Piatra Corbului se află la intrarea în Cheile Bicazului, pe drumul care leagă Bicazul de Lacul Roșu și Gheorgheni, reprezentând un adevărat reper pentru cei ce străbat această zonă montană. Calcarul din care este formată este o amintire vie a unei epoci îndepărtate, când întreaga regiune era acoperită de ape marine, iar depunerile sedimentare au creat această stâncă impunătoare, care, după ridicările tectonice și milenii de eroziune, s-a transformat într-un simbol al rezistenței și frumuseții naturale.

Numele său provine dintr-o legendă locală plină de dramă și mister. Se spune că o tânără pe nume Corbița, fugind de năvălitorii tătari care îi amenințau familia, și-a găsit sfârșitul aruncându-se în prăpastia stâncii, blestemându-i pe urmăritorii săi. De atunci, Piatra Corbului nu este doar o formațiune geologică, ci și o poveste vie, o emblemă a curajului și a sacrificiului, întipărită în sufletul localnicilor și în istoria locului.

Astăzi, această stâncă monumentală nu este doar un obiectiv turistic, ci un punct de întâlnire între natură, legendă și cultura locală, oferind priveliști spectaculoase și o conexiune profundă cu trecutul acestor meleaguri.

Maya Bicăjanu

Articolul Piatra Corbului – între legendă și realitate apare prima dată în Ecoul muntilor.

S-a filmat, s-au făcut fotografii, s-au cercetat inscripţiile vechi, pomelnicele ctitoriceşti, cărţile de cult de demult. Palatul Cnejilor de la Ceahlău este un monument ce are nevoie de grabnică reconstituire şi micii jurnalişti pregătesc o pledoarie pentru aceasta, bine documentată şi ilustrată, beneficiind de sprijinul preotului Costel Ştefan.

Bisericuţa de la Bradu are şi ea o poveste frumoasă, fiind construită din bârne de la biserica de lângă Piatra Teiului, astăzi dispărută. Împreună cu părintele Celestin Ignat s-au desluşit pomelnicul ctitoricesc şi alte cărţi de cult şi însemnări vechi.

Spre seară s-a desfăşurat o videoconferinţă cu principalii invitaţi în proiect, jurnalişti cu state vechi de serviciu, aflaţi la acel moment la Iaşi, Suceava, Alba-Iulia sau Piatra-Neamţ şi cu profesorii coordonatori ai grupului ţintă. S-au pregătit materialele pentru partea de promovare, afişe şi pliante.

La început de august, pe valea Bicazului, formatorii, profesorii coordonatori, elevii se vor întâlni pentru o tabără care va fi la fel ca începutul ei: cu excursii tematice, cercetarea unor monumente de istorie şi arhitectură, a unor areale naturale protejate, realizarea de interviuri, de desene, fotografii, filme şi schiţarea materialelor media care vor fi folosite în ziarul „Ecoul munţilor pentru copii”, în revista „Catharsis Montani”, pentru ilustrarea site-ului catharsisrevista.ro, care s-a creat special pentru acest proiect.

Asociaţia Pro Grinţieş

Articolul „Catharsis – Tabăra de Jurnalism” – lansare de proiect activă apare prima dată în Ecoul muntilor.

M-am apropiat de acesta și parcă îl cunoșteam, dar nu eram sigur. Apoi m-am prezentat, iar acesta mi-a confirmat bănuiala.

Era chiar domnitorul Moldovei de acum câteva sute de ani, marele Ștefan cel Mare. El mi-a propus să mergem la o plimbare pe un vechi câmp de luptă. Am acceptat cu mare bucurie.

Locul nu era departe. Era destul de cald pentru că era începutul verii. M-am îmbrăcat corespunzător. Am luat apă și mâncare.

Pe drum l-am întrebat ceva:

-Tu ai participat la multe bătălii spectaculoase, poți să-mi spui care este favorita ta? Ștefan mi-a răspuns:

-Bătălia de la Vaslui a fost una dintre cele mai mari din istoria Moldovei.

Timpul a trecut și din vorbă în vorbă am ajuns la locul stabilit.

-Aici te-ai luptat cu turcii? Acesta a dat din cap în semn de aprobare. Imediat după asta m-am împiedicat de ceva strălucitor. Am săpat puțin cu mâinile și-am descoperit două monede de aur și o armură spectaculoasă din fier.

M-am despărțit cu mult drag de noul meu prieten, mulțumindu-I pentru mica noastră aventură. Am plecat acasă cu micul meu tezaur pe care l-am dăruit domnului director, care l-a dus la muzeul din centrul comunei.

De atunci merg mult mai des în vizită la muzeu să-mi văd mica mea comoară.

Daniel  Zaharia, clasa a IV-a

Daniel a avut ca temă să redacteze un text, imaginându-și că se întâlnește cu unul din personajele din textul A sau B. Textele erau:

1. ”Legenda Mănăstirii Putna” din volumul “Legende populare românești”
2. Dumitru Almaș, Cetatea lui Bucur.

