Scopul acestei sărbători este de a promova ia ca simbol al identității naționale și de a încuraja păstrarea meșteșugurilor tradiționale. În fiecare an, în numeroase orașe din România și din străinătate sunt organizate expoziții, ateliere, parade și evenimente culturale prin care ia este readusă în atenția publicului. Tot mai mulți oameni aleg să poarte în această zi articole inspirate din portul popular, contribuind astfel la promovarea patrimoniului românesc.

Ia ocupă un loc important în cultura tradițională, fiind apreciată atât pentru frumusețea ornamentelor, cât și pentru simbolurile cusute manual. Realizată din materiale naturale precum bumbacul, inul sau borangicul, aceasta reflectă creativitatea și măiestria artizanilor populari. Motivele decorative diferă de la o regiune la alta și transmit adesea semnificații legate de natură, credință, protecție sau viața comunității. Simbolismul motivelor cusute pe ie este foarte bogat. În general, aceste ornamente au rol decorativ și, în același timp, transmit mesaje cu semnificații profunde legate de viață, natură și credință.

Motivele geometrice, precum liniile, romburile sau spiralele, sunt printre cele mai vechi și pot sugera ideea de continuitate, echilibru și protecție. Rombul, de exemplu, este adesea asociat cu fertilitatea și armonia, iar spirala poate simboliza ciclul vieții și al renașterii.

Elementele inspirate din natură – flori, frunze, spice sau pomul vieții – reflectă legătura omului cu mediul înconjurător, prosperitatea și regenerarea. În multe zone, pomul vieții este un motiv central, fiind interpretat ca o legătură între lumea pământească și cea spirituală. Motivele solare, precum stelele sau cercurile, au rol protector și sunt asociate cu lumina, energia și vitalitatea. Ele apar frecvent în zonele de nord și est ale României, fiind considerate simboluri ale continuității și ale ordinii cosmice.

De asemenea, unele cusături includ simboluri cu rol apotropaic, adică de protecție împotriva răului sau a energiilor negative. În acest sens, ia nu este doar o piesă vestimentară, ci și un obiect cu valoare simbolică și spirituală, purtând în structura sa credințe și tradiții transmise din generație în generație. Simbolurile religioase din cusăturile iei reflectă credința populară și modul în care spiritualitatea a fost integrată în viața de zi cu zi a comunităților tradiționale.

Unul dintre cele mai frecvente motive este crucea, prezentă în numeroase variante stilizate. Aceasta are rol protector și exprimă apartenența la credința creștină, fiind considerată un simbol al echilibrului și al legăturii dintre om și divinitate. De multe ori, crucea apare combinată cu alte motive geometrice, amplificând ideea de protecție spirituală. De asemenea, multe cusături includ reprezentări simbolice ale bisericii sau ale „axis mundi” (axa lumii), sugerate prin motive verticale sau structuri care trimit la ideea de ascensiune spirituală. Aceste elemente exprimă dorința de apropiere de sacru și de ordine cosmică. În anumite zone, apar și simboluri inspirate direct din iconografia creștină, precum rozeta sau steaua, asociate cu lumina divină, protecția și călăuzirea spirituală. Acestea sunt integrate discret în compoziția decorativă, fără a încărca vizual piesa, dar păstrând o semnificație profundă.

În ansamblu, cusăturile iei nu au doar un rol estetic, ci și unul spiritual, funcționând ca un limbaj simbolic prin care purtătorul își exprimă credința, identitatea și dorința de protecție divină.

De-a lungul timpului, tehnicile de realizare a iei au fost transmise din generație în generație, transformând acest meșteșug într-o adevărată formă de artă. Specialiștii consideră că ia reprezintă un element valoros al patrimoniului cultural românesc, motiv pentru care România și Republica Moldova au susținut includerea cămășii cu altiță în patrimoniul cultural imaterial UNESCO.

În prezent, promovarea iei contribuie la redescoperirea tradițiilor autentice, însă există și provocări legate de comercializarea excesivă și apariția produselor care imită portul tradițional fără a respecta autenticitatea acestuia. Din acest motiv, meșterii populari și cercetătorii încurajează susținerea produselor lucrate manual și păstrarea tehnicilor tradiționale de cusut.

Ziua Universală a Iei nu este doar o celebrare a unei piese vestimentare, ci și o ocazie de a redescoperi valorile culturale românești și de a transmite mai departe respectul pentru tradiție, artă populară și identitate națională.

Pr. Anisiea Gheorghiță

Articolul ZIUA UNIVERSALĂ A IEI SIMBOL AL TRADIȚIEI ȘI IDENTITĂȚII CULTURALE ROMÂNEȘTI apare prima dată în Ecoul muntilor.

Obiectele pe care le-am văzut  au o raportare strict lumească la viață și sunt legate de valorile creștine. Nouă, când ne merge bine după măsura lumii, uităm să îndreptăm ochii spre cer. Se pare că bunicii și străbunicii noștri  întrețineau iubirea pentru aproapele și prin frumosul pe care îl făureau. Femeile erau cele care croiau, coseau, țeseau pentru  toată familia. „Să vă iubiți unii pe alții” era o poruncă pusă în aplicare. Casa, copiii, bărbatul, femeia purtau costume pe care se puteau citi tainele vieții fiecăruia în parte: copacul vieții se cosea pe ia miresei și tot acolo apăreau romburile, ca exprimare a dorinței de a avea copii, iar semne aproape invizibile o apărau de deochi; catrința cu cruciulițe îndepărta răul; iile cu flori erau purtate de fete; cămașa mortului era sobră și simplă, brodată cu fluturi, care reprezentau sufletul celui plecat; însurățeii purtau catrința și brâul bărbătesc cu același model și în aceleași culori, ca să știe mândruțele că bărbatul este „luat”.

Bundița era confecționată din pielea primului miel fătat , care se trata cu apă de var și de cele mai multe ori apărea brodat simbolul ochiului de  păun, asociat cu înțelepciunea, frumusețea și renașterea. În copilărie vedeam femei grăbindu-se să-și rezolve treburile, dar care împleteau colțuni sau torceau din mers . Timpul lor era drămuit, având în vedere că tot ce făceau era manual. Și apoi aveau ele credința că dacă nu au de lucru, le dă diavolul de lucru. Momentan, magazinele și piețele sunt suprasaturate de obiecte populare, care se deosebesc hotărât  de cele autentice. Portul vechi era unul frumos și nobil. Cine face artă populară pentru bani, transmite un mesaj alterat. Autenticul poate fi protejat dacă găsim modele, rădăcini, povești de viață ale bunicilor. Trecutul, patrimoniul și modelele sunt zestrea neamului din care facem parte.

Invitații, doamna Cristina Petrea și domnul Petre Joița, au avut cele mai ample și documentate expuneri, care m-au dus cu gândul la un verset din Sfânta Scriptură: „Cei lipsiți de povățuitori, cad ca frunzele.” Întâlnirea nu ar fi fost completă, dacă nu ar fi cântat talentata Eugenia Petrea, voce și cobză, o veche baladă culeasă din satul Sabasa, „Colo -n sus pe Stânișoara”, o tristă poveste de dragoste dintre tinerii Saveta și Gheorghiță, cărora părinții nu le-au îngăduit să se cunune, dar pe care i-a ajutat regele Carol I.

Artistul fotograf Alexandru Buzdugan a imortalizat întâlnirea. Nu mai putem adopta conduita existențială a strămoșilor, dar măcar avem libertatea să discernem și să alegem.

Iolanda LUPESCU

Articolul DIN LADA DE ZESTRE: POVEȘTI ÎN II ȘI COSTUME apare prima dată în Ecoul muntilor.

