Tine am uitat
Şi că nu m-ai prăpădit

Câte, Doamne, Ţi-am greşit!

Lerui Doamne peste cer
Tot am zis să nu-Ţi mai cer.
Dar eu rugăciuni mai am

câte zile-s într-un an!

…Pentru mine, pentru neam…

Aşa că te rog fierbinte:
Dă-ne, Doamne, bună-minte!
Spală-ne sufletele de toate ispitele!
Scapă-ne de ,,lupii răi” îmbrăcaţi în piei de miei!

Suflă peste-a noastre zile cu iubire şi unire,

Să fim, cum eram cândva,
Uniţi toţi, în turma Ta,
Când rupeam pita în două
Şi-o mâncam cu-un strop de rouă!
Când eram mai sănătoşi,

La suflet, mult mai frumoşi!

Lerui-ler, prin vânt şi ceaţă!

Hai Doamne-n a noastră casă,

Să cinezi cu noi la masă

Chiar de-i sluga păcătoasă!
Amin Doamne!

Iartă-ne!

Binecuvântează-ne!

La anul şi la mulţi!

O scris,  cum o dus-o mintea din suflet, cu mult drag pentru voi care veţi citi,  boaba de lut,

Lăcrămioara Pop.

                                                                                                                           Tulgheş, 15.12.2025

Articolul Gânduri de colindător apare prima dată în Ecoul muntilor.

Arta muzicală colectivă are vechime în comuna Borca. Înv. Ion Luca, prof. Alexandru Țăranu, prof. Ștefan Mălinescu și acum prof. Teodora Harton au alcătuit coruri apreciate de-a lungul timpului. Cei enumerați au fost meșteri făurari, nu dirijori, pentru că au reușit să adune laolaltă oameni care abia dacă aveau timp pentru programul lor zilnic de lucru. I-au făcut să iubească muzica a capella, să se împrietenească , să suporte programul riguros, repetițiile ,dese și obositoare, să fie într-o armonie atât muzicală, cât și umană. Cu profesorul Mălinescu am trăit ani frumoși în liceu, eu  făcând parte din corul de cameră  ”Gaudeamus”, pe care maestrul îl dirija. Educația muzicală și culturală din acei ani i-o datorez maestrului. Acum, profesoara Teodora Harton a selectat persoane dornice să facă performanță în arta corală, la rândul lor bune profesioniste în domeniile lor, soții, mame, care în ciuda timpului limitat,   au înțeles că pot fi eficiente cu rezultate maxime, printr-un efort pus în slujba unui scop înalt. Problemele tehnice ale interpretării sunt discutate  în colectiv , tot ce ține de ambitus, de timbru echilibrat, de complementaritate , de ton unitar sunt corectate în micul colectiv al grupului. Mereu m-am gândit dacă grupul ”Hartonia” este unul de amatori , având în vedere metoda de lucru a dirijoarei ,aplauzele, emoțiile și bucuriile stârnite  auditoriului atât în sala de concert, cât și în spațiul sacru. Simțim starea de rugăciune a cântărilor , comunicarea care ni se transmite prin muzică .Regret că nu mai știu cine a spus că  ”Muzica este limbajul prin care divinitatea ne arată iubirea Sa”. Am asistat la un concert impecabil de interpretare a colindelor, în care harul și talentul  ne-au făcut conștienți că asistăm la un act artistic sacru.

Corul ”Hartonia” abordează partituri și texte cu un mare grad de dificultate , interpretate cu măiestrie . Este un cor reprezentativ pentru Liceul Borca . După ropotul de aplauze  și felicitările de după concert, cred va deveni reprezentativ și pentru, de ce nu, toată Valea Bistriței. Salonul  ”Grand Orient” de la Frumosu- Farcașa a fost arhiplin  . Spectatorii  s-au oprit pentru o după amiază din goana cu care își petrec traiul , să asculte muzică , să cânte ,să simtă din plin emoția și să plece acasă fredonând, după cum am văzut . Grupul ”Hartonia”, ”Mlădițele Farcașei”, corul ”TroNos” au fost , prin interpretarea colindelor, la înălțime , au anunțat  magistral  apropiata și marea sărbătoare a Nașterii Domnului.

                                   Iolanda Lupescu

Articolul Grupul ”Hartonia” al Liceului ”Mihail Sadoveanu” Borca, la superlativ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Pentru Alexandru, volanul TIR-ului reprezintă responsabilitate și sursa principală de venituri, dar, în schimb,  aparatul foto reprezintă libertatea de a visa, pe care nimeni nu i-o poate confisca.

Cursele sunt lungi, obositoare și necesită atenție sporită, însă gândul că după ce-și termină cursa, se va întoarce la cei dragi, îi dă aripi. Odată ajuns acasă, după câteva ore binemeritate de odihnă, își „lustruiește” obiectivul aparatului de fotografiat/ filmat și…trece la treabă. Dacă îl suni, sigur îți va răspunde că filmează un videoclip pentru copiii Asociației Culturale „Eu Cred”, ori surprinde prin ochiul magic al obiectivului său niște peisaje mirobolante din inima Ceahlăului, Tarcăului sau Hășmașului, ori imensitatea și luciul feeric al Lacului Bicaz. Dacă îi ceri ajutorul, niciodată nu te refuză, chiar dacă urmează să plece în cursă sau este obosit. Rațiunea, echilibrul, responsabilitatea, sunt principalele sale calități, care îl fac iubit și apreciat, atât la locul de muncă, cât și în comunitatea în care trăiește. Pas cu pas, Alexandru a devenit de ceva timp, omul care promovează prin imagini și video, micuții artiști ai Asociației Culturale „Eu Cred”, printre care se află și fiul său- David, în vârstă de 9 ani, pe care, de altfel, l-a „predat” celor de la „Eu Cred” încă de la vârsta de 6 ani neîmpliniți pentru a învăța tainele chitarei și a se integra în această frumoasă comunitate în care copiii și tinerii sunt angrenați în activități educative culturale și artistice, care au depășit demult granițele județului.