Învăţător Mihai Panţiru

Articolul LA PLIMBARE CU… ȘTEFAN CEL MARE apare prima dată în Ecoul muntilor.

Câștigând bine cu lăutăria, și-a cumpărat libertatea preluând stărostia breslei de la tatăl său. Nu a studiat muzică, talentul nativ l-a făcut să fie apreciat la curțile boierești, unde era invitat să cânte. O delegație de boieri moldoveni trimiși de Scarlat Calimah- Vodă la Chișinău l-a luat pe Barbu Lăutaru să-i încânte cu muzica lui pe boierii de acolo. În anul1847, celebrul compozitor Franz Liszt, aflat la Iași la invitația boierului Alecu Balș, a fost impresionat de interpretarea tarafulului lui Barbu Lăutaru. Liszt a cântat la clavir un marș unguresc, apoi Barbu a reprodus la vioară ceea ce auzise la prima audiție. Atunci Liszt a spus: ”Dumnezeu te-a făcut artist și tu ești mai mare decât mine”. Inspirat de muzica lui Barbu Lăutaru, Liszt a compus ”Rapsodia română pentru pian”. Scriitorul și diplomatul Wilhelm de Kotzebue, după ce l-a ascultat cântând pe Barbu Lăutaru, a spus: ”Și unde mai pui că țiganii aceștia nu au o idee despre note, cântă totul după auz”.

Vasile Alecsandri a scris versurile ”Eu sunt Barbu Lăutaru/ Starostele și cobzarul/ Ce-am cântat pe la domnii/ Și la mândre cununii”, după care compozitorul Alexandru Flechtenmacher a compus o canțonetă, iar actorul Matei Millo a juca într-o piesă de teatru rolul lăutarului.  Pictorul Iosif Iser i-a făcut portretul. Taraful lui Barbu Lăutaru cânta balade, doine, hore, sârbe, dar și cântece la modă, de dragoste și dansuri de salon occidentale, romanțe rusești. Ce va  fi cântat la sfințirea bisericii din Borca? Nu vom ști niciodată.

Bibliografie:

Cosma, V. – Două milenii de muzică pe pământul României, Ed. Ion Creangă, București, 1977;

Brâncuși, P. – Istoria muzicii românești, București, 1969.

Iolanda Lupescu

Articolul BARBU LĂUTARU (1780, Principatul Moldovei – 18 august 1858, Iași) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Doamna Elvira Popesco îmi mulţumeşte pentru răspuns şi îmi spune că îmi va trimite pacherul cu medicamentul urgent. A doua zi, portarul ambasadei mă anunţă că un francez mă caută pentru a-mi da un pachet. M-am prezentat, am primit coletul, dar în sinea mea m-am îngrozit. Pachetelul cu medicamente pe care mi-l imaginam eu mic, era în realitate un ditamai coletul, de mărimea unui ambalaj de aspirator. Nici un delegat de firmă din România nu ar fi acceptat să-mi primească un asemenea pachet, deooarece ar fi avut mari dificultăţi la vama de la aeroportul Otopeni. Atunci nu exista năpasta de azi a traficanţilor de droguri, dar aducătorul putea fi acuzat de către vameşii chiţibuşari că este negustor de medicamente şi că trebuie să plătească taxe vamale.

Coletul era bine legat cu sfoară. Pe partea exterioară, sub sfoară, erau ataşate vreo 15-20 de plicuri cu supă concentrată. Convins că nici un delegat nu mi-l primeşte, m-am gândit să împart medicamentele în mai multe pacheţele mai mici, pe care să le trimit eşalonat, în primul să pun medicamentul de urgenţă. Nu ştiam cum să-i explic situaţia cu vama română, pentru a accepta propunerea mea. Când i-am telefonat, înainte ca eu să pronunţ primele cuvinte, mi-a luat-o înainte şi a cerut scuze că abuzează de amabilitatea mea, dar a considerat că este un bun prilej pentru a-şi goli farmacia din casă de medicamentele de care nu mai avea nevoie, valabile sau expirate, de a le trimite surorii din Bucureşti, care, dacă nu le foloseşte, le poate oferi unor persoane nevoiaşe. Am profitat de moment şi i-am explicat cum este cu vama, i-am cerut să-mi comunice numele medicamentului care trebuia să ajungă urgent la Bucureşti, mi-a răspuns şi a acceptat să le trimit eşalonat. Am asigurat-o că absolut toate medicamentele vor ajunge la destinatar. Până seara am găsit un delegat care a acceptat să le transporte, mai „ales când i-am spus cine este expeditorul, iar a doua zi seara Elvira Popesco mi-a confirmat că sora ei le-a primit. In timp ce mă gândeam cum să împart restul coletuiui, apare la Paris profesorul universitar Tudor Popescu, delegat permanent al României la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, unde apăra interesele ţării noastre. Poseda paşaport diplomatic, deci bagajeje nu-i erau controlate la vamă şi făcea naveta cu avionul pe ruta Bucureşti-Haga şi retur. De data aceasta, de la Haga a venit la Paris, de unde urma să se înapoieze la Bucureşti cu trenul. Cu paşaport diplomatic era o ocazie excepţională de a trimite pachetul cu pricina, dar cum să-i ceri unui profesor universitar, o adevarată somitate internaţională, în domeniul său, să îti care un pachet la Bucureşti? Eu îl cunoşteam bine pe Tudor Popescu, deoarece mi-a fost profesor la Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, unde preda cursul de Drept

