Mariea Samachiș s-a născut în Comuna Farcașa, Județul Neamț, la 20 aprilie 1926, într-o familie cu opt copii, ea fiind penultima în familia Casandrei și a lui Vasile Crețu.

BUNICUL – Alexandru Florescu, absolvent a trei ani de facultate la Iași, a fost primar în Borca 20 de ani, inaintea primului Război Mondial, a avut 9 copii, printre care pe CASANDRA – mama Mariei Samachiș, înfiată la Farcașa în familia lui Gheorghe Dănilă Carază.

Bunicul, în timp ce era primar, a pus la dispoziția localității Sabasa clădirea proprietate proprie, cu două camere, pentru a funcționa ca școală în Satul Sabasa.

PARINȚII – Casandra și Vasile Crețu din Farcașa, au avut opt copii, doi feciori și șase fete.

Tatăl  –  Vasile Crețu, cârciumar în Farcașa, a murit de tânăr, în 1929, în accident de camion (într-o curbă s-au răsturnat butoaiele cu vin peste el). Au rămas opt copii orfani, Mariea avea doar 3 ani.

Mama  – Casandra Crețu nu s-a mai căsătorit. Din 1929 când a rămas văduvă și-a crescut singură cei opt copii orfani de tată. Și-a educat copiii în spiritul muncii, i-a purtat în școli și toți au ajuns oameni gospodari, familiști la casele lor, fiecare având urmași.  Moara de apă ce o avea în proprietate a constituit mijlocul principal de câștig pentru creșterea copiilor.

MARIEA SAMACHIȘ – morărița din Farcașa, cum îi spuneau sătenii, singura dintre cei opt frați căreia i-a plăcut să macine la moara de apă. Tot ea umplea sacii cu pește care urca din apa Bistriței până la roata morii, care juca rol de capcană; peștele prins la roata morii a constituit a doua sursă de hrană pentru familia ce avea nouă persoane la masă. La roata morii a învățat a doua meserie, de pescar, și așa a prins gustul cărnii de peste și toată viața a consumat acest produs.

Îi plăcea să citească, a lecturat foarte multe cărți, a devenit o femeie înțeleaptă, și-a dozat efortul funcție de priorități,

Școlăriță fiind, gătea mâncare acasă pentru chiriașii ce trăgeau lemne cu boii, pentru formarea plutelor. Apoi, a fost angajată ca bucătăreasă la restaurantul din Farcașa, de la absolvirea școlii până ce s-a măritat. Prepara singură trei feluri de mâncare pentru 40 de persoane ce lucrau la plutărit și la prelucrarea lemnului,

Și-a ajutat foarte mult mama la treburile gospodărești, Înainte de căsătorie și-a construit, din veniturile proprii, o casă cu 2 camere și balcon în Farcașa,

CĂSĂTORIA – cu Gheorghe Samachiș din Săvinești, în 1954, de profesie tâmplar, constructor de mobilier, roți și căruțe, împreună cu tatăl său. Plecarea din Farcașa în satul Savinești din Comuna Poiana Teiului, în urma căsătoriei, nu a fost chiar pe sufletul ei, dar dragostea a învins…!

SOȚUL– Gheorghe Samachiș a absolvit apoi Școala Tehnica de Silvicultură și a lucrat ca pădurar la Ocolul Silvic Poiana Teiului până la pensionare.

În timp ce soțul era plecat la școala de pădurari, doi ani de zile, și-a crescut singură cele două fetițe gemene. S-a îngijit de creșterea fetelor, de coordonarea muncilor în gospodărie, pe ogoare, la adunarea fanului, îngrijirea animalelor, deoarece soțul era mai mult plecat la pădurărie.

Era o foarte bună bucătăreasă, făcând preparate foarte gustoase. Soțul a decedat în anul 2006, iar ea a supraviețuit încă 20 de ani de una singură.

COPIII – două fete gemene, Mioara și Zâna, născute în 1960. Prima căsătorită în Piatra Neamț și a doua în București.

Mama s-a preocupat cu dragoste și multă afecțiune de creșterea și educarea fetelor, dovada că acestea au ingrijit-o cu multă sârguință și dragoste și au ajutat-o să atingă suta de ani.