În mirifica lume a imaginilor, Alexandru descoperă liniștea, dar în spatele volanului își pune la încercare răbdarea și echilibrul, iar ambele abordări îl definesc ca un om echilibrat, atent și sensibil , iubitor de viață în toate expresiile ei. De altfel, chiar Alexandru spune că aparatul foto îl ajută să găsească frumusețea acolo unde alții o ignoră, iar fotografia este modul său de a lăsa emoțiile să vorbească sau chiar să oprească timpul în loc.

Mirabela- sufletul- pereche care îi oferă sprijin și încurajare

Întotdeauna, Dumnezeu aduce la un loc oameni care împărtășesc aceleași valori, dar la Alexandru a fost mai mult: i-a dăruit o soție cu același suflet curat, care-i stă alături de fiecare dată, îl sprijină și îl încurajează în tot ceea ce face. Mai mult decât atât, i-a dăruit un fiu minunat, care nu putea fi altfel decât după chipul și asemănarea lor. David-Matei- fiul Mirabelei și al lui Alexandru este un artist în devenire, care iubește muzica, în special chitara, iar de câțiva ani  este implicat în toate proiectele muzicale ale Asociației Culturale „Eu Cred”.

Mirabela este cea care îl încurajează pe Alexandru să nu renunțe la fotografie, chiar dacă  programul devine obositor. Ea îi amintește să creadă în talentul său chiar și în momentele în care el are senzația că lumea se mișcă prea repede. De fiecare dată, Mirabela îl așteaptă pe Alexandru și împreună „pun la cale țara”. Ea este dovada clară că bunătatea  este o adevărată vocație, nu doar un gest, uneori formal. Împreună formează o echipă formidabilă, în care fiecare-și știe rostul- rost care nu se măsoară în roluri, ci în iubire și determinare.

Mirabela este asistent medical la Spitalul or. Bicaz , la secția de Pediatrie. Nici nu putea să aibă o altă meserie, având în vedere dragostea și empatia pe care le manifestă față de copii. Chiar dacă meseriile lor sunt diametral opuse ( Alexandru- șofer, iar Mirabela- asistent medical), pasiunea de fotografie este ceea ce îi unește, Mirabela fiind de multe ori cu aparatul foto, suplinindu-l cu succes pe Alexandru sau ajutându-l, acolo unde mai era nevoie de un om. Dacă meseria lui cere precizie, atenție și curaj, meseria ei empatie, dar amândoi iubesc viața și frumusețile ei în egală măsură.

David- Matei – mândria și visul lor împlinit

Universul existenței soților Ichim,  Mirabela și Alexandru este băiețelul lor, David- Matei, care, în ciuda vârstei lui fragede, de doar 9 ani, a gustat din tot ce înseamnă muzică de calitate, poezie. David este cel care intonează a capella Imnul de Stat, la fiecare eveniment cultural al Asociației Culturale „Eu Cred”. Mai mult decât atât, David, ușor timid,  a început să-și compună singur piesele, atât textele, cât și liniile melodice, iar părinții lui nu pot decât să fie mândri și conștienți în același timp că visul lui David este și visul lor, motiv pentru care au obligația de a investi, pe lângă bani și mult suflet pentru a-l sprijini să ajungă sus, acolo unde-și dorește.

Nu de puține ori, atunci când degetele fine ale lui David, mângâie corzile chitarei, ochii lui părinților au fost văzuți umezi, semn că mesajul lui David, a ajuns în sufletul lor. Ca simplu cititor al acestui articol, aș putea să-mi imaginez cum  se desfășoară o seară în care familia este împreună: casa lor devine o scenă mică și intimă, tatăl fotografiază, mama ascultă, iar fiul cântă- un trio perfect, unit prin emoție și sensibilitate.

Alexandru Ichim: lecție vie despre echilibru

         Filmare realizată de Alexandru Ichim

Lumea de astăzi este una grăbită, în care tabla de valori este răsturnată, iar frumusețile vieții sunt, adeseori, tratate cu indiferență, însă există oameni ca Alexandru Ichim, care-și regăsesc echilibrul între responsabilitatea jobului și pasiune, între drumul profesional și drumul sufletului. El este dovada că în viață nu trebuie să alegi între a munci și a visa, ci poți să le faci pe amândouă, cu condiția să ai lângă tine oameni care cred în tine. Volanul TIR-ului îi oferă direcție în viață, însă fotografia îi să sens vieții, iar familia puterea de a trece peste orice obstacol.

Alexandru Ichim construiește zilnic ceva ce nu poate fi imortalizat în fotografie și nici redat prin cuvinte: o viață frumoasă trăită cu inima!

Marius Coşerariu

Articolul VIAȚA ÎNTRE ÎNTRE FAMILIE, VOLAN ȘI… OBIECTIVUL FOTO ,,Alexandru Ichim – mereu pe drumuri, inspirat de imagini, dar mereu întors acasă la cei dragi” apare prima dată în Ecoul muntilor.

Proiectul, finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional şi organizat de Asociaţia Culturală Mureşul Superior, având coordonator direct pe  Ioan Cristian Ţăran,  s-a numit: TARAFURI TRADIŢIONALE  DIN  NORD-ESTUL  JUDEŢULUI  HARGHITA  şi s-a finalizat prin realizarea unui film documentar şi a unei cărţi purtând acelaşi nume.

Autorii cărţii sunt Ioan Cristian Ţăran şi Vasile Braic;

• Corectură, Gabriela Teişanu;
• Transcriere partituri: Lorand Bodor;
• Colaboratori: Conf.Universitar Traian Penciuc, profesor Kocsis Lorant Laszlo, Lăcrămioara Pop;
• Tehnoredactare şi design copertă: Vandor Alexandra Aletta
• Cartea a apărut la Editura Karina, Deva în noiembrie 2025.

 Evenimentul a fost unul complex, cu mulţi invitaţi, unii dintre ei fiind chiar protagoniştii despre care s-a povestit în carte, respectiv în film  şi care, s-a derulat pe durata a, peste, trei ore de program artistic care a fost difuzat în direct pe reţelele sociale de către BCD Livestream Târgu-Mureş.