Internaţional Privat. La Paris şi-a rezolvat unele probleme personale sau

poate de serviciu, dar a cumpărat şi un covor persan foarte mare şi greu şi pentru care, glumea el, ar fi trebuit să platească supliment de bagaj la avion mai mult decât costa acesta. De aceea a hotărât să se înapoieze la Bucureşti cu trenul. Cu tot paşaportul lui diplomatic şi drepturile care rezultau din posesia acestuia, pentru a evita discuţiile sterile, inutile şi deranjante cu vameşii români la graniţă, cât a costat covorul, de unde a avut bani să-l cumpere etc., a venit la ambasadă, unde pe baza unei declaraţii personale, să i se elibereze o adeverinţă că banii pentru cumpărarea covorului provin din drepturile sale pentru prestaţiille la Haga. Probabil avea experienţă din alte ocazii, aşa că s-a prezentat direct la secţia consulară a ambasadei pentru a o solicita, unde a dat de mine. Bucuros de reîntâlnire i-am eliberat pe loc adeverinţa solicitată. Având în vedere atmosfera deosebit de călduroasă în care a avut loc întâlnirea, am prin curaj, să încerc să scap de pachetul cu medicamente şi încep: „Domnule Profesor, verişoara dv. din Paris, celebra actriţă Elvira Popesco… La care profesorul mă întrerupe brusc, răcnind pur şi simplu, să se audă în toate ploşniţele de microfoane din pereţii incintei: „Piei Satană, piei Satană, eu nu am rude în străinătate”, apoi cu o voce mai potolită: „Ce vrei, să-mi pierd pâinea, să rămân pe drumuri?”

Profesorul Tudor Popescu, fiind un om inteligent, m-a întrebat ce-i cu Elvira Popescu, i-am răspuns, arătându-i şi pachetul cu medicamente, În final îmi răspunde. Voi duce pachetul la Bucureşti, cu o singură condiţie. Dumneata să mi-l predai mâine seară în Gara de Est, la orele 21, la vagonul de dormit al trenului care pleacă spre Bucureşti, iar un reprezentant al destinatarei să mă aştepte pe peronul Gării de Nord, pentru a-l primi. L-am asigurat că toate se vor petrece întocmai, iar în seara sosirii lui la Bucureşti doamna Elvira Popesco mi-a mulţumit la telefon pentru ajutorul acordat. După acest eveniment, mai complicat pentru mine, pe toată perioada sejurului meu în Franţa, am primit numeroase intervenţii de la Elvira Popesco, majoritatea absolută se refereau la trimiterea de medicamente surorii sau fiilor acesteia din Bucureşti, nu pentru alte persoane. Le rezolvam operativ, fără a mai anunţa conducerea ambasadei sau chiar a secţiei consulare. Şi totuşi.

Sfârşitul părţii a doua.

Constantin COJOCARU

Articolul Poveştile Ecoului: Amintiri cu Elvira Popesco. Partea a doua. Medicamentele apare prima dată în Ecoul muntilor.

Autorul face, pentru început, o scurtă istorie a plaiurilor din jurul Grințieșului, aducând în atenție, printre altele, multele năvăliri și retrageri ale dușmanilor prin trecătorile din Carpații Orientali, cu accent pe zona Tulgheșului, pe acolo pe unde au trecut – aflăm din paginile cărții – căpetenii celebre, precum Sigismund de Luxemburg ori Matei Corvin („regele, transportat pe o targă, scăpă pe drumul Tulgheșului”). Zona a fost, veacuri de-a rândul, una a disputelor, fiind spațiu de graniță între Imperiul austro-ungar și Moldova. Prigonirea românilor din Transilvania a făcut ca prin pasurile de la Cheile Bicazului și Tulgheș să pătrundă în ținutul Neamțului o mare mulțime a populației ardelene.

Cum locuitorii acestei zone de munte se ocupau, în principal, cu valorificarea masei lemnoase și creșterea animalelor – în special oi, cai și vite – , profesorul Daniel Dieaconu continuă parcursul cărții cu o oprire asupra vieții economice a sătenilor de prin părțile Grințieșului. Alături de fotografii, cititorul găsește amănunte despre ocupațiile secundare ale oamenilor (prelucrarea lemnului, morăritul, fierăritul, industria casnică), care s-au transformat chiar în meșteșuguri (tâmplărie, dulgherit, țesut manual ori în stative, sumănăritul). Cel care parcurge paginile lucrării află și despre meșteșugari, numele lui Nicolae Popa neputând fi ocolit.