Contribuţii importante au adus pentru acest număr preotul Gheorghiţă Anisiea, învăţătorii Gladiola Bondar şi Ilie Alexandru, profesoara Gabriela Vanda Cortez, bibliotecara Iolanda Lupescu, profesorii de istorie Daniela şi Vasile Ciubotaru, Ana şi Andrei Nica, Emanuel Bălan sau Mirela Curcă, Valentin Andrei are un interviu deosebit, la fel şi Alexandru Andrieş. Mulţumim profesoarelor Cristina Chirilă şi Ecaterina Caraza, universitarului Florin Alexandru Iordache. Mici intervenţii au avut Eusebiu Popa şi Contantin Mîrcă. Nu puteau lipsi juniorii: Maya Bicăjanu arată veleităţi istorice, iar literare dovedesc Ioana Bortişcă şi Casandra Asavei.

Despre visul unui copil ce a iubit fotbalul (şi-l iubeste şi matur şi este alături de el) aflaţi dintr-un interviu. Avem din nou „O personalitate a lunii” şi considerăm că merită tot respectul nostru!

Ca de obicei, istorie, literatură, etnografie, poveşti de viaţă, biografii etc.

O bună şi folositoare lectură!

Articolul Ecoul Munţilor nr. 38, anul IV, serie nouă apare prima dată în Ecoul muntilor.

Într-un interviu acordat ziarului „Ceahlăul” din 8 noiembrie 1969, dl înv. Luca Ioan a spus că a venit învățător pe meleagurile noastre la îndemnul profesorului său de pedagogie de la Școala Normală care-i îndruma pe absolvenți să pătrundă „pe văi și coclauri de țară” unde vor încerca „dulcele gust al marilor satisfacții” și care le mai spunea: „Decât o picătură de apă într-un ocean, mai bine o picătură de ploaie pe-o  floare!”.

Și-a dedicat viața învățământului timp de 41 de ani, pensionar fiind încă din 1969, dar a mai rămas un an la Școala Farcașa, profesor suplinitor (1970). A contribuit la ridicarea și finalizarea școlii din Popești-Farcașa cu bani din propriul salariu, iar la 25 noiembrie 1935 a primit titlul definitiv începând cu 1 septembrie  1935, în urma examenului de definitivat susținut în luna aprilie a aceluiași an (M.O. nr. 287/13.12.1935).

Înv. Ioan Luca s-a transferat de la Școala Popești la Școala Borca în anul 1940 în locul înv. Mohoreanu Dumitru, care a plecat la Josani-Alejd (M.O. din 15.06.1940). A preluat de la acesta și funcția de director de cămin cultural, înființând primul cor mixt sătesc la Borca, cor preluat mai apoi de către înv. Alexandru Țăranu, după ce I. Luca s-a reîntors la Popești (nu se cunoaște anul exact, se presupune că ar fi 1946, după un interviu acordat în presa vremii).

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost în mai multe rânduri mobilizat în perioada 1940-1943 și a făcut parte din Regimentul 39 Infanterie, Florești-Soroca, soția sa, înv. Elisabeta Luca (Bunescu) suplinindu-i orele. Este lăsat la vatră la 15 decembrie 1944.

În afară de Școlile Popești și Borca, a predat și la Școala Farcașa, fie ca învățător, fie ca profesor suplinitor pe ore de  limba română, limba franceză, muzică, ansamblu coral.

  Marea sa pasiune a fost folclorul, dedicând mare parte din timpul său culegerii de folclor autentic din zonă și desfășurării de activități cultural-artistice (fiind și director de cămin cultural o perioadă), chiar și după pensionare.

A înființat un cor mixt (pe patru voci), formații de teatru sătesc și de dansuri populare, a cules folclor literar, muzical și coregrafic din zonă (a scris pe note cântecele culese), s-a preocupat de corul bisericesc, a înființat un punct muzeistic etnografic în școală, a scris „Monografia satului Farcașa” (1977) și a alcătuit două cărți cu poeme din popor, „Liță-frunzuliță” și „Legendele Fărcașei”. A dat câteva interviuri în presa vremii („Ceahlăul”, „Steagul roșu”), în care a vorbit despre pasiunea  dumnealui.

Spre exemplu, a povestit cum în anul 1947, în timpul unei serbări de sfârșit de an școlar de la Farcașa, a interpretat un cântec la chitară. La sfârșitul serbării, câțiva săteni i-au zis: „Frumos, n-am ce zice, dar cu arcușul, la o așa vioară de mare, ce strașnică cântare ar fi ieșit!”. A zâmbit dureros pentru că și-a dat seama că ei nu cunoșteau acest instrument muzical, chitara, și le-a răspuns tot printr-o întrebare: „Când va veni o vreme când și țăranii mei să cânte singuri la chitară?”. Știa să cânte la cobză, chitară, vioară și fluier.

În anul 1948 a participat la primul concurs județean de coruri, iar din 1950 începe să adune diferite obiecte vechi de la locuitorii din comună, realizând o colecție cu lucruri de mare valoare, de la unelte pentru agricultură, pentru creșterea animalelor, prelucrarea lemnului la costume populare și alte obiecte de uz casnic din ceramică sau lemn: „ploscă-țigancă”, spunea învățătorul într-un interviu, „din lemn de tei sau tisă cu încrustații, ce a stat uitată de vreun vornicel într-un pod mai multe zeci de ani”; plugul de lemn, fără rotile; grapa din lemn; butoiaș cu doage și cercuri din lemn; lada de zestre cu înflorituri dibaci cioplite; fuse, furci, război de țesut, vârtelnițe, chepțeni, raghile, letcă și sucale, barcă dintr-un trunchi de copac (monoxilă), pianina cu coarde verticale, planșă desenată cu modele de semne ce se făceau pe urechile oilor și multe, multe altele.

În vara anului 1955 au avut loc cursuri de inițiere a instructorilor echipelor de teatru sătesc și pentru artiștii amatori din raionul Ceahlău. Cursurile au fost ținute de către artiști de la Teatrul de Stat din Bacău (Laurian Iacob, Ana Cristea)  la căminul cultural Farcașa și au participat 18 persoane din Corbu, Tulgheș, Hangu, Ceahlău, Farcașa, Călugăreni, printre care și prof. suplinitor de la Șc. de 7 ani Farcașa, Luca Ioan. Pe parcursul a trei zile au fost predate lecțiile: „Despre repertoriul unei echipe de teatru și analiza regizorală a unei piese”, „Munca actorului pentru crearea personajului”, „Probleme de scenografie în legătură cu montarea unui spectacol pe o scenă mică”, aplicații practice pe baza piesei „O noapte grea” de Lucia Demetrius, dl Luca fiind apreciat pentru caietul regizoral întocmit al acestei piese („Steagul roșu” din 3.08.1955).

Pentru a culege obiceiuri și tradiții ale zonei, spunea dumnealui, trebuie să „umbli cu traista în băț de ici colo, dacă nu cauți pretutindeni, dacă nu iscodești gândurile și firea oamenilor, nu culegi folclor”. Prima colecție de folclor ar fi fost realizată în anul 1927, când încă era elev al Școlii Normale și de atunci a căutat întruna: cântece, dansuri, povești, snoave, balade, doine, strigături, ghicitori, datini. Formațiile de dansatori,  instruiți de dl Ioan Luca, au păstrat unele forme de dans foarte vechi sau aproape dispărute. Ele interpretau dansurile: „Ciobăneasca”, „Botoșanca”, „Ruseasca”, „Leșeasca”, „Șargul”, „Miorița”, ultimele două fiind pe cale de dispariție la acea vreme.

Pașii de dans i-a învățat cântând și jucând în casă, în curte sau în drum cu persoana care îi știa, spre hazul celor care îl vedeau, dar și în aplauzele lor, atunci când prezenta pe scenă dansurile cu formațiile sale.