NEPOȚII – câte unul de fiecare fată, Sorin Gabriel și Romeo Ioan, absolvenți de studii superioare.

Bunica Mariea Samachiș din Satul Savinești, Comuna Poiana Teiului, Județul Neamț, s-a ocupat cu mare atenție de cei doi nepoți. În primii ani de viață i-a crescut și i-a purtat la grădiniță, apoi în vacanțele de iarnă și de vară i-a găzduit, i-a povățuit cu mare atenție și i-a pus la muncile gospodărești și ale câmpului pentru a deveni și ei buni gospodari.

Femeie credincioasă, citea foarte mult în cărțile sfinte, știa pe de rost o mulțime de rugăciuni și poezii. Se spovedea și împărtășea în posturile creștine, pe care le ținea cu regularitate.

A fost patru decenii contemporană cu Sfânta Olimpia din Farcașa (1880-1967), mama Cuviosului PETRONIU de la Podromu, canonizată recent, alături de alte 15 românce intrate în rândul sfinților.

MARIEA SAMACHIȘ am putea-o numi patriarha de vârstă și suflet a Farcașei și Săvineștilor ce a trăit suta de ani pe aceste meleaguri, în deplină armonie cu sătenii, natura și cu Bunul Dumnezeu.

O, mamă, dulce mamă

Din negură de vremi

Pe freamătul de frunze

La tine tu ne chemi!

DOMNUL SĂ-I DEA ODIHNĂ VEȘNICA de-a dreapta SA!

Neculai Caia

Articolul MARIEA SAMACHIȘ: o sută de ani de trudă, viață și suferință n. 1926, 20 aprilie – d. 2026, 6 februarie apare prima dată în Ecoul muntilor.

De la Broșteni, satul lui Creangă, la Văile Adânci ale Lumii

Născut la 28 martie 1908 în Broșteni, Neamț (astăzi Suceava), satul nemuritor din opera lui Ion Creangă, Mihai Băcescu și-a croit drumul în viață de la o vârstă fragedă, fiind orfan de ambii părinți la doar 4 ani. Crescut de rude în Pleșești și Fălticeni, a dovedit de timpuriu un caracter hotărât și o inteligență ieșită din comun.  A urmat cursurile liceului „Nicu Gane” din Fălticeni și apoi ale renumitului liceu „Bogdan Petriceicu Hașdeu” din Chișinău.

Studiile superioare l-au purtat la Facultatea de Științe Naturale din Iași (1928), unde a devenit rapid preparator și s-a specializat în fauna acvatică. A obținut doctoratul „cum laude”, în 1938 la stațiunea de Biologie marină Agigea, cu o teză de referință despre „Mysidaceele din apele românești” (un grup de creveți esențiali în lanțul trofic marin).

O Carieră sub semnul lui Antipa și Racoviță

Cariera lui Mihai Băcescu a fost marcată de colaborarea cu marii săi mentori: Paul Bujor și, mai ales, regele muzeologiei, Grigore Antipa. Recomandat de aceștia și de Emil Racoviță, a studiat în prestigioase instituții din Franța (Muzeul de Istorie Naturală din Paris, Muzeul Oceanografic din Monaco).

Întors de urgență în țară din cauza Războiului, Antipa l-a sprijinit să devină șef de secție la Muzeul de Istorie Naturală din București. Deși anii tulburi ai bombardamentelor din 1944 și ai instaurării regimului comunist au reprezentat o perioadă dificilă, competența sa a fost de necontestat.

În 1958, a preluat funcția de Director al Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, pe care a deținut-o timp de trei decenii. Sub conducerea sa, muzeul nu doar că a fost refăcut după distrugeri, dar a devenit un pol de excelență în cercetarea științifică.

Expediții pe Cinci Oceane și Mări

Academicianul Băcescu a fost un neobosit explorator, participând la expediții de cercetare pe cele mai importante întinderi de apă ale globului:

-Marea Neagră (1933–1938, 1977 – la bordul faimoasei nave Calypso a lui Jacques-Yves Cousteau);

-Marea Mediterană (1939);

-Oceanul Pacific (1965, la bordul navei americane Anton Brunn);

-Marea Caraibilor (1967;

-Oceanul Atlantic (1971;

-Oceanul Indian (1973, 1977).