După această amplă introducere, demnă de o monografie redactată pe baze științifice (nu lipsesc datele statistice!), profesorul Daniel Dieaconu se oprește la tema principală a lucrării, păstoritul în munții Neamțului. Ocupație străveche care, în afara foloaselor imediate aduse oamenilor acestei zone de munte a Moldovei, a avut înrâurire și asupra etnografiei nemțenilor trăitori la munte.

Astfel, activitatea la stână sau în transhumanță a păstorilor a dus la crearea de tradiții, de practici și credințe, care au fost perpetuate de generațiile care s-au succedat de-a lungul veacurilor. Este descrisă, spre exemplu, formarea, și apoi, desfacerea turmei, care au creat, la rândul lor, diverse practici rituale: descântece pentru negi, descântece de obrintire, de uimă, de ulcior, de pușchea, toate aplicate la oameni, dar mai ales la animale. De asemenea, sunt prezente și superstițiile legate de viața și ocupațiile oamenilor de la munte.

Fin cunoscător al etnografiei spațiului care are în cuprins muntele Ceahlău, văile Bistriței și Bicazului, autorul nu omite nici creația populară. Pentru a întregi imaginea de poveste asupra vieții și ocupațiilor înaintașilor, apelează la versuri și cântece de ciobănie („Ciobănaș de la oiță”, „Cântecul mioarei”, „Ciobănaș la oi m-aș duce”, printre altele), ori de haiducie („Cântecul lui Ștefan Bujor”, „Cântecul Grințieșului”, „Balada lui Cristea Păcurar” și altele asemenea), strigături, ori legende („Scăldătoarea vulturilor”, „Piciorul lui Radu”, „Stănilă și Piatra lăcrimată”, „Clăile lui Miron”, „Baba Dochia” și enumerarea poate continua), punând accentul pe viața păstorilor.

Având convingerea că tradițiile populare ale muntenilor din zona Grințieș sunt și astăzi trecute mai departe, de la generațiile de seniori la cele mult mai tinere, profesorul Daniel Dieaconu încheie studiul său asupra etnografiei și folclorului locului cu o serie de portrete ale unor munteni ai prezentului – Constantin Cojocaru-Țuiac, Aurel Ifrim (care vorbește despre bunicul său, Ion Ifrim), Iustina Rugină, Costel Bondrea, Anastasia Stelea, Ghiță Dandu, Maria Ecaterina Curcă, familia Peter (soții Cristian și Ionela, alături de fii Ionuț și Andrei), portrete și povestiri pe care s-au trudit să le strângă și să le transmită mai departe vajnicele colaboratoare Roxana Gabor-Tănase și Corina Crușitu.

Adăugând, în încheiere, amănuntul că lucrarea are în cuprinsul ei și un glosar de termeni păstorești de care s-a îngrijit învățătorul Ilie Alexandru, conchidem că „Păstoritul prin munții Neamțului. Studii de etnografie și folclor” este o carte care întregește portretul lumii etnografice arhaice din zona Grințieșului și, deopotrivă, opera de recuperare a istoriei locale, proiect de lungă durată (ca timp, dar și ca întindere editorială) a profesorului Daniel Dieaconu.

Valentin ANDREI,

Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare”

Articolul Semnal editorial: „PĂSTORITUL PRIN MUNȚII NEAMȚULUI. STUDII DE ETNOGRAFIE ȘI FOLCLOR”, O LUCRARE VALOROASĂ apare prima dată în Ecoul muntilor.

Decedat la 2 iunie 1994 în satul Dreptu.

Părinții: Alexandru Romanescu (născut în 1881) preot și Virginia Romanescu (născută Baltă în 1882), casnică, domiciliați în Grințieșul Mare, comuna Bistricioara, județul Neamț.

Frații: a fost al doilea dintre cei 7 copii ai familiei (4 băieți și 3 fete).

Studii: 5 clase primare – primele 4 clase urmate la Grințieș, între 1913-1917 primăvara, apoi, fiind evacuați din cauza războiului – Grințieșul era sat de graniță cu Austro-Ungaria – ultima clasă, a V-a, a făcut-o în comuna Buhalnița, județul Neamț.

Clasa a I-a secundară (1918-1919) – la Școala normală pregătitoare din Hangu, județul Neamț.

Clasele II-VI secundare (1919-1924) – la Școala normală Vasile Lupu din Iași, pe care a absolvit-o în iunie 1924 cu Diploma de capacitate pentru învățători nr. 30 din data de 15 iulie 1924, cu media 7.90, clasificat al 13-lea din 40 de elevi.

Armata: între 31 august 1927 – 15 august 1928 a efectuat stagiul militar la Regimentul 15 Infanterie din Piatra Neamț (termen redus) și Școala de ofițeri rezervă de infanterie. Primește gradul de sublocotenent (carnet ofițer rezervă nr. 119).