Într-un interviu în ziarul „Steagul roșu” din 1974, Ioan Luca spunea: „Ce credeți oare, că atunci când mă duceam să adun folclor, îmi puneam o floare la pălărie și magnetofonul pe umăr? Da’ de unde! Creionul, caietul și dragostea pentru ceea ce fac m-au ajutat cu prisosință”. Și totuși, din unele surse orale, și-a cumpărat mai târziu și-un magnetofon pentru a înregistra, ca să redea mai apoi, cât mai fidel, cântecele populare culese.

În acea perioadă lucra la Monografia comunei Fărcașa și trimitea la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași studiul pe care l-a făcut asupra limbii populare din zonă. Pentru dumnealui, vocea tremurată, bătrânească a persoanelor în vârstă, care îi cântau și de unde culegea cântecele populare, scriindu-le apoi pe note muzicale, era o comoară de neprețuit.

Cântece culese de la ciobani sau alți săteni: „Izvorașul”, „Trece o nevastă la mure”, „Melodie veche de pe vremea turcilor”, „Foaie verde armurar” (de la o bătrână din Bușmei) ș.a.

Cântec „Foaie verde armurar”

„Foaie verde armurar

Am iubit un pădurar.

Bate-mă, doamne, să mor,

Pe brațele cui mi-i dor.

Pe suman pădurăresc,

Pe mânuța cui gândesc.

Foaie verde armurar,

Am iubit un pădurar;

Armurarul s-a uscat

Pădurarul m-a lăsat.”

(Sursa: Ziarul „Steagul roșu” din 27.07.1957)

A susținut mai multe spectacole folclorice pe scena căminului cultural Farcașa sau în cadrul unor concursuri sau festivaluri. În decembrie 1965 a prezentat spectacolul „De Anul Nou la Farcașa”, aducând pe scenă obiceiuri de iarnă: „Ursita în inel”, „Vergelul”, „Plugușorul”, „Capra” și „Jianul”. Au participat atunci peste cincizeci de tineri și bătrâni.

În noiembrie 1966 a fost organizat la Farcașa primul festival de teatru folcloric al artiștilor amatori. Teatrul de haiduci a fost în atenția formațiilor prezente la festival: „Banda lui Bujor” (Borca și Poiana Teiului), „Jianul” (Galu și Farcașa), „Pacea generală” (Mădei). Formația din Farcașa, condusă de dl. Luca, s-a detașat prin nivelul înalt de interpretare, formație care a prezentat tot atunci în festival și teatrul „Legendele Fărcașei”. Cele două piese, „Jianul” și „Legendele Fărcașei”, au fost premiate în cadrul festivalului, festival organizat de către Casa regională a creației populare.

În luna martie 1968 a realizat un impresionant spectacol folcloric cu 40 de artiști amatori, înviind întâmplări de haiducie pornind de la numeroasele legende despre haiducul Mihai Florea care circulau pe valea Bistriței. („Ceahlăul” nr. 26/20.03.1968).

De altfel, în anii ’60 au fost susținute pe scena căminului cultural mai multe spectacole folclorice intitulate „Legendele Fărcașei” – un mănunchi de credințe, doine și basme locale, cântece din fluier, sunete de bucium, zicători, jocuri și strigături populare.

O variantă a „Legendei Fărcașei”, despre care s-a scris în 1966 în presă, spune că au fost nouă zâne, dintre care una, Ileana, era foarte frumoasă. Zânele au venit din diferiți munți în locuri curate și au încins jocuri și hore bătătorind pământul în rotocoale. Acolo, ciobanii își îngropau fluierele care deveneau fermecate și la care se cânta  bucuria sau aleanul oamenilor. Din cântecul fluierelor s-au însuflețit împrejurimile Ceahlăului, peste care a devenit stăpân un tânăr muntean, voinicul Farcaș, născut odată cu codrii. Farcaș s-a căsătorit cu Ileana și, împreună cu copiii lor, au întemeiat satul Farcașa mai sus de Poiana Teiului, pe malul Bistriței.

Ioan Luca a mai consemnat o variantă, „Legenda satului Farcașa”: 12 haiduci și cu frumoasa Ileana, veniți din Ardeal, au poposit în Dâmbul Fântânii. Și pentru că toți o doreau de soție, Ileana i-a pus la mai multe încercări. A învins cel mai viteaz, Farcaș, care a luat-o de soție, cununându-se la biserica din Sabasa. Celorlalți haiduci li s-au pierdut urmele. Urmașii lui Farcaș și ai Ilenii au purtat numele de „A Ilenei”, iar alți urmași – „a lui Simion”, „a lui Ion” ș.a. Această variantă a fost așezată sub formă de versuri de către neobositul învățător, câteva fragmente fiind publicate în ziarul „Steagul roșu” din octombrie 1966.

Legenda satului Farcașa

„Floare sânzâiană                  Dară cea Ileană,                    Dulce la privit

A fost o Ileană                        Mândră, Cosânzeană            Și bun la iubit.

Mândră Cosânzeană,            Le-a spus răspicat                 Iară cea Ileană

Din Ardeal venind                  Și le-a spus curat                   Bun de soțior

Ș-aici poposind,                     Că-l va îndrăgi                        Nu de frățior

Cu voinici vreo zece              Și îl va iubi                               Pe el l-a luat.

Zece, doisprezece.                Pe cel mai voios,          Ei s-au cununat

Bistrița îmi trece                     Pe cel mai frumos,       Și-au întemeiat

Noaptea a-și petrece             Rumen la obraz,           Acest frumos sat.

La Dâmpul Fântânii                Cu suflet viteaz.            Însă cei vreo zece,

Ei îmi sunt stăpânii.                Însă din cei zece          Zece, doisprezece

Pe acea Ileană,                      Zece, doisprezece       Nu se știe bine

Mândră Cosânzeană             Farcaș îi întrece.           În ce colț de lume

Toți mi-o îndrăgeau                Este mai voios,             Cu toți au plecat

Și toți mi-o doreau                  Este mai frumos,          Și s-au așezat

Nu ca surioară,                       Rumen în obraz,           Și mi s-au oprit

Ci ca soțioară.                        Cu suflet viteaz             Cu suflet zdrobit.”

„Povești din Farcașa” adunate de către dl învățător: „Povestea pământului” (culeasă la data de 17.07.1960 de la Petru Gv.  Lupuleasa, născut în 1868); „Săracul la iad” (culeasă la 15.07.1958 de la Ioana Ts. Erhan, născută în 1881); „Povestea tutunului” (de la Ruxanda Gh. Berheci, 30.04.1962); „Povestea ciocârliei” (culeasă la 15.03.1971 de la Ion Delvai, născut în 1909); „Povestea cucului” (culeasă la 19.01.1971 de la Ileana I. Găină); „Cum s-a împrietenit omul și câinele” (culeasă la 12.03.1971 de la Petre Irina, născut în 1910); „Povestea urzicilor” (culeasă la 2.05.1966 de la Vasile Tofan) ș.a.

Din păcate, prea puține texte culese s-au păstrat, ceea ce s-a recuperat de către dl prof. George Brăescu fac parte dintr-un volum publicat la Editura Nona în 1996, „Folclor literar din județul Neamț. Cântece din Fărcașa”.

Personal, spre sfârșitul anilor ’80, când mă pregăteam pentru probele de aptitudini din cadrul examenului de admitere de la Liceul Pedagogic „Gheorghe Asachi”, am exersat sub îndrumarea dumnealui interpretarea a numeroase cântece, solfegii, game majore și minore, tactarea unor măsuri, ritm etc. toate fiindu-mi de mare folos pe tot parcursul meu educațional și profesional. S-a  stins din viață la 12 septembrie 1983 și este înmormântat la biserica „Sf. Nicolae” din Farcașa.

Surse: Ziarele „Ceahlăul” și „Steagul roșu” din 1955, 1957, 1966, 1968, 1974; M.O. din 1935, 1940; „Obârșia Farcașei. Monografie”, S. Florian și B. Scripcaru, 2017; „Borca. File de monografie”, I.A. Lupescu, 2021.