Parteneri în proiect au fost: TVR Tg. Mureş, Radio România Tg. Mureş, ArdealTv, Asociaţia Grupul de Acţiune Locală Prietenia Mureş-Harghita, Universitatea de Arte din Târgu-Mureş,  UAT Sărmaş, Centrul Cultural Topliţa, BCD Livestream TG.Mureş.

Programul zilei a început la orele 14,30, după ce, în prealabil,  toţi artiştii invitaţi în spectacol au făcut un minimum de repetiţii cu orchestra Ansamblului Artistic Profesionist ,,Rapsodia C[limanilor” a Centrului Cultural Topliţa, dirijată, cu mult simţ artistic de maestrul  Lorand Bodor.

Pentru început am vizionat câteva secvenţe din filmul(care de altfel este parte integrantă  a cărţii sub forma unui CD, ataşat într-un buzunar pe interiorul copertei.

Aşadar  toţi, cei prezenţi în sală,  au plecat acasă, la sfârşitul activităţii,  cu un exemplar gratuit al acestui pachet documentar- cultural.

Lansarea de carte a fost o mare bucurie având în vedre că vorbitorii au fost lucrători în radio, ziarişti,  istorici, etnografi; înafară de cei care au alcătuit echipa de redactare a cărţii au luat cuvântul Dl. Profesor dr.Cristian Lazăr care este şi Managerul Centrului Cultural Topliţa  şi care, în stilu-i caracteristic ne-a prilejuit şi câteva momente de amuzament, cum, la fel de jovial dar şi la obiect, a vorbit apoi şi dl. Cătălin Maximiuc,  cântăreţ de muzică populară, jurnalist, redactor la Radio România Internaţional.  Domnul Primar al comunei Sărmaş, Mihai Valentin Mândru a vorbit foarte scurt  felicitând iniţiativa şi întreaga echipă care a pus umărul la realizarea întregului proiect, menţionând  faptul că este un proiect foarte important, cartea având valoare de document de specialitate.

Domnul Vasile Braic ne-a dezvăluit că se are în vedere un proiect care să documenteze în viitorul apropiat obiceiul nunţii din această parte de ţară, iar doamna Gabriela Teişan i-a felicitat că s-au gândit la acest lucru deoarece, tinerii deja încearcă să-şi organizeze nunţile încercând să respecte vechile tradiţii legate de acest important eveniment de viaţă.

Dl. Ioan Cristian Ţăran a înmânat câte o carte celor care au luat cuvântul mulţumind încă odată tuturor colaboratorilor şi partenerilor, predând microfonul prezentatoarei spectacolului,  D-na Codruţa Turcu pentru a ne introduce în partea artistică a zilei, iar partea artistică a început cu partea demonstrativ-artistică a tarfurilor, existente încă pe la noi.

Pentru început a urcat pe scenă taraful din Sărmaş. Apoi au urmat Taraful Rapsozii Văii Mureşului Superior, după care am urmat noi, cei din Tulgheş şi aici, trebuie să spun că am avut onoarea să-mi fie coleg de taraf maestrul Alexandru Demeter, un mare artist şi un dirijor de orchestră cu vechime de zeci de ani,  împreună cu care am cântat trei suite tradiţionale foarte bine gustate de public.

Îi mulţumesc, domnului Alexandru Demeter, pe această cale,  că mi-a fost, frăţeşte, alături!

Au încheiat partea de demonstraţii cu tarafuri, grupul Izvoraşul din Gălăuţaş.

A urmat un moment dedicat celor care au contribuit la realizarea cărţii şi filmului care deja evoluasem. Am fost invitaţi pe scenă să ni se înmâneze cartea şi câte o diplomă. Am făcut o poză de grup şi am coborât în sală.

Ei, după ce am scăpat de emoţiile,  pe care orice artist, fie el amator sau profesionist, le are pe scenă, m-am aşezat  confortabil şi m-am bucurat de întregul regal folcloric care a urmat.

Pe scenă s-a instalat orchestra Ansamblului Profesionist Rapsodia Călimanilor care, de acum au acompaniat atât soliştii ansamblului cât şi artiştii invitaţi în spectacol. Sunt adevăraţi maeştri aceşti instrumentişti, iar ceea ce mă bucură în mod special este că au,  pe lângă vârstnici,  în orchestră mulţi tineri foarte talentaţi; deci viitorul este asigurat. De asemenea am văzut că au împrospătat şi echipa de dănţăuşi.

Revenind la spectacol: ne-au încântat cu glasurile lor Livia Harpa şi Dragomir Raita membri ai ansamblului.

Am avut prilejul s-o ascultăm pe Marilena Trifan din Sărmaş cântând, foarte frumos,  două melodii culese din folclorul local cu care ne-a atins la casa sufletului.

Apoi, Ioan Cristian Ţăran, motoraşul intregii activităţi,  a cântat nişte melodii care ne-au purtat pe uliţele copilăriei sale pe care şi-a trăit-o, unde altundeva decât în  Sărmaş? Emoţiile erau dublate de faptul că în sală erau părinţii săi, care îl ascultau emoţionaţi, cu simţăminte amestecate,  de nostalgie, bucurie,  mândrie pentru fiul care a ajuns cineva…!

Au venit dănţăuşii ansamblului care ne-au oferit o infuzie de energie iar apoi, a intrat în scenă, doamna Veta Biriş care ne-a cântat şi cu care am cântat, într-un glas: ,,O rugăciune către ceruri zboară, o rugăciune către Dumnezeu. Mă rog fierbinte pentru a mea ţară şi pentru tine sfânt popor al meu!”

Din Alba Iulia a venit apoi să ne cânte Marilena Baba. Un om cu sufletul frumos, menit să-ţi stâmpere inima cu glasul său.