Concentrat în perioada 26 martie 1939 – 13 noiembrie 1940 la Regimentul 4 Grăniceri-Sighetu Marmației, apoi reformat – bolnav și operat de ulcer duodenal. În timpul războiului a activat în ,,Plutonul fix teritorial Galu” – comandant de pluton.

Activitatea ca învățător; școlile la care a lucrat:

1924-1927, în comunele Ernea și Voșlobeni, jud. Târnava Mică (în prezent Harghita).

(1927-1928, armata).

1928-1931, în satul Grințieșul Mare, comuna Bistricioara (în prezent Grințieș), jud. Neamț.

1931 – până la pensionare (1967) în satul Dreptu, comuna Galu (în prezent Poiana Teiului), jud. Neamț.

Cursurile de perfecționare de la Deva.

În lunile iulie și august 1926 a urmat “Cursurile de vară ale Școlii de maiștri pentru învățători” de pe lângă Școala normală din Deva, județul Hunedoara, pe care le-a absolvit, primind Certificatul nr. 146/1926 eliberat de Ministerul Instrucțiunii. A primit titlul de maistru.

A fost singurul dintre cursanți care în două luni a urmat în paralel 4 cursuri de specializare (tâmplărie, rotărie, dogărie și aparate pentru lecțiile de fizică), primind la probele de absolvire, la toate aceste cursuri, calificativele “EXCELENT” sau “FOARTE BINE”. Nu știu când a învățat să naturalizeze (împăieze) păsări și animale.

Grade și gradații:

– Definitivatul luat în 1931 cu media 7.99 (Decret Regal nr. 3143/1931 și Decizia Ministerului Instrucțiunii nr. 141856/1931).

– Gradul II luat în 1937 (Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 216849/1937).

– Gradul I luat în 1942 (Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 12158/25.01.1943, cu acțiune de la 1 septembrie 1942)

– Gradația de Merit, acordată prin Decizia Ministerului Educației Naționale nr. 228596/1945.

În anii 50 (nu știu data exactă) i s-au anulat toate gradele (probabil că la toți învățătorii vechi), iar în 1960 a primit următoarea Adresă de la Inspectoratul școlar: ,,Prin Ordinul Decizia Ministerului Învățământului și Culturii nr. 3221/27 iunie 1960 vi s-a acordat gradul de învățător definitiv, pe data de 1 august 1959, conform Instrucțiunilor de aplicare a Hotărârii C.C al P.M.R. și a Consiliului de Miniștri al R.P.R. nr. 1909/1959”.

A ieșit la pensie în 1967 cu gradul de învățător definitiv.

Activități conexe:

A terminat școala veche din satul Dreptu (clădirea în care se află acum Muzeul zoologic), care fusese construită de învățătorul Vasile Țifescu, dar care până la moartea sa, în 1930, nu apucase să facă tencuielile exterioare.

A făcut mobilierul (băncile) pentru această școală, lucrându-l personal.

A realizat atelierul școlar de tâmplărie, dogărie și rotărie în care elevii executau practica de lucru manual. Unii dintre acești elevi au devenit meșteri în sat.

A realizat Muzeul zoologic, cunoscut în întregul județ. Despre acesta vom relata într-un număr viitor al prezentei reviste.

A înființat o pepinieră de pomi fructiferi, pe lângă școală, învățând elevii să altoiască și să sădească pomi. De ziua pomilor fiecare elev primea 2-3 altoi cu obligația de a-I sădi acasă. În acest fel, în câțiva ani au început să fie înlocuiți merii și perii pădureți cu altoi de diferite soiuri. Mai există și în prezent multe gospodării în satul Dreptu unde se află acești pomi.

A condus și supravegheat construirea clădirii școlii noi din Dreptu – parterul și acoperișul (după pensionarea sa a fost supraetajată parțial). În acest scop a depus foarte multă stăruință, timp, muncă și chiar bani (a făcut sute de kilometri cu motocicleta lui cu ataș la Tg. Neamț, Bicaz, Piatra Neamț, Bacău etc., după diverse aprobări și, mai ales, după materiale). La lucrări s-a folosit multă muncă voluntară. Având mare autoritate în sat, la apelul său lumea venea fără reținere (de exemplu săpăturile pentru toată fundația clădirii s-au executat într-o singură zi).

A fost directorul școlii din satul Dreptu din anul 1931 și până la pensionare.

La 10 ani de la deces (în anul 2004) i s-a acordat titlul de ,,Cetățean de Onoare al comunei Poiana Teiului”.