A fost un reprezentant de seamă al României în cadrul organismelor internaționale, fiind Vice-Președinte al Comisiei Internaționale pentru Explorarea Științifică a Mării Mediterane (C.I.E.S.M.M.) și având o strânsă relație cu celebrul explorator Jacques-Yves Cousteau.

Mesaje pentru posteritate  și Moștenire intelectuală

Autor a numeroase cărți și peste o sută de publicații științifice despre crustacei și pești, Mihai C. Băcescu a fost și un vizionar al ecologiei. Citatele sale rămân de o actualitate tulburătoare: „Omenirea trebuie să reacționeze înainte ca o catastrofă ecologică să apuce a transforma azurul apelor oceanelor într-un lichid murdar, rău mirositor și cu irizații de petrol.”

În semn de prețuire, Muzeul de Științe Naturale din Fălticeni îi poartă numele încă din 1993, iar o stradă din Suceava îi onorează memoria. Academicianul, care a supravegheat formarea a 14 doctoranzi în oceanologie, a continuat să slujească Muzeul „Antipa” până la moartea sa, la 6 august 1999, lăsând un gol imens în lumea științifică.

Prof. Gabriela Vanda Cortez

Articolul In Memoriam: Mihai C. Băcescu (1908–1999) – Savantul care a adus Oceanul la București apare prima dată în Ecoul muntilor.

Așezarea celor două comemorări în aceeași zi nu este întâmplătoare, ci exprimă o legătură profundă între mucenicia din primele veacuri creștine și mărturisirea credinței în vremurile recente ale prigoanei comuniste.

Cei 40 de Mucenici din Sevastia au ales să rămână statornici în credința lor în Hristos, primind moarte martirică în locul lepădării. Exemplul lor a devenit, peste veacuri, o icoană a curajului și a fidelității față de Dumnezeu. În mod asemănător, în perioada regimului totalitar comunist, mii de români au fost arestați, anchetați, condamnați sau deportați pentru convingerile lor politice, pentru apartenența religioasă ori pentru simpla opoziție față de ideologia ateistă impusă de stat.

Potrivit profesorului universitar Gheorghe Boldur-Lățescu, calitatea de deținut politic nu trebuie atribuită doar celor condamnați prin articole explicite din Codul Penal, ci și celor închiși fără proces, celor deportați în zone speciale din țară sau în fosta URSS, precum și militarilor și civililor români ridicați de trupele sovietice după august 1944. Valorificând cu prudență datele disponibile, acesta estima numărul deținuților politici din perioada 1944–1989 la aproximativ 1.131.000 de persoane.

La rândul său, istoricul Romulus Rusan sublinia dificultatea stabilirii unei cifre exacte, arătând că numeroase familii nu își regăsesc rudele în evidențele existente, ceea ce indică faptul că statisticile cunoscute sunt, cel mai probabil, inferioare realității. În spatele acestor cifre se află însă destine frânte, ani de suferință și vieți marcate de experiența detenției.

În închisori precum Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Închisoarea Aiud sau Închisoarea Pitești, deținuții politici au îndurat frigul, foamea, izolarea și umilința. Pentru mulți dintre ei, credința a devenit sprijin și putere. Rugăciunea rostită în șoaptă, psalmii învățați pe de rost și solidaritatea dintre camarazi au transformat celula într-un spațiu al rezistenței morale și spirituale.

În semn de recunoștință și prețuire, în fiecare an, la 9 martie, sunt săvârșite slujbe de pomenire pentru cei care s-au jertfit pentru apărarea credinței și a demnității poporului român. Biserica îi pomenește la Sfânta Liturghie alături de eroii din toate timpurile și din toate locurile, ca pe unii care s-au sacrificat pentru libertate, unitate și adevăr. Amintim că anul trecut, dedicat Centenarului Patriarhiei Române, a fost și momentul istoric al canonizării celor 16 preoți și mărturisitori ortodocși români din secolul al XX-lea – exemple de jertfelnicie și misiune creștină desfășurată în perioada dificilă a regimului totalitar comunist.