După încă o suită de jocuri electrizante oferite de dănţăuşii ansamblului a apărut pe scenă cu sufletul plin de iubire şi binecuvântări, părintele Marius Ciprian Pop împreună cu care am cântat  ,,Iisuse-al meu prieten bun” –   în acest fel mulţumea părintele că a reuşit să ajungă şi la noi, după ce şi-a făcut datoria acolo unde a avut şi azi, ascultare. Ne-a spus şi un cuvânt frumos părintesc, înţelesul fiind acela că  pentru a fi prieten al lui Iisus Hristos trebuie să avem în suflet iubire, căci Dumnezeu este iubire.  După ce ne-a mângâiat cu melodia  ,,Sat frumos şi liniştit la gură de rai” şi alte câteva melodi din repertoriul dumnealui,  ne-a rugat să cântăm  un ultim cântec împreună şi ne-a dat tonul la  ,,Nu lăsa Măicuţă să pierim pe cale”. Am cântat cu toţii cu mare drag şi pătrundere dar nu i s-a potrivit să fie ultima melodie, că publicul nu l-a lăsat  şi-a fost nevoit să mai zică una, tot împreună cu noi.

După ce i s-a înmânat cartea, părintele a coborât de pe scenă binecuvântându-ne pe toţi  iar orchestra a încheiat sărbătoarea cu câteva melodii instrumentale.

Încet-încet, pe ritmuri de vioară, publicul a pornit spre standul cu cărţi, să-şi ia cu ei acasă un strop din comoara ascunsă în filele cărţii şi în memoria CD-ului.

Ei, dar, ca la orice sărbătoare românească, invitaţii  mai de departe, nu pleacă acasă ,,pe inima goală”.  Cei de la ,,Casa  vânătorului” ne-au invitat şi ne-au ospătat cu bucate tradiţionale, foarte gustoase. Mulţumim frumos!

Era noapte bine când ne-am pornit spre casă, dar aveam inimile pline şi împăcate; ca atunci când isprăveşti cu bine un lucru cu dichis.

      No, asta-i povestea!

Amu zâc şi io ca tăt omu de pe la noi când o avut parte de vre-o  bucurie: ,, O fost fain da o trecut cam pre răpide!  Da nu-i bai!  A măi da Dumnezău altele mai faine, numa de ne-ar da şi sănătate!”

Doamne-ajută şi să ne vedem bucuroşi! Gata vorba că ne-apucă Crăciunu!

Am să vă pun alături şi ceva poze. O făcut fecioru-meu.   Mare noroc am!

*fotografii Pop Sebastian Traian şi Cătălin Maximiuc

Lăcrămioara Pop,  Tulgheş, 11.11.2025,  ora 2.30

Articolul Un proiect devenit realitate: Un semn pe pânza timpului – mărturie şi făclie pentru urmaşi apare prima dată în Ecoul muntilor.

Mă numesc Sebastian, am 14 ani și sunt elev la Școala Gimnazială ,,Constantin Panțiru” din comuna Grințieș. Particip la Proiectul „Catharsis – tabăra de jurnalism”, finanţat de Consiliul Judeţean Neamţ, implementat de Asociaţia Pro Grinţieş și organizată de domnul profesor Daniel Dieaconu, cu scopul de a ajuta copiii să-și îmbunătățească abilitățile de jurnalism, … iar eu mă numesc Andrei, am 14 ani și sunt elev la Școala Gimnazială ,,Iulia Hălăucescu”, din comuna Tarcău. Particip la Proiectul „Catharsis – tabăra de jurnalism”, finanţat de Consiliul Judeţean Neamţ, implementat de Asociaţia Pro Grinţieş și organizată de domnul profesor Daniel Dieaconu, cu scopul de a îmi îmbunătăți aptitudinile de a scrie articole de presă, și totodată, de a cunoaște persoane de la care pot învăța în acest domeniu.

Interviu cu domnul Virgil Cojocaru, bibliotecar metodist la Biblioteca Județeană „G. T. Kirileanu” Neamț: „Bibliotecile sunt laboratoare ale viitorului”.

Reporter: Domnule Cojocaru, aveți un parcurs profesional interesant, trecând de la un profil tehnic la o carieră în domeniul bibliotecilor. Cum ați descoperit această pasiune pentru bibliotecă și ce v-a determinat să rămâneți în acest domeniu?

Răspuns: Din întâmplare… am văzut într-un ziar local un anunț de concurs la bibliotecă, imediat după absolvirea facultății, și mi-am zis să încerc. Ulterior… am crezut că o să fie o chestie temporară, dar cum majoritatea întreprinderilor mecanice s-au cam desființat, am rămas în acest domeniu. Inițial, am fost atras de tehnologie, datorită studiilor mele la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, însă lucrând la Biblioteca Județeană „G. T. Kirileanu” am descoperit frumusețea de a conecta oamenii cu informația și cultura. Ce m-a determinat să rămân a fost impactul pe care bibliotecile publice îl au în comunități – mai ales în zonele rurale, unde accesul la resurse este limitat. Am realizat că pot combina tehnologia cu misiunea bibliotecii pentru a face o diferență reală, iar asta m-a motivat să transform această activitate într-o carieră de lungă durată.

Reporter: Ce/Cine v-a îndrumat să ajungeți unde sunteți dvs. acum?

Răspuns: Drumul meu a fost influențat de mai multe persoane și experiențe. În primul rând, profesorii de la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” m-au învățat rigoarea și gândirea analitică, care mi-au fost de mare ajutor. Apoi, colegii de la Biblioteca Județeană „G. T. Kirileanu” mi-au arătat ce înseamnă să fii pasionat de munca ta și să crezi în misiunea bibliotecii. Un vector important a fost atmosfera de colaborare din cadrul programului Biblionet, desfășurat în perioada 2009 – 2014, unde am întâlnit bibliotecari din toată țara și din străinătate, cei care m-au inspirat să gândesc în afara tiparelor și să văd biblioteca ca pe un spațiu al inovației.

Reporter: Ce v-a făcut să părăsiți meseria de inginer?

Răspuns: Acum cred că a fost mai mult decât…. o întâmplare, dar nu aș spune că am părăsit complet ingineria, ci mai degrabă că am găsit o modalitate de a o integra într-un domeniu care m-a atras mai mult. Cred că ingineria e foarte compatibilă cu meseria de bibliotecar, toate principiile din bibliotecă, regăsindu-se în așezarea cărților și volumelor într-o anumită ordine logică. Acest fapt face, teoretic și practic, diferența dintre o bibliotecă și un depozit de carte. Când am început să lucrez la bibliotecă, am descoperit o satisfacție pe care nu o găsisem în activitatea pur tehnică. Biblioteca mi-a oferit șansa de a interacționa cu oamenii, de a contribui la educație și cultură, chiar de a forma caractere, ceea ce mi s-a părut mai împlinitor. În plus, am realizat că pot folosi cunoștințele mele tehnice pentru a moderniza bibliotecile, ceea ce a făcut tranziția firească.