                                                                                        Gladiola Bondar

c

Articolul Învăţătorul Ioan Luca, neobositul culegător de folclor apare prima dată în Ecoul muntilor.

Anul acesta este ciclonul Barbara. Şi va fi festival….

Articolul În ciuda ciclonului: Festivalul Oierilor Grinţieş! apare prima dată în Ecoul muntilor.

Vor participa oieri din munţii noştri, de la Ditrău, Sărmaş, Bicazul Ardelean până la Farcaşa şi Ceahlău.

Oi, câini, gastronomie păstorească, muzică populară şi, sperăm, multă voie bună şi timp frumos. Vom reveni cu detalii…

Articolul Festivalul Oierilor Grinţieş – 2025 apare prima dată în Ecoul muntilor.

Descoperi o mentalitate, cunoști o țară pornind de la oameni și de la obiectele plăsmuite de ei. Alături de limbă, obiceiuri și tradiții, costumul popular, și mai ales, ia, constituie o emblemă de recunoaștere, o marcă a identității etnice, un document cu certă valoare istorică și artistică, având o funcție practică, apoi apotropaică, datorită simbolurilor folosite în decorare, o dovadă a continuității în Țările Române, prin persistența milenară a unor motive dacice, reprezentate pe monumentele Antichității.

Să învăț să cos propria ie, primul romb, aidoma celui transpus de Brâncuși în Coloana Infinitului, simbol al comuniunii celest-teluric, trei linii paralele, ce ilustrează nașterea, cunoașterea de sine și moartea, spirala, preluată din cultura Cucuteni, transmițând mai departe tradiție și gust estetic, spiritualitate, mitologie, a constituit una din provocările vacanțelor petrecute în satul meu.

Încă din copilărie am admirat acuratețea, precizia, răbdarea și impresia de relaxare pe care vecina mea, tanti Mărioara, o emana atunci când lucra, iar noi ne adunam în jurul ei și doar priveam, fascinați, deoarece ne spunea mereu că trebuie să fim mai mari pentru a putea învăța. Toate cămășile cusute de dumneaei sunt amprentate de rafinamentul compozițiilor decorative, motive de străveche tradiție locală, cromatică bine armonizată, utilizând cu precădere culorile specifice ceramicii cucuteniene: alb, roşu şi negru. Magia culorii și sunetul subtil al aței mi-au purtat pașii tot mai mult spre casa dumneaei. A sosit timpul să învăț.

Evident, prima lecție a fost teoretică: „Pânza de casă se țesea în stative din bumbac sau pentru ocaziile speciale (sărbători religioase sau evenimente familiale) se folosea marchizetul (un material foarte subțire). Se fac două stane egale și două mâneci, care se cos și se încheie în cheiță. Pentru aceasta se formează găurele la trei fire și se prind cu ață de cusut. La gât se face lâncezul, se încrețește exact și se coase modelul. Se coase în cruci, pe-un fir sau pui pe dos. Pe mânecă se fac, de obicei, râuri, sau se face altiță, pe spate nu este necesar un model, deoarece se poartă bundiță, pe piept se folosesc modele geometrice simple, romburi, modele învățate de la bunica, din moși-strămoși.” , mi-a dezvăluit cu răbdare meșterul popular.

„Orice am văzut, am năcăjât și-am făcut” mi-a spus, nu fără mândrie, doamna Maria Marcoci, însă „trebuie să-ți placă, altminteri nu-ți iese nimic”. S-a deprins cu tehnica țesutului la războiul de țesut din copilărie, participând la țeserea pânzei de casă la războiul orizontal, învățând toate metodele vechi de țesere, coasere și decorare a pieselor de port. Este o fină cunoscătoare a țesutului în două și patru ițe, a urzit, a năvădit, cunoaște denumirile locale ale componentelor pieselor de port și elementele componente ale războiului de țesut, împărtășind celor ce-i trec pragul, tehnicile de lucru și formele finale rezultate în urma aplicării acestora.

Apoi a urmat partea practică, pentru început a vrut să vadă dacă am „mâna ușoară”, mi-a înmânat o bucată de pânză, a așezat în fața mea un model care reprezenta o floare, a luat acul și ața și a explicat punctul de cusătură denumit „cruciuliță” cosând primele două rânduri. Am analizat cu atenție tehnica ei pentru a „fura” secretul și pentru a trece cu brio testul (știam că au încercat și alte fete, dar nu aveau abilitățile necesare). „Atât pe fața pânzei unde iese modelul, cât și pe spatele ei trebuie să fie totul în perfectă ordine” a continuat artizanul și mi-a fost înmânat acul. Cu o emoție nemaiîntâlnită până atunci am cusut cu mare grijă primul meu model și am așteptat răspunsul cu sufletul la gură. Nu mi-a venit să cred când am auzit „Cum ai reușit să îl faci așa din prima?”. Am răsuflat ușurată. Știam că drumul îmi este deschis și că am fost luată sub aripa ei protectivă.

A urmat achiziționarea pânzei de casă și a ațelor potrivite, alegându-mi culorile roșu și albastru. Următoarea lecție a fost a decupării materialului în mâneci și două stane egale, apoi realizarea găurelelor pentru cheițe (coaserea părților). Ulterior am început modelul cu prima mânecă, pe trei coloane și a trebuit să calculăm matematic: cât spațiu este necesar pentru fiecare model și cât pentru spațiul intermediar. Cu albastru am cusut așa zisele „cârlige”, iar apoi am continuat cu roșu florile. Pe șirul din mijloc modelul este puțin mai diferit și complicat, deoarece în loc de cârlige sunt frunze, iar în loc de o simplă floare este un trandafir. Curând, am venit și eu cu o îmbunătățire, am realizat o fotografie a modelului pentru a putea mări și observa cu mai multă ușurință succesiunea cruciulițelor. „Bunica”, tanti Mărioara, era uimită de modul în care am reușit să mă pliez pe această activitate și mulțumită de faptul că motivele vechi învățate de la bunicii ei se transmit mai departe.

Am învățat și alte motive utilizate în ornamentaţia costumului tradițional: geometrice, fitomorfe, zoomorfe, cosmice şi chiar antropomorfe, „bobocul”, „strugurele”, „frunza de vie”, „frunza de stejar”, „coarnele berbecului”, „musculiţe”, „luceferi”, „melcul”, „creanga bradului”, „ghinda”. Am înțeles că niciun model nu este dificil atât timp cât îți dorești cu adevărat să-l realizezi, iar răbdarea, ambiția, uneori încăpățânarea sunt atributele unui creator.

Consider că portul popular reprezintă unul dintre elementele de bază ale culturii materiale a unui popor, o narațiune cosmologică ce însumează simboluri, revelări ale sacrului, hierofanii. „Îmbrăcați într-un veșmânt / Lung din cer până-n pământ/ Scris e-n spate, scris e-n piept/ Scris e-n șale, scris în poale/ De-amândouă părțile scris câmpul cu florile/ Iar prejurul poalelor scrisă-i marea tulbure/ Pe-ai săi umerei scriși sunt doi luceferi/ Pe umărul de-a dreapta scrise-s Soarele și Luna/ Pe umărul de-a stânga închipuită-i lumea.”

Ioana Chirilă

Articolul Cea dintâi ie apare prima dată în Ecoul muntilor.

„Sânziană, floare-aleasă,/Fă-mă în curând mireasă/ Și-arată-mi norocul meu,/ Ce mi-i de la Dumnezeu.”