Comemorarea acestei zile nu este doar un act de rememorare istorică, ci și un îndemn la responsabilitate. Libertatea de care ne bucurăm astăzi a fost câștigată cu prețul suferinței celor de ieri. Așa cum mucenicii din Sevastia au rămas statornici în fața morții, tot astfel deținuții politici anticomuniști au rămas statornici în fața presiunii de a-și trăda credința și valorile. Memoria lor rămâne o candelă aprinsă în conștiința națională și o chemare la demnitate, credință și adevăr.

Preot Anisiea Gheorghiță

Articolul 9 MARTIE – ÎNTRE MUCENICIE ȘI MEMORIE: ZIUA SFINȚILOR 40 DE MUCENICI ȘI COMEMORAREA DEȚINUȚILOR POLITICI ANTICOMUNIȘTI (1944–1989) apare prima dată în Ecoul muntilor.

Ultima dorință a Părintelui Gheorghe Calciu a fost să fie înmormântat în țară, la Mănăstirea Petru-Vodă din județul Neamț, ctitorită de fratele de suferință întru Hristos – Părintele Justin Pârvu. Așadar, evenimentul comemorativ a inclus o serie de acțiuni dedicate cinstirii memoriei unei personalităţi marcante în spiritualitatea românească şi internaţională care au început vineri, 21 noiembrie, ora 18:00, la Catedrala „Sfântul Nicolae” din Tulcea, unde un sobor de preoți în frunte cu episcopul locului a săvârșit slujba de Vecernie și parastasul. La final slujbelor, atmosfera de rugăciune a continuat armonios cu cântări duhovnicești interpretate de corul liceului Spiru Haret – Cantus Libera, format din foști și actuali elevi, profesori și părinți ai elevilor. Seara nu s-a încheiat aici, ci s-a mutat în imediata apropiere, la Casa Avramide, acolo unde a avut loc expoziția artistei Aida Șușter Boțan, închinată Părintelui Calciu, dar și altor apropiați, mărturisitori și sfinți din închisorile comuniste. Ulterior, ea ne-a povestit mai multe despre întâlnirea în Duh cu Părintele Calciu: „am simțit întotdeauna la Părintele Calciu acel îndemn către tineri, acel îndemn către introspecție, către nevoia de a te cunoaște, de a descoperi Dumnezeul din tine, de a găsi lumina, de a căuta partea pură din noi, partea curată, de a te întâlni cu acea frumusețe, în ciuda vieții dure, a chinurilor și a suferinței prin care a trecut Părintele, a ales iertarea, a ales să vadă iubirea în om, indiferent de calitățile acelui om, indiferent de povara pe care o ducea și de răul care îi se făcuse, el a ales să iubească omul și prin asta pe Dumnezeu. ”Până la Tulcea, expoziția s-a perindat prin mai multe locuri din țară, însă artista a ținut să menționeze la finalul discursului că periplul încă nu s-a încheiat: „îmi doresc din toată inima ca ceea ce fac eu prin aceste lucrări, prin toate aceste evenimente pe care le organizez și în toate locurile în care urmează să mai meargă această expoziție, să aduc și eu mica mea contribuție la pomenirea lor, a mărturisitorilor români, și a sfinților născuți pe aceste meleaguri, că sunt, practic, noii mucenici.”