Reporter: Cum considerați că tehnologia modernă poate să atragă mai mulți cititori către bibliotecă?

Răspuns: Tehnologia este cheia pentru a face bibliotecile atractive, mai ales pentru tineri. Platformele digitale, cum ar fi bibliotecile online sau aplicațiile care permit accesul la e-book-uri, pot aduce colecțiile mai aproape de utilizatori. De asemenea, organizarea de ateliere de coding, cursuri de utilizare a software-urilor sau sesiuni de realitate virtuală și AI în bibliotecă pot atrage un public nou. În zona rurală, de exemplu, oferirea accesului gratuit la internet și calculatoare prin biblioteci poate fi un magnet pentru comunitate. Important este să combinăm tehnologia cu evenimente culturale care să creeze o experiență memorabilă.

Reporter: Domnule Cojocaru, ați fost, cu ceva timp în urmă, implicat în două proiecte internaționale de anvergură: INELI-Balkans și Cultural Management Academy. Să începem cu INELI-Balkans. Ce reprezintă acest proiect?

Virgil Cojocaru: INELI-Balkans – International Network of Emerging Library Innovators – a fost un proiect coordonat de Future Library Grecia și susținut de Fundația Bill & Melinda Gates. A reunit 35 de bibliotecari din 11 țări balcanice și s-a desfășurat într-un program de formare intensivă, mentorat și colaborare, în mai multe sesiuni desfășurate în țara gazdă. Scopul a fost să dezvoltăm servicii inovatoare în biblioteci și să construim o rețea regională de lideri în domeniu.

Reporter: Ce ați învățat din această experiență?

Virgil Cojocaru: Am învățat să gândesc biblioteca ca un spațiu de co-creație și incluziune. Am participat la sesiuni de design de servicii, licitații de idei, și am explorat modele de biblioteci care oferă servicii pentru agricultori, educație financiară, imprimare 3D pentru tineri sau sprijin în caz de dezastre. A fost o experiență care mi-a schimbat complet perspectiva asupra rolului bibliotecii în comunitate.

Reporter: Să trecem la Cultural Management Academy. Ce v-a atras la acest program? Ce teme s-au discutat în cadrul academiei?

Virgil Cojocaru: CMA a fost organizat de Goethe-Institut în parteneriat cu rețeaua EUNIC și diverse instituții culturale europene. Este un program de formare postuniversitară pentru manageri culturali, axat pe sustenabilitate, colaborare transnațională și inovație. Am participat la workshopuri în București, Salonic și la conferința internațională de la Sofia, unde am lucrat cu profesioniști din România, Bulgaria și Grecia. Am abordat subiecte precum continuitatea practicilor culturale, dezvoltarea publicului, accesibilitatea artei, drepturile de autor și utilizarea platformelor digitale. A fost o reflecție profundă asupra modului în care cultura poate fi sustenabilă și relevantă în contextul actual.

Reporter: Cum influențează aceste proiecte activitatea dumneavoastră la Biblioteca „G.T. Kirileanu”?

Virgil Cojocaru: Mă inspiră alături de colegi, să transformăm biblioteca într-un spațiu viu, conectat la nevoile comunității, de dezvoltare a unor servicii care să sprijine educația, incluziunea digitală și dialogul intercultural. De asemenea, îmi propun să implic mai ales adulții în proiecte creative și să construiesc parteneriate regionale și internaționale durabile. Să fim curajoși și deschiși la colaborare, să avem în vedere biblioteca nu ca pe un depozit de cărți, ci ca pe un laborator de idei. Viitorul aparține celor care îndrăznesc să inoveze și să creeze punți între oameni și cunoaștere.

Reporter: La nivel local ați fost managerul proiectului „Biblioteca Văii Muntelui” în 2017. Ne puteți povesti cum a luat naștere acest proiect și care au fost principalele sale obiective?

Răspuns: Proiectul „Biblioteca Văii Muntelui” a prins contur în 2017, cu sprijinul Consiliului Județean Neamț și al Bibliotecii Județene „G. T. Kirileanu”. Ideea a pornit din dorința de a revitaliza bibliotecile publice din zona rurală și montană a Văii Muntelui, care include comune și orașul Bicaz. Obiectivele principale au fost implicarea activă a bibliotecarilor în viața comunității și valorificarea patrimoniului cultural local – de la monumente ecleziastice la tradiții și legende. Ne-am propus să transformăm bibliotecile în centre dinamice, care să atragă nu doar elevi și profesori, ci și turiști, prin promovarea bogăției culturale a zonei. Proiectul a avut un succes real, reușind să pună în lumină potențialul turistic și cultural al regiunii.

Reporter: Un alt proiect important este „Biblioteci nemțene – memorie și cultură”. Ce rol joacă acest proiect în conservarea și promovarea patrimoniului cultural al județului Neamț?

Răspuns: „Biblioteci nemțene – memorie și cultură” este un proiect drag mie, inițiat tot cu sprijinul Consiliului Județean și al bibliotecii noastre. Scopul său este să aducă în prim-plan memoria culturală a județului Neamț, prin colaborarea cu bibliotecile publice și comunitățile locale. Ne-am concentrat pe digitizarea și promovarea resurselor culturale, dar și pe organizarea de activități care să implice activ comunitatea. Acest proiect nu doar conservă patrimoniul, ci îl face accesibil generațiilor noi, folosind mijloace moderne, cum ar fi platformele digitale. Este o punte între trecut și prezent, care ajută la păstrarea identității culturale nemțene.

Reporter: Ați participat la conferințe internaționale și vizite de studiu, în afara celor din cadrul programului Biblionet sau proiectele balcanice. Cum v-au influențat aceste experiențe activitatea de bibliotecar?