O plantă râvnită de oamenii care cred în puterea plantelor tămăduitoare este și  „Iarba-fiarelor” care înflorește  în Noaptea de Sânziene  și care luminează în întuneric ca aurul iar la răsărit va picura sânge, lăsând urme roșiatice pe pământ. I se mai spune și „iarba-tâlharilor”, pentru că hoții și haiducii pot deschide orice încuietoare cu ea. Oamenii care au văzut-o înflorită spun că are un cap ca de om pe care poartă o coroană, că în loc de frunze are un fel de aripioare, că nu are rădăcină și-și tot schimbă locul dintr-o poiană într-alta. În restul anului , această plantă arată obișnuit, din care pricină nu poate fi descoperită decât întâmplător, atunci când rupe fierul coasei sau al plugului, ori când face să-i sară potcoava calului.

În Noaptea de Sânziene animalele grăiesc cu glas de om și, dacă le asculți, poți afla de la ele toate tainele lumii. Tot în această noapte porțile cerului se deschid și se întorc acasă strămoșii, Moșii de Sânziene.” (Iulia Gorneanu).

Sânzienele închid ciocul cucului, deschid cerurile și, cică, umblă îmbrăcate în ii sau cămăși populare vaporoase din borangic sau marchizet.

Din anul 2013 comunitatea on line  „La blouse roumaine”  a proclamat  ziua de 24 iunie a fiecărui an  „Ziua Universală a Iei”. Această comunitate și-a luat denumirea  de la celebra pictură  cu același nume a lui Henri Matisse. Artiști plasticieni și designeri din întreaga lume s-au inspirat în creațiile lor din valorile estetice ale costumului tradițional românesc de sărbătoare. Iată încă un motiv de mândrie pentru noi, românii. La Bicaz, ATOR – coordonat de preotul Daniel  Dosoftei, împreună cu bibliotecarii bibliotecii publice a Bicazului, au avut inspirata idee de a institui  această sărbătoare de mare impact pentru comunitate.

Anul acesta am organizat cea de-a șaptea ediție a acestui eveniment, vorbim de acum de o tradiție locală care aduce comunității voia bună și frumosul artistic și etnografic.

Ia sau cămașa cu altiță, intrată în Patrimoniul  Imaterial UNESCO, a devenit un brand de țară, un simbol al românismului de pretutindeni. Costumul popular tradițional deține diverse funcții: de protecție și împodobire a trupului, de diferențiere a sexelor și a vârstei, de distincție  socială și ocupațională, de marcare a obârșiei locurilor, funcții ceremoniale și magice. Realizarea cămășilor tradiționale  a constituit o activitate majoră în viața femeilor de odinioară, care erau preocupate permanent să asigure numărul mare de piese de port pentru toți membrii familiei. Femeile coseau  așteptându-și soții din război, fetele așteptându-și drăguții din cătănie. Fiecare ie își are povestea ei unică de viață și frumusețe. Eforturile lor erau sporite la categoria cămășilor de sărbătoare, la care foloseau materiale scumpe, pânzeturi fine și tehnici decorative dificile și care solicitau mult timp, talent și măiestrie. Cele mai spectaculoase ii erau lucrate de fecioare pentru ziua nunții, vorbim despre ia de mireasă și cămașa mirelui care erau păstrate cu sfințenie pentru înmormântare, pentru a închide frumos cercul vieții. Apoi erau iile pentru prima ieșire la horă și iile de Paști urmate de cămășile de lucru. Ia înseamnă rafinament, frumusețe și eleganță. Reginele României tare au îndrăgit și purtat ia, cămașa noastră din străbuni, împrumutându-i distincție și noblețe. Atât Elisabeta, prima noastră regină, urmată apoi de Regina Maria și de Principesele Maria și Ileana, au purtat cu fală și mândrie cămașa națională. Din cânepă, lână, in și bumbac, toate lucrate acasă, româncele au reușit să realizeze, o uimitoare diversitate vestimentară, astfel încât etnologii susțin că portul este cea mai valoroasă și mai bogată creație a artei tradiționale românești, ajungând la rang de haină de sărbătoare la Curtea Regală. Se pare că preocuparea femeii simple de la țară de a fi oacheșă și frumoasă, a ajuns să atingă culmi artistice de nebănuit, chiar dacă nu știa carte, credința, simțul artistic înnăscut și hărnicia au făcut posibil lucrul acesta.

„ Până astăzi nu există dovezi clare despre când anume a apărut în spațiul nostru cămașa femeiască, ia. Avem însă câteva monumente care arată clar cum erau îmbrăcate femeile dacilor acum două milenii. Pe Columna lui Traian, în puținele scene cu chipuri feminine, și pe monumentul de la Adamclisi vedem cămășile încrețite la gât, croiul atât de îndrăgit al iei. Unii cercetători sunt de părere că această piesă vestimentară se purta în spațiul carpato-danubiano-pontic încă de pe timpurile civilizației Cucuteni-Tripolie, respectiv cu șase, șapte mii de ani în urmă.” (Stela Moldovanu – „Măiestria, povestea cusută a iei”).

O personalitate demnă de amintit în acest context  este Eliza Brătianu, descendentă a două ilustre familii de domnitori, Știrbei și Brâncoveanu, devenită apoi soția prim-ministrului Ion I.C. Brătianu, vorbea fluent franceza, engleza, germana și româna, fiind foarte apreciată pentru distincția și inteligența sa. Folosind colecțiile personale de costume, a desenat cu mâna ei planșe cu diverse modele, pe care le-a publicat în 1943 în celebrul album „Cusături românești”.

„Sunt cusături pe care le-am ales din lumea satelor românești .Și dacă le dau azi la iveală, e ca să nu las pierzării aceste expresiuni ale artei noastre țărănești, ale acestei arte geometrizate și abstracte ce ne vin din vremuri străvechi, din fondul de îndărătnică tenacitate ale dacilor care ne-au fost strămoși. Le mai dau la iveală și fiindcă aș vrea ca ele să fie de folos ; să ajute femeilor românce, așa de dibace în arta cusăturilor, să coase folosind izvoadele din cartea aceasta, după tipicul adevăratei noastre arte populare.

Apoi, ne reamintim cu drag de Elena Cornescu și de Maria Panaitescu care au desenat și editat albume cu modele tradiționale românești, cu obârșie străveche. În anii interbelici ia ajunge la apogeul său de realizare artistică, etnografică. Ne mai reamintim cu emoție și de Smaranda Brăescu, campioană europeană la parașutism.  Regele Carol al II-lea a premiat-o cu Ordinul „Crucea de Aur” a virtuții aeronauticii. Smaranda  avea un cult pentru costumele populare  și deținea o colecție impresionantă, din toate colțurile României. Le primea cadou în peregrinările sale prin țară. Nu avea bani pentru rochii de bal de la Paris, și atunci, costumele populare atât de dragi, erau soluția perfectă: erau elegante și impunătoare, făceau reclamă bună culturii române.

Amintim aici și un distins intelectual al interbelicului, cu studii efectuate la Paris, este vorba de baronul  Alexandru Bellu, cel care a donat terenul pentru cimitirul care îi poartă numele ( din București) , a fost pionier al artei fotografice românești. El a pozat femei de la țară în costumul popular, purtat cu nonșalanță și grație. După aceste fotografii s-au făcut cărți poștale care au încântat cu frumusețea lor generații întregi de români. În România anilor ’40, alături de regii timpului, pe banii emiși sunt reprezentate femei torcând, cu sapa în spate, culegând fructe sau alăptând copiii, îmbrăcate elegant în haine populare de o delicatețe rară. Mai marii timpului au ales această metodă-metaforă de a vorbi prin intermediul banilor despre educație, viitor, tradiție și frumusețea identitară  a cămășii tradiționale românești.

La Paris, s-a dezvoltat o comunitate de români valoroși, la începutul secolului al XX-lea : Constantin Brâncuși, George Enescu, Maria Tănase, iar mai târziu Mircea Eliade și Emil Cioran. Printre ei se afla și pictorul Henri Matisse, bun prieten cu românul Theodor Pallady. Matisse ne-a lăsat o valoroasă moștenire, o serie de tablouri cu tema iei românești.