Am arătat că în perioada martie 1939 – noiembrie 1940 tatăl meu a fost concentrate la Regimentul 4 Grăniceri-Sighetu Marmației. În această perioadă, la 30 august 1940, s-a petrecut semnarea ,,Dictatului de la Viena”, prin care România a fost obligată să cedeze Ungariei hortiste partea de nord a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.492 km². Astfel, Regimentul 4 Grăniceri a participat la retragerea pas cu pas, cu cedarea sat cu sat a unei zone din această parte a Transilvaniei de nord. Când s-a stabilit noua graniță, tatăl meu a primit o permisie. Ne-a povestit foarte afectat, aproape bolnav, că această perioadă a fost cea mai grea din viața dânsului și acest lucru l-a afirmat până la bătrânețe. Populația, de la bătrâni la copii, ieșea în calea trupelor în retragere îngenunchind și întrebându-i:

– Unde vă duceți? Cui ne lăsați?

Soldații aveau ordin să nu vorbească nimic, să meargă în tăcere.

Cei din zona cedată erau liberi să plece în localitățile unde își aveau domiciliul. Cei mai în vârstă, cu familii, rămâneau, predând afectele militare, dar mulți dintre tineri, nefamiliști, au preferat să meargă cu regimentul pe noua graniță.

Dragomir ROMANESCU

Articolul Biografii romanțate: CONSTANTIN ROMANESCU – Tatăl meu adoptiv apare prima dată în Ecoul muntilor.

Această luptă s-a sfârşit cu o „înfrângere de care nu ne vom ruşina niciodată” – cum a spus, atât de inspirat, marele istoric Nicolae Iorga. La Războieni a murit pentru neam şi ţară „floarea armatei Moldovei”. Cu greu a reuşit marele domnitor să se salveze, să strângă din nou armată şi să transforme înfrângerea în victorie, câştigând războiul, păstrând Moldova liberă şi independentă.

Cronicarii vorbesc de câmpul de luptă albit de oasele apărătorilor de ţară. Domnitorul Ştefan cel Mare le-a strâns oasele sub biserica nou zidită pentru ei în anul 1496. Ca să le fie adăpost etern. Toţi la un loc. Nedespărţiţi pentru vecie, cum au fost şi în focul luptelor în care şi-au vărsat sângele. Aşa a luat naştere Biserica Mănăstirii Războieni, singura biserică-mausoleu din ţara noastră.

Daniel Dieaconu

Articolul Mănăstirea Războieni – mausoleul vitejilor lui Ştefan apare prima dată în Ecoul muntilor.

Eram în vara anului 1953, lucram la „echipa fulger”, echipa de intervenţii rapide pe sectorul Broşteni podul de la Hangu al văii Bistriţei. Menirea echipelor fulger era să rezolve rapid închisorile de plute, să menţină permanent calea liberă deplasării acestora. Parcurgeam aproape zilnic acest traseu.

In acele vremuri, comunele din amonte de Bicaz, până la Broşteni, făceau parte din raionul Ceahlău, regiunea Bacău. Organizarea administrativă a ţării era similară cu cea din URSS. Cum în toate şcolile din  ţară, din clasa a IV a primară, învăţarea limbii ruse era obligatorie, mai era puţin timp până când, între ghilimele, un grup de tovarăşi să ceară alipirea României la URSS şi Prezidiul Marii Adunări Naţionale să aprobe această cerere.

Exista deja un precedent. Un grup de muncitori din Braşov, între ghilimele, a cerut ca oraşul lor să se numească Stalin şi cererea le-a fost aprobată. Până târziu în deceniul şapte al veacului trecut Braşovul s-a numit oraşul Stalin, inclusiv staţiunea Poiana Stalin. Se spune totuşi că braşovenii pentru a păstra în memorie vechea denumire a oraşului lor, au hotărât ca în viitor operele lui Stalin să se numească braşoave.

În anul 1951, a început construcţia hidrocentralei de la Bicaz, programată să fie terminată în 5 ani, dar lucrările s-au finalizat abia în anul 1960.

De la bun început se cunoşteau precis şi se popularizau toţi parametrii hidrocentralei, deci lumea din zonă ştia precis ce o aşteaptă.

Cu toate acestea, în vara lui 1953 am observat că în Ceahlău, puţin mai în aval de centrul localităţii, s-a deschis un şantier pentru construcţia unei  case. Cum ştiam bine că acel loc va fi inundat de lacul de acumulare, m-am interesat să aflu despre ce este vorba şi am aflat că va fi o casă de cultură a raionului Ceahlău. Nu era treaba mea să mă interesez de soarta acestei construcţii când vor ajunge aici apele lacului de acumulare.

In acele vremuri era obiceiul ca unele construcţii importante să se realizeze prin muncă voluntară, prestată în special de tineri, vezi căile ferate Bumbeşti Livezeni, Salva Vişeu, conducta de gaze Agnita Botorca s.a.