Răspuns: Participarea la programele de formare și vizitele de studiu din cadrul programului Biblionet, în perioada 2009 – 2014 și anume : Marea Britanie, Statele Unite ale Americii, Polonia mi-au deschis noi perspective, iar ulterior conferințele finale ale proiectelor balcanice, cum ar fi cea de la Atena m-au introdus în anumite comunități ale specialiștilor în domeniu, sau ale unor domenii conexe. Un exemplu ar fi Europeana Network Association (ENA) ce reprezintă o o comunitate puternică și democratică de experți, care lucrează în domeniul patrimoniului cultural digital. Astfel am avut ocazia să văd cum funcționează biblioteci din alte țări : Franța, Olanda, Austria, cum se integrează tehnologia în sfera patrimoniului cultural și cum se adaptează nevoilor comunităților. Din aceste experiențe am învățat cât de important este schimbul de bune practici între bibliotecari din diferite regiuni ce m-au inspirat în activitatea mea de îndrumare și coordonare metodologică la Neamț, fie că vorbim despre formarea profesională a bibliotecarilor, educația permanentă, mai ales a adulților, digitalizare sau despre organizarea de ateliere interactive folosind platforme on line și social – media.

Reporter: Cum vedeți viitorul bibliotecilor publice în era digitală, mai ales în contextul rural din județul Neamț?

Răspuns: Bibliotecile publice, în special cele din zonele rurale, trebuie să devină hub-uri de informare și educație, adaptate la era digitală. În județul Neamț, unde accesul la tehnologie poate fi limitat, bibliotecile pot juca un rol crucial în reducerea decalajului digital. Proiecte locale precum „Biblioteca Văii Muntelui” sau „Biblioteci nemțene” arată că bibliotecile pot fi mai mult decât spații pentru cărți – ele pot găzdui ateliere, expoziții sau evenimente culturale, integrând tehnologia pentru a atrage tinerii. Viitorul înseamnă colaborare între biblioteci, autorități și comunități, pentru a transforma aceste instituții în centre vii, relevante pentru secolul 21.

Reporter: Ce mesaj ați transmite colegilor bibliotecari ai bibliotecilor publice din județul Neamț ?

Răspuns: Să fie deschiși, creativi și să nu subestimeze impactul pe care îl pot avea în comunitate. Biblioteca nu este doar un loc unde se păstrează cărți, ci un spațiu unde se construiesc conexiuni, se promovează educația și se păstrează memoria culturală. Să folosească tehnologia, să se implice în proiecte și să asculte nevoile comunității – asta ii va face să descopere satisfacția profundă a acestei meserii.

Reporter: Există în prezent și/sau viitorul apropiat, astfel de proiecte ca cele de mai sus?

Răspuns : Anul trecut, am depus un proiect la Agenția Națională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale (ANPCDEFP), ce a fost declarat câștigător anul acesta, prin care Biblioteca Județeană „G.T. Kirileanu a fost acreditată ERASMUS, pe componenta KA120/121 ADU – proiecte pentru mobilitate cursanților și a personalului din educația adulților, acreditarea fiind obținută pe o perioadă de trei ani, ce este finanțată din fonduri UE. De asemenea, am fost selectat la nivel național în echipa celor 20 de specialiști ai Băncii Mondiale (WB), ca și consultant pe partea de formare profesională a bibliotecarilor ce vor fi instruiți în cadrul programului PNRR – Transformare digitală: Scheme de finanțare pentru biblioteci pentru a deveni hub-uri de dezvoltare a competențelor digitale. Biblioteca Județeană G.T. Kirileanu și majoritatea bibliotecilor publice din județ fac deja parte dintr-un consorțiu, ce are în desfășurare un asemenea tip de proiect și anume : Dezvoltarea competențelor digitale de bază în cadrul bibliotecilor din județul Neamț.

Reporter: Cum reacționează colegii sau utilizatorii când află că ați jucat fotbal la nivel profesionist?

Răspuns: :)) De obicei, sunt surprinși și curioși! Mulți colegi și utilizatori ai bibliotecii nu se așteaptă ca un bibliotecar să aibă un trecut de fotbalist la acest nivel. Când se uită la mine și văd cum arăt acum, cu foarte multe kilograme în plus, prima impresie e aceea că nu mă cred. După ce le povestesc și le arăt câteva articole din presa vremii, se amuză. Încerc să folosesc această experiență pentru a-i inspira, povestindu-le cum sportul m-a învățat să lucrez în echipă și să fiu perseverent, calități utile și în bibliotecă.

Reporter : Cum vedeți… vă imaginați Biblioteca „G. T. Kirileanu” peste 20 ani?

Răspuns: Sincer… nu știu. A apărut o nouă provocare… inteligența artificială (AI). Dar… mi-aș dori ca peste 20 de ani să-mi imaginez Biblioteca „G. T. Kirileanu” ca pe un centru cultural și tehnologic de referință în regiune. Îmi imaginez un spațiu hibrid, unde rafturile cu cărți fizice coexistă cu o bibliotecă digitală avansată, accesibilă de oriunde. Cred că vom avea săli interactive, unde utilizatorii vor putea explora arhive digitale sau participa la evenimente virtuale cu autori din întreaga lume. Biblioteca va fi un loc unde comunitatea se întâlnește nu doar pentru a citi, ci și pentru a învăța, a crea și a colabora, indiferent de vârstă sau background.

Reporter : Cum ați lega metaforic fotbalul de lumea cărților, pentru a inspira copiii să citească?

Răspuns: Aș compara cititul cu un meci de fotbal: fiecare carte este ca o partidă, plină de emoții, strategii și momente neașteptate. Când citești, ești ca un jucător pe teren – explorezi, iei decizii, înveți să anticipezi și să (te) adaptezi. La fel cum în fotbal trebuie să te antrenezi pentru a deveni mai bun, cititul îți antrenează mintea și imaginația. Fiecare carte e o nouă competiție – intră pe teren și descoperă ce reușite poți marca cu ideile tale!

Reporter : Dacă ați putea aduce în bibliotecă orice autor/scriitor din istorie pentru o discuție, pe cine ați alege?