Doar o ie cusută cu mâna te transformă în creator și te învață să meditezi. Cămașa românească nu aparține unei anumite perioade istorice. Hainele tradiționale au fost transmise din generație, în generație, fără a se demoda. Ia este piesa de bază a portului tradițional românesc, este firul roșu dintre străbuni și contemporani, dintre noi, copiii și nepoții noștri. Ia românească reprezintă identitatea noastră culturală, parte din ADN-ul nostru înscris cu măiestrie, eleganță și unicitate în codul valorilor poporului român. Dacă nu vom contribui la păstrarea acestei zile ca omagiu adus minunatei noastre ii, nu ne vom redobândi tradiția strămoșească pierdută pe alocuri. Bine ar fi ca fiecare româncă să aibă în garderoba sa o ie, ie cizelată timp de secole de simțul artistic al țărăncii românce, nu numai ca o formă de apartenență la tradiția și spațiul românesc, ci și ca un element de autenticitate și inedit în peisajul contemporan.

Ia îmbracă trupul și sufletul purtătoarei. Cusătura este un mesaj. Ea nu doar împodobește, ci leagă. Leagă trupul de suflet, pământul de cer, femeia de rostul ei. Ia este plină de simboluri și semne : cruciulița – cu menirea de a apăra purtătorul de spiritele rele și de a demonstra apartenența la creștinism ; pomul vieții brodat la fir sau în cruciulițe ; luceferii; calea ocolită, dinții lupului, vrâstele sau dungile, motive geometrice (rombul, cercul) și florale, toate florile câmpului, ale pădurilor și ale grădinilor se regăsesc stilizate pe cămăși și bundițe. Decorul este concentrat pe mânecă și împărțit în trei câmpuri : altița, încrețul funcțional sau decorativ, râurii sau șirurile drepte sau costișate urmate de decorul de la marginea mânecilor încheiat cu o dantelă croșetată sau ploiță, cum i se mai spune. Cămașa încrețită la gât a fost cel mai răspândit tip de cămașă femeiască de sărbătoare. De veche tradiție era altița separată de restul mânecii. Apoi sunt cămășile cu stanul drept și mâneca din umăr, cămașa cu platcă (și în unele sate de pe Valea Bicazului această cămașă cu platcă era cămașa de lucru), cămașa scurtă sau cea cea cu poale. Cromatica ornamentării iei diferă de la o zonă la alta, în funcție de vârstă, ocazia cu care este purtată ia și starea socială a purtătoarei. Motivul floral stilizat poate fi interpretat ca simbol al înfloririi interioare și al credinței, legătura dintre om și creație și un omagiu adus vitalității și frumuseții femeii care coase și poartă ia. Simbolurile florale reflectă sufletul femeii.  Galbenul este culoarea grâului, a luminii cerești care coboară în lume, roșu simbolizează pasiunea și puterea vieții. Impresionantă este bogăția simbolisticii semnelor scrise cu acul și ața pe ie. Fiecare dintre noi trăiește propria poveste, cu condiția să și-o poată visa. Nu este ușor să transformi un vis în realitate, dar încă și mai greu este să trăiești fără să visezi. Meșterul popular poate fi un erou. Un popor se ține prin ceea ce face valoros cu mâinile, nu doar prin ceea ce spune cu vocea.

Ia românească merită nu numai un loc în muzeele mari ale lumii, ci și o sărbătoare vie, sub cerul liber, așa cum s-a întâmplat  la Bicaz și în atâtea locuri din țară și Diaspora. La Bicaz, în fața bibliotecii ,am expus pe stative cămășile cusute în cadrul șezătorii care se ține în fiecare zi de marți la bibliotecă. Ansamblul de dansatori „Doina Ceahlăului”, sub îndrumarea instructorului Adrian Gheorghiu, au fost deliciul publicului bicăjean. O surpriză plăcută a fost și solista Rebeca Boboc, bicăjeancă de-a noastră, talentată și cu un farmec aparte, se vede că are profesori buni. Lili Călin a delectat publicul cu păpuși croșetate de ea. A fost un eveniment cultural în care ne-am bucurat unii de alții și de frumusețea muzicii, a dansului și a cămășilor și lucrurilor meșteșugite de iubitorii de tradiție. A fost despre femei care cos stele pe pânză și despre copii care deschi ochii larg în fața unei lumi care încă mai are răbdare. Ia este o rugăciune albă, îndelung muncită, cusută cu dragoste pentru ceea ce suntem  și nu vrem cu nici un chip să uităm. Când vorbim despre ie , nu vorbim despre mode vremelnice, vorbim despre miracol și artă. Româncele au cusut de-a lungul timpului, iar în ziua de 24 iunie  am purtat cu mândrie aceste comori de suflet , de vrednicie și hărnicie, sărbătorind-o pe ea, IA ROMÂNEASCĂ.

La mulți ani IE ROMÂNEASCĂ, simbol al feminității, al rădăcinilor și al neamului!

La mulți ani tuturor celor care o cos, o promovează și o poartă!

Am încheiat manifestarea de la Bicaz cu un moment de reculegere în memoria celui care a fost și este în inimile noastre, omul de cultură, Ion Asavei.  Ziua de 24 ale lui Cireșar s-a încheia pentru noi, bibliotecarele, la Tașca, la Pensiunea Alexandra. Acolo am fost invitate de organizatorii Cenaclului „Ecoul munților” pentru a comemora pe părintele Iustin Pârvu, trecut recent ca sfânt în calendarele ortodoxe, pe poetul nostru național Mihai Eminescu, pe muzicianul patriot Ciprian Porumbescu și pe Ion Asavei, personaj cultural mult îndrăgit de oamenii de pe Valea Muntelui. Însă cenaclul acesta, amintit mai sus, este o altă poveste frumoasă care ni se întâmplă nouă, iubitorilor de carte și informație, de care sunt sigură că va rămâne în analele culturale ale zonei.

Sursele de inspirație: Internet, Stela Moldovan – Povestea cusută a iei

Mariana Călinescu

Articolul 24 Iunie – zi cu multiple valențe culturale si religioase apare prima dată în Ecoul muntilor.

      Să  fi avut vreo patru-cinci anişori de când ţin minte toate. Toată ziua eram pe afară îngânându-mă cu  păsăretul de prin pomii ce alcătuiau o livadă cu meri şi peri – şi  ei copii ca şi mine – căci abia îi sădise tata cu un an în urmă.  

       Tot umblând după gâze prin iarbă, într-o zi,  am dat peste nişte flori care aveau un parfum deosebit şi păreau nişte pămătufuri de culoarea untului. Nu le mai văzusem până atunci.

      Am mers cu ele la mama și am întrebat-o ce fel de flori sunt acelea. Mama  a zâmbit într-un anume fel  şi a zis:  ,,O  tu, ’estea-s sânzâiene! Din florile   ’estea împleteam noi cununi  pe când eram fete de măritat- cum de s-or fi prăsit  prin grădină?”

Vai de capu ei o fost  că eu, ca o mitralieră, m-am pus pă ea: Da cum?; Da ce cununi?; Da, ce-s alea cununi?; Da, ce făceaţi cu ele?; Da, di ce numa fetele de măritat?

Ei – zice ea-  ,, Aşa era un obicei moştenit din bătrâni; multe s-o pierdut că s-o zis că-s lucruri băbeşti şi fără rost; da’ noi ştim, de la bătrânii noştri, că nimnic nu-i fără rost în lumea asta, ci tăte-s cu rost. Că şi florile de sânzâiene, îs flori de leac, ca  şi altele, numa cine le cunoaşte şi le ştie rostul şi boala pe care o lecuiesc”

• Da, cununile mamă, ce-s alea şi de ce le făceaţi?