Astfel s-a hotărât ca lemnul pentru construcția casei raionale de cultură Ceahlău provenit dintr un parchet de pe pârâul Arsuri, un afluent al Negrei Broșteni, să fie adus la destinație prin muncă voluntară. Dar cum plutașii nu se înghesuiau să conducă gratuit pluta respectivă, din schela de legare de la Arsuri până la Ceahlău, s-a decis ca această treabă să o facă tinerii din echipele fulger. Pentru sectorul Broşteni podul de la Hangu, şeful de sector, dar şi al echipei fulger, Vasile T. Cârjă din Mădei, a hotărât ca pluta în cauză să fie condusă de tinerii Gheorghiţă Iftimuţ din Mădei şi subsemnatul, mezinul echipei fulger, între paranteze, aveam 17  ani.  Gheorghiţă Iftimuţ era cu doi ani mai mare decât mine, fusesem colegi în unele clase primare, dar fiind mai profund în studii, a mers mai molcom. Era fiu de plutaş, tare mândru de aceasta origine socială în acele vremuri şi mai reţin că era deja un fumător tare pasionat,

În ziua stabilită, eu cu Gheorghiţă ne-am dus în Broşteni, la sosirea plutei de pe Neagra  ne-am urcat pe ea, eu am primit actele, colegii care au adus-o, ne-au predat cârmele şi ne-au părăsit. Imediat după ce am plecat la drum Gheorghiţă îmi spune Costică: „Pluta este uşoară, din numai patru table, din lemn subţire, apa este normală, nu are rost să stăm amândoi la coarne. Condu-o tu singur până în Borca, iar eu o conduc în continuare până la Ceahlău”. Zis şi făcut. El şi a scos cârma din resteu, s-a aşezat pe încărcătură şi a început să întrebe femeile care prindeau zlăvoci cu crâsnicul, sau ghileau pânza de cânepă la râu cât este ceasul, deşi el nu aveau un asemenea instrument, dacă soţii le-au lăsat să se odihnească în noaptea precedentă şi câte alte întrebări cu subînţelesuri.

Când am ajuns în schela de tranzit din Mădei, unde erau multe plute staţionate, fără ca eu să observ, deoarece eram cu privirea în faţă, cum era şi normal, el s-a ridicat, şi a luat ţapina şi a părăsit pluta staţionată, spunându-mi: „Costică, drum bun”. Când l-am văzut, l-am întrebat: „Ce faci, bre, mă laşi singur?” „Drum bun”, a repetat el şi s-a depărtat spre mal.

Ei bine, în acel moment am trecut prin nişte clipe teribile, care mi sţau întipărit în memorie pentru tot restul vieţii. Deşi cunoşteam perfect traseul pe care urma să conduc pluta, îl parcursesem de sute de ori, în întregime sau parţial, niciodată singur, ci cu altcineva.  Dacă am condus o plută singur, asta am făcut-o pe distanţe scurte, de la o închisoare până la prima dolie, unde o prindeam la mal. Acum trebuia să conduc singur pluta pe o distanţă foarte lungă.

Pentru câteva clipe m-am văzut singur, nu la cârma unei plute uşoare, din lemn subţire, de circa 120 de mc, pe o apă normală, ci m-am văzut singur la cârma unei plute uriaşe de catarge de 350 mc, pe o Bistriţă furioasă în vreme de puhoi, deci cu riscuri enorme de a o sparge, dar mai ales de a mă face de râs că nu sunt capabil de a îndeplini o misiune încredinţată.

Norocul meu a fost ca m-am trezit repede la realitate, mi-am dat seama de situaţie, cunoşteam bine meseria şi nu aveam nici un motiv de îngrijorare. Cunoşteam bine traseul, nu numai până la podul de la Hangu, ci până la Piatra Neamţ, unde mersesem deseori cu pluta, ca dălcăuş, cu vecini, plutaşi experimentaţi.

La podul din Pârâul Cârjei mă aştepta şeful echipei fulger care m-a întrebat, chipurile curios, unde-i Gheorghiţă, apoi mi-a spus că o să-l pedepsească, deoarece m-a părăsit. A doua zi mi-a mărturisit că el i-a spus lui Gheorghiţă să mă lase singur la cârmă, deoarece ştia că nu-l voi face de ruşine, ca profesorul meu de plutărit.

Mi-a spus că la Ceahlău voi fi aşteptat de oameni şi de un tractor la locul respectiv, destul de dificil, să pregătesc şpranga şi în momentul în care buza plutei atingea malul să o agăţ de tractor, care o va trage  pe uscat. Întrucât el nu mai trimite camionul echipei să mă recuperează, a zis că după ce predau pluta şi actele, să ies la şosea şi să mă întorc acasă cu unul din camioanele care transportau plutaşii acasă.

După aceea am condus pluta la destinaţie fără nici un fel de emoţii, dar nu am întrebat nici o femeie de pe maluri cum a dormit în noaptea precedentă.

Ajuns cu mare întârziere acasă, mama m-a întrebat foarte îngrijorata ce s a întâmplat cu mine de vin aşa de târziu după camionul echipei.  I-am raspuns triumfător: „Mamă, astăzi am dus prima plută singur până la Ceahlău. Sunt plutaş”. „Mare scofală”, mi-a răspuns ea. „Cum poţi să spui asta, mamă? Am doar 17 ani împliniţi”.  „Şi ce, eşti singurul care faci treaba asta?  Sunt atâţia plutaşi de vârsta ta, care conduc plute singuri, fără atâta şcoală cât ai facut tu”.