Atmosfera expoziției a fost completată de acordurile unui recital de pian și vioară, susținut de elevi talentați ai Liceului de Artă „George Georgescu” din Tulcea, coordonați de profesorii lor. Seara a continuat cu poveşti duhovniceşti legate de viaţa şi lucrarea spirituală a Părintelui Gheorghe Calciu în ultimii 100 de ani. O surpriză a fost mărturia unei invitate de peste Ocean – Maria Rosana, fiică duhovnicească și fină de botez a Părintelui Gheorghe Calciu. Născută și crescută în America, fără a avea vreo legătură cu România înainte de a-l cunoaște pe Părintele Calciu, ea a povestit despre impactul pe care Părintele l-a avut în Statele Unite și nu numai. L-a asemănat pe Părintele Calciu cu un adevărat mărgăritar: prin suferința îndurată în România, acesta a devenit o perlă prețioasă, care ulterior, în Statele Unite, a revărsat o adevărată lumină asupra celor din jur prin dedicație și iubire. Maria Rosana a făcut precizarea că Părintele Calciu a făcut de două ori închisoare politică în România (1948 – 1964 și 1979 – 1984) și a ajuns în Statele Unite în urma unui adevărat proces de obținere a azilului politic care nu putea fi acordat oricui (întărind cele afirmate cu calitatea ei de angajată a guvernului federal din SUA), un proces complex, susținut chiar de președintele Ronald Reagan, totul desfășurându-se fără ca Părintele, aflat încă în detenție, să bănuiască amploarea eforturilor internaționale. A mai menționat că atunci când cele 7 Cuvinte către tineri au fost scoase ilegal din România, multă lume a aflat de cazul său și chiar Părintele Serafim Rose milita pentru eliberarea sa din închisoare.

Maria Rosana ne-a uimit remarcând că centenarul Părintele Calciu are loc în același an omagial în care se împlinesc 100 de ani de la înființarea Patriarhiei Române, lucru pentru care ne-a felicitat pe noi, românii. Un moment plin de umor dar emoționant, desprins parcă dintr-un film de Crăciun, a fost atunci când a povestit audienței cum l-a cunoscut pe Părintele Calciu: s-a întâmplat pe Bulevardul Route 7, o stradă foarte circulată din Alexandria, Virginia: „Lucram la Pentagon la acea vreme de aproape nouă ani. Și nu observasem niciodată acea mică biserică de lângă drum. Și când l-am întâlnit, era o seară foarte rece. Lucrasem ore incredibile fără să dorm. Și aproape că l-am omorât. Era în mijlocul nopții și el traversa strada cu un sac mare. Am crezut că era un cerșetor. Am frânat brusc și am spus: „Doamne, cât de obosită sunt!”, iar el a căzut pe spate. Așa că am ieșit din mașină și i-am spus: „Domnule, sunteți bine? Lăsați-mă să vă duc la un adăpost. Am relații, e foarte frig.” El m-a privit, a zâmbit și a spus: „Oh, nu, nu, am o casă”. I-am spus: „Bine, foarte bine. Atunci măcar lăsați-mă să vă duc acasă”. Știți, cu barba asta lungă. Era prima dată când vedeam un preot ortodox. Și vine Părintele și zice: „Oh, bine. Poți să mă duci acasă. ” Așa că am deschis ușa. L-am pus în spatele mașinii. Eu și …„cerșetorul”, așa că trebuia să fiu atentă. Era aproape miezul nopții, foarte târziu și frig. Mi-a cerut să fac o întoarcere în U, până la biserică. Mi-am zis „Ei bine, în Italia, cerșetorii dorm în fața bisericii. El chiar este un cerșetor. Și i-am spus (de data asta mai răspicat): „Domnule, am relații. Vă pot duce la un adăpost”. Și Părintele a făcut ceva extraordinar. Își duce mâna la haină, scoate cheia. Și deschide ușa. Mă privește așa cum el primea mereu pe toată lumea, cu un zâmbet larg. Și după ce mi-a deschis ușa de la Biserică mi-a spus: „Bine ai venit acasă!”. Era prima dată când intram într-o biserică ortodoxă.” La acest moment, Maria Rosana a devenit foarte emoționată, retrăind acele clipe. Un alt episod emoționant a fost cel legat de propunerea pe care Maria Rosana i-a făcut-o Părintelui Calciu în momentul în care i s-a propus un job foarte bine plătit într-o zonă periculoasă. Nu insist asupra detaliilor, întrucât mărturia ei apare și în filmul 7 Cuvinte despre viața Părintelui Calciu, regizat de Andrei Negoiță, film care avea să fie proiectat a doua zi, la teatrul Jean-Bart din Tulcea. Filmul poate fi vizionat la adresa https://vimeo.com/398880676/326dcc6c20.