,,- Apăi uite: Când eram de măritat, ne adunam fetele şi mergeam, în ajun de Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, şi culegeam florile de sânzâiene şi sara, le făceam cununi. Estea-s aşa rotunde ca o coroniţă de regină – doar şi tu îţi mai faci din păpădie şi din ,,ociu boului”- nu-i aşa? No, foloseam o aţă ori o petea colorată ca să le cunoaştem  dimineaţa care-i a fiecăreia. După aia, le puneam în şoşii gardului de-a roata grădinii dar aşa fel încât să nu le deie vântu jos. Dimineaţa, înainte de-a răsări soarele, şi de a să trezi păsrelele să caute mâncare, mergeam şi căutam să vedem ce s-o fi pus pe ele:  vre-o furnică, vre-o albină, vre-un şir*  de păr ori lână…ştiu eu..?!?”

• Şi dacă se aşăza ceva, ce era?

,,- Păi, dacă găsam vre-u şir de păr de mâţ de exemplu, însămna că bărbatu care ne era sortit

ar fi fost îndemânatec la vânătoare, strângător, iubăreţ şi curat. Dacă era şir de lână, atunci precis ne găsam vre-un cioban; Dacă găsam vre-un papainjăn, atunci însămna că omul nostru ar să şie unul căruia i-ar şi (fi) plăcut să aibă  mulţi copii, era mult băgăreţ de samă  – păianjănii au ochi mulţi şti?- şi i-ar şi plăcut straiele şi bogăţâia în casă că doar, păianjănii toată zâua ţăs;

Dacă era o furnică, atunci însămna că omul care ni-i sortit ar şi fost harnic şi puternic, îndămânatec la construit  căşi, şuri, grajduri… şi tot aşa;  dar să şti,  că florile astea de sânzâiene, n-o fost întătdeauna flori.  Ele o fost cândva zâne.

• Dar cum aşa mamă?

,, – Păi  înainte, când oamenii nu aflaseră încă de Dumnezeu, şi că El o făcut lumea, pe vremea când ei încă se închinau la soare, ei credeau că aceste zâne,  pe care le vedeau câteodată prinse în hore în nopţile de vară, ar fi cele mai frumoase, mai curate la suflet fete şi mai isteţe, pe care şi

le-ar fi ales soarele să-i fie slujitoare,  dându-le în schimb puteri nebănuite,   cum ar fi să se facă nevăzute  ori  să urce  şi să coboare pe scara cerului,  atunci când el le-ar fi îngăduit; dar vezi tu, ele nu-s aşa ca oamenii decât în noapte aceia, în rest ele-s   doar aşa ca un fum, ca nişte duhuri.

    Ele se străduiau să nu le vadă oamenii şi de aia,  numa noapte jucau,  iar la hora lor lua parte şi  Luna, care e sora soarelui. De fapt, hora asta e felul în care, ele, se rugau soarelui şi-i mulţumeau pentru toate puterile cu care  El  le-a dăruit.

   Se mai zice că aceste zâne au grijă de recoltele noastre să se facă spornice şi roditoare şi înmulţesc florile şi copacii şi,  toate cele.  De aia nu-i bine să lucrăm când e ziua lor că atunci se supără  şi dau ploi cu grindină,  strâcându-ne recoltele.

   Sunt între ele, unele mai bătrâne, care-s foarte rele şi blesteamă oamenii da, la alea li se zice ,,rusalii”  ori ,,iele” şi astea  apar mai mult pe la ,,Coborârea Duhului Sfânt”,  de-i zâcem noi drept sărbătoarea Rusaliilor. 

   Câteodată,  sărbătorile astea două,   Sânzâienele şi Rusliile,  se găsesc apropiate în calendar  şi atunci, se întâlnesc toate zânele şi cele tinere şi alea bătrâne, prin lunci şi încing hore  şi atunci, mai ales feciorii,  îi bine să şadă prin casă,  că de-i prind  ielele ori zânele  în hora lor,   mulţi înebunesc ori chiar mor,  că rămân fără suflare de atâta săltăreală.

   O fost care şi-o perdut minţile  dacă nu s-o găsit vre-un bătrân să le descânte că doară se zice că o mai luat zânele pe câte unii pe tărâmul celălalt,  iar când o venit, erau cu părul albit şi îmbătrâniţi, numa după câteva zile.

Se zice  că la nişte zâne, odată, le-o fost milă de bieţii oameni şi i-o învăţat descântecul, taina florilor de leac  şi cum să facă leacuri,  da pentru asta Soarele,  tare rău,  le-o  pedepsit că le-o făcut în nişte mici animăluţe,  tare drăgălaşe la privire dar tare urât mirositoare şi le-o blestemat să trăiască ascunse de ochii oamenilor prin scorburi, să mânce numa şoareci şi alte urâciuni iar oamenii să le vâneze pentru blăniţa lor care e uneori roşcată, alteori gri,  iar unele,  au primit puterea de a-şi face blăniţa albă.  Îs tare periculoase animăluţele astea, chiar şi aşa cât îs de mici,  că nu-s mai mari decât o veveriţă. Se cheamă ,,nevăstuici” ori ,,hermine” şi la Rusalii, dacă nu ai grijă se stropeşti bine uşa grajdiului şi ferestrele unde ţii caii la iesle, cu zamă de  usturoi atunci vin herminele astea –  ielele- cum le ştim noi şi  atâta îi chinuie pe bieţii cai: îi muşcă, îi biciuie, îi gâdilă, le înclcesc coamele şi cozile de nu le mai descâlceşti în veci.

De multe ori, stăpânii, le dau drumu pe dealuri ca să nu-i prindă ielele!

    Zice că atunci când Soarele o vrut să le blesteme, zânele  care o destăinuit secretul descântecului,  o încălecat o hergelie de cai sălbateci dar caii le-a azvârlit la pământ şi astfel Soarele le-o ajuns cu blestemul iar de atunci ele mereu vin şi-i chinuie pe bieţii cai,  dacă îi găsesc legaţi,  că atunci nu se pot apăra iar ele se răzbună în voie.

   Şi, ca să-ţi zic şi cu florile de sânzâiene; uite cum o fost: Într-o noapte de vară, Ionuţ, un ciobăînel tinerel, o trebuit să meragă în sat cu ceva ascultare de la baci,   iar drumul lui trecea printr-o pădurice. Obosit de atâta umblet, s-o pus pe burtă să beie apă dintr-un izvor care curgea tocmai  la marginea desişului  iar când să se ridice, o dat cu ochii de zânele care tocmai încingeau hora.     Zânele l-o pus să le cânte că l-or văzut cu fluierul de soc la chimir.

 El  le-o cântat, ele o jucat,  dar la una, la ceie mai mică, aşa drag  i-o căzut  Ionuţ  încât  pe când pica roua şi ar fi fost timpul ca ele să urce scara cerului şi să meargă acasă,  o zâs că ea nu măi merge de pe pâmânt ci să face muritoare şi rămâne cu Ionuţ.

   Apăi să vezi spaimă  pe suratele mai mari ale Sânzâienei, că așa o chema pe ceie mică, că vezi tu,  Soarele n-o vrut dintru început să-i deie voie la ceie mică să coboare pe pământ.

   Soarele, pusese în inima Sânzâienei toate tainele cerului şi depre asta nici măcar soră-sa Luna nu ştia,   dar estea mai mari atâta l-o rugat încât după multă rugăminte şi juruială l-o înduplecat dar le-o zâs că,  dacă o vor pierde, niciodată nu le va mai îngădui să coboare ca fiinţe omeneşti pe pământ. 

   Aşa că  suratele cele mari trebuind să-şi respecte cuvântul dat, au înlănţuit-o cu o funie de iederă pe ceie mică şi aşa au dus-o acasă Soarelui, În timp ce urcau la cer  din ochii Sânzâienei curgeau lacrimi iar unde picau lacrimile ei,   înflorea câmpul când alb când galbăn  umplâmd poiana unde Ionuţ, istovit, o rămas  adormit  de către zâne,  ca să nu  mai ştie ce s-o întâmplat.