Răspuns: Aș alege să-l aduc pe Mihai Eminescu, cel ce a fost și bibliotecar o vreme.  Poeziile și proza lui au o profunzime care reflectă sufletul românesc, iar articolele sale jurnalistice arată o minte analitică, preocupată de societate. Mi-ar plăcea să discut cu el despre cum vedea el rolul culturii în unirea unei comunități și cum ar percepe bibliotecile moderne, cu tot amalgamul lor de tehnologie și tradiție. Ar fi o conversație fascinantă!

Au consemnat: Sebastian Curcă și Andrei Cojocariu

Articolul Lumea cărților: Interviu cu Virgil Cojocaru apare prima dată în Ecoul muntilor.

De unde ideea unei pensiuni?

În 2021 a fost casă veche, în care am crescut, m-am hotărât să o renovez, m-am înțeles cu surorile, la vremea respectivă aveam trei surori, acuma mai am doar două, între timp una a decedat, am primit drept la proprietate și m-am gândit să fac totuși ceva cu casa veche pentru că era păcat să rămână și să se distrugă. Primul motiv a fost că soția a lucrat o perioadă la o brutărie, după aceea îi plăcea acest domeniu, panificația, să facă pâine și alte produse de acest tip, și în general bucătăria; la noi bucătăria a fost un lucru important – și eu am fost bucătar în armată – și ne-am gândit să facem ceva în acest sens. Am deschis un Punct gastronomic local în 2021, în 2023 am redeschis firma pe numele soției și atunci am zis „Hai să facem și o pensiune, ceva camere pentru cazare”, și de-aici a plecat toată treaba. A fost foarte greu, de-abia anul trecut am reușit să terminăm toată construcția.

Ați încercat să accesați fonduri?

Am încercat, dar n-am reușit. Prin mijloace proprii, împrumuturi la prieteni, am avut o soră în Italia, Dumnezeu să o ierte, foarte mulți bani mi-a trimis, foarte mult m-a sprijinit, păcat că n-am mai putut să-i returnez, că ea a plecat. Mulțumim lui Dumnezeu, muncă foarte multă, dar ce să faci? trebuie să muncești ca să poți supraviețui.

Anterior ați lucrat tot în turism?

Nu, am luat-o de la zero, pot să zic așa, am făcut casa în 2004 – știu sigur, când m-am mutat în casă nouă cu soția – am făcut var, am dus var, cum se ducea prin fel de fel de târguri prin toată țara, de-acolo am avut gater, cherestea, tot prin târguri și piețe, apoi am avut o făbricuță de mobilă, aceea a durat vreo 17 ani, aproape 18, am făcut mobilă din PAL, am terminat și cu mobila pentru că în 2021, atunci cu Pandemia, n-am mai avut cu cine lucra, s-au cam închis târgurile și atunci am renunțat. Dacă nu era cu Pandemia, nici astăzi nu lăsam mobila, pentru că ne descurcam binișor.

Dvs. creați schițele pentru mobilier, designul, sau ați avut angajați?

Am avut un singur angajat, dar noi colaboram, el era mult mai specialist ca mine, să recunosc, el era meseriaș, a murit cu pandemia atunci, un meseriaș cum puțini sunt în țară, poate 10 la sută. A murit atunci, la patruzeci și ceva de ani, un om în toată splendoarea lui. Din cauza asta, am renunțat și eu total.

Cum v-a venit ideea de a găzdui tabere pentru copii? Se știe că sunt mai năzdrăvani și-apoi trebuie atenție sporită atât în ceea ce privește cazarea, cât, mai ales, masa.

Da, este și un risc, dar dacă totul se face ca la carte, nu este niciun fel de problemă. Colaborând cu dl Marius Coșerariu în legătură cu Asociația „Eu Cred” am zis „Hai să facem și o tabără pentru copii!”. În 2024, anul trecut. Dacă am reușit, hai să facem și în 2025, și așa am organizat tabăra „Dăm Folk” și anul acesta.

Deci, DĂM FOLK la munte s-a desfășurat aici, iar la tabăra Dăm Folk la mare ați contribuit?

Ba da, am participat, nu i-am lăsat singuri nici acolo. Am avut câtiva copilași și acolo, ne-am distrat cu ei, ne-am mai scăladat cu ei, am gătit pentru ei.

Deci, partea de bucătătie ați asigurat-o practic dumneavoastră. Toate preparatele. E o pasiune, aveți studii în domeniul culinar?

Studiile sunt doar din armată și pentru restul ne-am gândit să mergem doar pe tradițional. Noi nu am preluat rețete moderne, în principal asta am vrut să facem: mâncare cum gătea mama și bunica, că nu știu dacă ne mai întâlnim cu bucate din astea vechi, străvechi, nu cu pizza, șhaorma; n-avem o problemă cu ele, dar noi facem mâncare cum făcea mama acasă. Când am deschis Punctul Gastronomic Local la asta m-am și gândit din start. Chiar dacă nu va fi multă lume, să folosim produse din gospodărie și rețete tradiționale. De exemplu, la tăierea porcului facem bucatele care se preparau cândva: tobă, cârnați, chișcă, caltaboși, slăninuță afumată. Mulți le fac în toate chipurile posibile, dar avem și noi rețetele noastre, care ne reprezintă. Am făcut doar ce-am văzut la părinți și la bunici: sărmăluțe, pifteluţe etc.

Evident, în taberele pentru copii meniul este diversificat în funcție de preferințele lor?

Exact, aici nu se poate altfel. Supa de pui, care este nelipsită și când aud copiii cum mai vreau o porție, și încă o porție, îmi crește inima.

Am văzut ce s-a întâmplat aseară cu pastele cu piept de pui. Copiii se înșiruiau să ceară a doua, a treia porție…,deși fuseseră suficient de generoase.

Paste carbonara cu piept de pui, o rețetă adaptată de noi. Copilașii mei, am și eu doi băieți, cel mic gătește extraordinar paste carbonara, a făcut o pasiune, pot spune chiar mai bine ca noi.

Este la liceu băiatul sau la gimnaziu? Am observat cât s-a implicat și cum a ajutat încontinuu, de la servire la prepararea bucatelor, apoi la curățenie.