Am înţeles perfect situaţia, unde o durea pe mama că nu am putut termina liceul şi am ajuns plutaş, situaţie care o nemulţumea, aşa că am terminat discuţia.

Casa raională de cultură din Ceahlău s-a terminat repede, iar eu de câte  ori treceam pe lângă ea o priveam si eram tare mândru, în sinea mea, că la realizarea ei am contribuit şi eu, un procent de 0,0001 la sută, prin transportul lemnului necesar.

Timpul a trecut, de raionul Ceahlău nu s-a ales nimic, precum de făina calicului. Majoritatea satelor au ajuns sub ape, trei comune au trecut la raionul Târgu-Neamţ, iar Broştenii a trecut la raionul Vatra Dornei, regiunea Suceava.

Casa raională de cultură, râvnită de toate comunele fostului raion Ceahlău, a revenit în final comunei Borca, unde se află şi în prezent şi unde îşi îndeplineşte cu prisosinţă menirea pentru care a fost făcută. S-a ales, în final comuna Borca şi graţie intervenţiei bine argumentate şi documentate a profesorului Vasile Codrescu, după cum se vorbeşte prin sat şi eu ţin să-l felicit, post mortem, pentru această reuşită.

Mai mult, dacă stau şi mă gândesc câte fapte bune pentru comună a lăsat acest inimos şi plin de iniţiative profesor şi director de şcoală şi aici mă refer în primul rând la organizarea gimnaziului din Borca, în anul 1948, unde eu am început pregătirea intelectuală pentru viaţă, parcă ar merita ca acest locaş de cultură din Borca să poarte numele Vasile Codrescu.

Am intitulat această poveste „O Întamplare”, cu semnul întrebării. Dar oare este întâmplător că două momente importante din activitatea mea s-au derulat în paralel cu existenţa acestei clădiri? Nu, Pronia a decis ca eu, după ce am adus lemnele pentru construcţia casei de cultură, să trec cu brio examenul de plutaş, după aceea să îmi continui activitatea în acest domeniu, fapt ce mi-a permis să cunosc în profunzime această bogată şi interesantă ocupaţie multiseculară a locuitorilor din bazinul Bistriţei. Toate aceste cunoştinţe acumulate mi-au permis să realizez prima şi singura monografie a plutăritului pe Bistriţa, scrisă de un fost plutaş.

Este o lucrare bine documentată, în mare parte traită, nu din auzite sau din alte cărţi, cum mai procedează unii, şi care merita citită.

Faptul că eu mi-am încheiat activitatea în domeniul plutăritului după 71 de ani  prin lansarea ediţiei a treia a monografiei chiar în incinta  casei la construcţia căreia am participat, este adevărat cu o contribuţie extrem de mică, simbolică, poate de 0,0001 la sută, puţin, dar mai mult decât nimic, nu este o simplă întâmplare.

Sunt tare mândru de această contribuţie şi mă simt onorat că la temelia căminului cultural din Borca se află şi o cărămidă pusă de mine.

Constantin Cojocaru-Ţuiac

Articolul Poveştile Ecoului: O ÎNTÂMPLARE? apare prima dată în Ecoul muntilor.

A doua zi, duminică 29 septembrie 2024, vom fi sub semnul muzicii populare (tinere talente în concurs şi rapsozi populari), vom fi înconjuraţi de animale frumoase de la munte, se vor împărţi premii.

Sâmbătă seara, în recital vor evolua folkiștii de la „Eu Cred”: Marius Coşerariu, Elena Ropotoaia, Cosmin Caia, copiii de la „Ecoul Munţilor” şi „maestrul entertainment-ului” – Lucian Arsinte!

De la Bacău vine pentru noi profesoara Oana Creţu, o adevărată artistă a folclorului ancestral. De la Pângăraţi soseşte rapsodul Ghiţă Dandu, un apropiat al nostru. Ecaterina Curcă şi Pop Band sunt invitaţii noştri, la fel ca Iustina Rugină şi rapsozii Lăcrămioara şi Ştefan Pop din Tulgheş şi pitoreştii artişti din Cotârgaşi, Ana şi Mănel Dorneanu, care se vor ocupa şi de „descântatul balmuşului”. Alţi doi rapsozi grinţieşeni, Luţu Gabor şi Paul Diacu, ne vor încânta cu cântece de haiducie. Se vor împărţi premii pentru tinerii artişti de muzică populară, se vor degusta produse specifice.

Să sperăm la o vreme frumoasă şi cât mai mulţi iubitori de tradiţii vechi şi frumoase!

Articolul Festivalul Oierilor Grințieș la ediția cu numărul al XII-lea apare prima dată în Ecoul muntilor.