  Pe când soarele era sus pe cer, Ionuţ s-o ridicat buimac şi obosât,  întrebându-se unde se află şi ce fel de flori ’or fi acelea că nu le mai văzuse nicicând. Se sâmţa  tare istovit, de parcă ar fi ridicat bolovani de moară.

Ridicându-se într-un cot, văzând iarba uscată lângă izvoraş, ca prin vis, şi-a adus aminte  că seara le cântase unor făpturi nemaivăzute de el până atunci.

O pornit în drumul lui iar povestea lui s-o spus din gură în gură până o ajuns la urechile mele”

  Apăi, dragii mei, nu pot şti dacă povestea o fi fost auzită de mama mea, întocmai aşa, de la vre-o bunică ori străbunică de-a ei, ori  o fi izvodit-o pe loc pentru urechile mele de copil, cum mai făceam şi  eu cu pruncii noştri, dar  poveşti ca asta am mai auzit şi la Tulgheş,  unde am ajuns să locuiesc, măritându-mă cu un tulgheşan.  Vă las mai jos versurile unui cântec izvorât tocmai din povestea pe care tocmai aţi citit-o.

Dragostea nu-i fie-cum

Dragostea nu-i fie-cum….bis

Ea te prinde tot pe drum.  …bis

Dragostea e lucru mare  …bis

Ea prinde pe fiecare.   …bis

Da io-am prins-o făr de vreme

În ajun de Sânzâiene
Când treceam prin lunca mare

Erau zânele-n cărare!

Între ele m-o băgat

Şi m-o luat la frământ.

Când m-am deşteptat în zori

Eram împănat cu flori.

Tuieşât şi dezbumbat

Dintre flori m-am adunat

Tot tocnindu-mi straiele

Şi cătând cărările.

Cumva- n  fire  mi-am vinit

Da  nu-nţălegem nimnic

Ce caut eu  un’ m-am trezât

Şi nu mai cunosc nimnic?

Da tăt am avut noroc

C-o trecut pe-acolo-un om

Şi cu-un şomoiog de flori

Mi-o descântat să nu mor.

Deochiu m-o tăt cătat

Pân-am fost de însurat;

Pe mireasa.draga mea,

Sânzâiana o chema!

     Iac-aşa-i cu dragostea

     Când îi să dai peste ea.

   Şi încălecând  pe iastă dobă, m-oi duce-n  treabă-mi, c-o fost destulă vorbă.

                                                                               Doamne-ajută  şi   pace bună!

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

• Poveste alcătuită, de Rapsod popular –  Lăcrămioara Pop,  din mai multe povestioare auzite în copilărie;
• Muzica – culeasă din Tulgheş de la Rapsod popular Petre Strâmbu; Versurile completate de subsemnata, începând cu al şaselea vers
• Acompaniamentul: fluier – Ştefan Pop; Dobă ţărănească cu strune şi voce – Lăcrămioara Pop.
• Limbajul folosit,(la scrisul poveştii), este acela al graiului din regiunea Topliţa –Tulgheş.

Toate  cele de mai sus au constituit probă de concurs la Festivalul Naţional ,,REGINA SÂNZÂIENELOR” Horodnic de Sus, Suceava-Bucovina în anul, 2021.

……………………………………………………………………………………………………………………………………………

Dicţionar explicativ regionalisme:

petea– fundiţă/panglică

şoş – stâlp de gard

şir* de păr ori lână – cu sensul de ,,fir” de lână sau păr

tuieşât /tuieşit– ameţit/debusolat

dezbumbat– cu hainele în dizordine / dezmăţat/  dizordonat/ descheiat…

tocnindu-mi hainele– aranjându-mi hainele

şomoiog de flori – legătură de flori/ grămăjoară/ bucheţel

Articolul O poveste cu zâne apare prima dată în Ecoul muntilor.

După un drum lung și obositor ne-am instalat la un campus destinat special pentru musafirii care vin în localitate pentru diferite evenimente. Chiar dacă „stingerea” s-a dat devreme pentru a fi în formă micii artiști, ei nu prea s-au conformat programului impus de doamna instructor Geta Aflorei. Ce  e mai frumos decât o gașcă de copii foarte năzbâtioși!

Programul pentru a doua zi a fost unul deosebit, fiind invitați în primul rând alături de oficialități la slujba de duminică. Multă lume, foarte mulți îmbrăcați în costume populare tradiționale. Ceea ce mi-a plăcut în mod deosebit a fost omagierea în biserică a poetului nostru național, Mihai Eminescu. Părintele, originar din Humulești, a avut și o invitată, o domnișoară din sat cu glas de privighetoare, studentă la Conservatorul din Cluj, care a cântat 3 pricesne. Corul bisericii a fost unul impresionant, format din voci mixte care te făceau să ai „piele de găină”. De la biserică alaiurile care au participat la festival au defilat până la stadion în ritmuri de muzică tradițională maramureșeană.

O atmosferă foarte frumoasă a fost la festival, unde copiii noștri au cunoscut alte tradiții și obiceiuri,  au cucerit publicul maramureșean, au socializat și s-au distrat împreună. Prestația lor a fost una deosebită, ritmurile și tempourile propuse de doamna instructor Geta Aflorii fiind  foarte antrenante, iar vocile Sofiei Aflorii și Karinei Mareș au făcut ca spectatorii să se prindă în hora.

Ne-am luat rămas bun de la gazde, mulțumindu-le și plecând fericiți că am legat noi prietenii.

Un prim popas l-am făcut la Mănăstirea „Sfânta Ana”-Rohia, un fel de Athos românesc. Poarta impunătoare în stil maramureșean parcă ne prevestea ce lăcaș de cult ortodox deosebit se află acolo.  Mormântul episcopului Justinian Chira, care a fost și stareț timp de 30 de ani la Mănăstirea Rohia, denumit și „voievodul Maramureșului”, mormântul scriitorului călugăr Nicolae Steinhardt, autorul „Jurnalului fericirii”- fericirea de a-l descoperi pe Dumnezeu,  chilia acestuia, transformată în muzeu, unde a fost găzduit și poetul Ioan Alexandru o perioadă, biblioteca mănăstirii formată din peste 40 000 de volume, cărți religioase,  unele de la 1600, o adevărată comoară (biblioteca de care s-a ocupat Nicolae Steinhardt în schimbul călugăriei sale) și nu în ultimul rând, așezată discret, icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, singura icoana în care Maica Domnului plânge și nu îl are pe Pruncul Iisus în brațe. O ocazie unică, poate, pentru membrii ansamblului de a vedea și a se închina la această icoană.  În biserică mirosea a anafură și a mir, a dulcea Taină din Sfântul Potir. O liniște deplină învăluia acest complex, ascuns parcă în pădurile de pe dealul Rohia. Am plecat de la mănăstire mulțumiți și binecuvântați, încrezători că vom ajunge cu bine acasă.

Am mai făcut mici popasuri (Castelul Dracula), dar nimic nu a fost mai frumos decât răgazul de la Mănăstirea Rohia.

Deplasarea „mlădițelor” nu ar fi fost posibilă fără contribuția a doi cetățeni din  comunele Borca și Farcașa, mari iubitori de cultură și folclor.

Primele pagini din jurnalul de vacanță s-au scris frumos! Sper că vor urma și alte experiențe plăcute care vor face vacanța de vară să fie de neuitat!

Povestea continuă!

Despina GHEORGHIU

Articolul JURNAL DE VACANȚĂ ALĂTURI DE MEMBRII ANSAMBLULUI „MLĂDIȚELE FARCAȘEI” apare prima dată în Ecoul muntilor.