E la liceu, a terminat clasa a 9-a, la Gheorgheni. Cel mare a terminat acolo liceul, a făcut Școala de Poliție la Câmpina, este polițist și cel mic a cam luat-o pe urmele lui. Să vedem când termină ce își propune, dar mulțumim lui Dumnezeu, cel mare este pe picoarele lui, polițist la Miercurea Ciuc, în Harghita. Dacă așa i-a plăcut, să fie el sănătos.

Am observat că în weekend a venit și el să ajute.

Da, când prinde momentul  și are un pic de liber, vine și ajută familia. Niciodată nu ne-a refuzat ajutorul. De aici a plecat și vede cât muncim, și noi l-am susținut, e foarte greu astăzi să porți un copil în școală și el a apreciat eforturile noastre.

Valorile acestea pe care le-ați transmis în familie le transmiteți și copiilor care vin în tabără.

Ne străduim să-i învățăm de bine, nu de rău, pentru că aceasta este viața noastră, trebuie să le distragem atenția, să nu stea cu ochii în telefoane toată ziua, să facă și altceva. Părinții, acasă, mă gândesc că fac tot la fel, de-acuma statul dacă mai face ceva să-i antreneze și în alte activități, să finanțeze programe care promovează mișcarea, lucrurile practice.

Este greu să mulțumiți părinți, copii, turiști din diferite zone?

Câteodată da, câteodată nu. Unii pleacă atâta de mulțumiți, cum nici nu-și imaginau la sosire. Pe alții poate nu-i putem ajuta să facă activitățile pe care și le propun. Ne cer ATV-uri, să-i ducem pe munte cu trăsuri, nu le putem oferi așa ceva, și noi suntem la început de drum, poate pe viitor, dacă putem obține niște fonduri, printr-un proiect, ceva. Turiștii nu vin numaidecât pregătiți pentru zona montană și ce oferă aceasta: plimbări în natură, pe traseele montane, relaxare, și-ar dori mai mult, muzică, distracție etc. Din păcate atât le putem oferi noi: cazare și masă.

Vă gândiți să vă extindeți?

Da, am o magazie pe care vreau să o desființez și aș mai face câteva camere în prelungirea unui foișor. E păcat că sună telefonul și nu ai cazare. Dacă ajută Bunul Dumnezeu, asta ne-am dori pe termen scurt.

Turismul este viitorul în zonă?

Da, altceva nu a mai rămas. Mai este Fabrica de ciment Heidelberg, unde lucrează maximum 500 de oameni și-s vreo 4-5 comune, care nu au alte resurse. Lemnul s-a cam terminat, a fost sursa principală de venit după Revoluție, altceva nu este în zonă.

Zona este deosebită, are nenumărate atracții. Și nu vorbim doar de Cheile Bicazului sau Lacul Roșu.

Exact, Barajul Bicaz, un obiectiv frumos, aproape, aici, la 15 km, de-aici pe Ceahlău o oră jumătate cu mașina, încă o oră jumătate pe jos și ești la Dochia, apoi Cabana Stănile, Mănăstirea Stănile, zona este extraordinar de frumoasă, însă aici mai am o supărare, nu este dezvoltată suficient din partea autorităților, ar trebui mai multă promovare, vin turiști din sudul țării care nu auziseră nimic despre aceste locuri și pleacă mai mult decât încântați, deși nu știau multe lucruri în zonă.

Coborând de la Lacul Roșu, deși cald, aglomerație, am remarcat un zâmbet larg care era întipărit pe fețele tuturor celor care imortalizau stâncile din Cheile Bicazului.

Nu întâlnești oriunde așa ceva.

Din păcate și experiențe negative. Erau turiști străini care se plângeau că ieri au cumpărat o înghetață cu 5 ron și astăzi era 10, sau un cozonac secuiesc (Kurtos kalacs) cu 25 și acum era 35. Au refuzat să mai cumpere din principiu. Cum am putea elimina aceste practici negative?

Acesta este omul care știe să facă business murdar. De exemplu, eu am fost la mare și am plătit 40 de lei o ciorbă. 80 de lei două ciorbe, eu și soția. Dacă eu îi iau unui copil 80 de lei trei mese pe zi, stau să mă gândesc…?!  Vin turiștii și mânâncă felul unu, felul doi, desert…trei mese pe zi… „Cum, domnule, 150 de lei trei mese pe zi? Dădeam atât la o singură masă!” Eu nu-mi permit să cer mai mult. Animalele le țin eu, legumele sunt din gospodăria mea. Plătești o dată, a doua oară nu mai vin la mine. La revedere! E o rușine. Englezul acela, care a văzut azi un preț, mâine altul… Nu-i corect deloc. Dacă ai cheltuit cu înghețata aceea 3 lei, mai pui 2, ai bun-simț… Ne batem joc, ne furăm căciula unul altuia.

Considerați că este important să se organizeze tabere? Șimțiți că sunteți parte din formarea tinerei generații?
Sigur că da. Dacă îi văd cu telefoanele, îi provoc să se joace, să facă altceva.

Acum ați găzduit o tabără de jurnalism. Copiii iau interviuri, scriu articole, însă am încercat să îmbinăm timpul petrecut în fața ecranelor laptopurilor cu cel destinat activităților în natură.

Când este vorba despre ceva folositor, normal. Dar dacă termină un joc și începe altul, nu se poate dezlipi două secunde de la telefon, este ceva problematic.

V-au plăcut activitățile desfășurate în tabără? Ați dori să ne mai găzduiți și în alt an?

Dacă ajută bunul Dumnezeu și mai veniți la noi, cu cel mai mare drag. Copiii au fost buni, cuminți, de ce nu? O să ținem în continuare aproape. Măcar 100 de ani de aici încolo.

Să împărțim la 10. Cum vă vedeți peste 10 ani?

Vrem să ne vedem în aceeași echipă, cu două pensiuni, același foișor, aceeași masă gustoasă și sănătoasă. Să fim sănătoși să ne vedem cu bine! Poate se miluiește Bunul Dumnezeu să ne mai țină pe pământ sănătoși și în pace!

Prof. Cristina Chirilă

Articolul Pensiunea Emilia – o oază de liniște și tradiție în inima Bicazului Ardelean. Interviu cu domnul Gheorghiță Moldovanu apare prima dată în Ecoul muntilor.