Maria Rosana a mai spus că Părintele nu i-a cerut niciodată să devină ortodoxă, însă ea s-a convertit datorită exemplului său. Atunci când i-a oferit Părintelui un cec în bani pentru a începe construcția unei biserici mai mari, el i-a explicat: „Maria, bisericile din ziduri sunt foarte importante, deoarece în ele se adună oamenii, iar puterea rugăciunii crește. Chiar și atunci când ești foarte slab și nu te mai poți ruga pentru tine însuți, întreaga comunitate se roagă pentru tine, este ca și cum te-ai conecta la o sursă de energie care te susține, iar această energie a rugăciunii vine la tine. Cu toate acestea adevărata biserică a lui Hristos este în inima ta.” Și spunându-i toate acestea, Părintele i-a înapoiat banii și s-a întors să aspire în Biserică, întrucât el era acela care în Biserică făcea totul, dădea cu aspiratorul, făcea lumânările și ajuta atât de mult cât îl țineau puterile, cu toată dragostea de care era capabil. După acest moment în care a simțit că mândria ei se prăbușește a urmat episodul convertirii la Ortodoxie, avându-i nași de botez chiar pe Părintele și soția Adriana. Ne-a mai povestit cum de Paște, în anul 2006, Părintele, deși era bolnav de cancer într-o fază destul de avansată, a stat 18 ore în picioare la spovedit, la slujbă și la ce a mai a fost nevoie, ea încercând să-l convingă să ia un pic de morfină întrucât știa că avea dureri foarte mari. Părintele a refuzat, spunându-i „Maria credința ta este foarte slabă”. Iar la sfârșitul celor 18 ore, Părintele era chiar mai în formă decât ea. În ultimele două săptămâni pe care Părintele le-a petrecut în Statele Unite la spital a fost tot timpul lângă el ajutându-l cu ce a avut nevoie, iar rândurile de credincioși care veneau să-l viziteze pe Părintele erau cu miile. Necăjită fiindcă îl solicitau foarte mult, Maria Rosana i-a spus că ea îi va trimite acasă, însă Părintele a făcut-o să înțeleagă semnificația Învierii: chiar și pentru cei care vin în ultima clipă este speranță. Astfel, Părintele nu și-a dat sufletul înainte de a da ultima binecuvântare.

Din acest punct de vedere, există o asemănare puternică cu Părintele Justin Pârvu, asupra căruia a insistat și Părintele Hariton, Stareț al Mănăstirii Petru-Vodă, în predica pe care a susținut-o la slujba omagială săvârșită la Mahmudia, satul natal al Părintelui Gheorghe Calciu, în dimineața zilei de 23 noiembrie 2025: „el știa că este bolnav, pe moarte. Și totuși, și-a făcut răbdare să primească orice credincios care-l vizita. Fără a încerca să se protejeze, i-a primit pe toți cei care au dorit să-l vadă în ultimele sale clipe. Chiar mi-amintesc și de Părintele Iustin. Era în spital la Iași și când a prins puțină putere și-a luat epitrahilul peste pijamale și ieșea pe hol. Și zice, este cineva care dorește să-i citesc rugăciuni? Și oamenii cum știau și cum puteau, ieșeau în ușa salonului și pe hol și ascultau rugăciunile Părintelui Iustin. Omul care își pune viața și sufletul pentru aproapele, parcă o face cu toată puterea, cu pasiunea, rare sunt persoanele acestea. Și când vorbim de Sf. Părinte Gheorghe Calciu, el s-a oferit ca ceilalți din jurul lui să aibă o amintire plăcută. Poate nu vă dați seama că sufletul nostru se leagă și cu amintiri frumoase. Ei, Părintele Gheorghe Calciu a vrut să lase această amintire și așa a rămas. Și trecând pe aici, pe la Mahmudia, reamintind viața lui, facem un lucru care îl cinstește pe Dumnezeu. Deci, mă bucur că memorialul de astăzi îl bucură pe Dumnezeu, îl bucură pe Părintele Gheorghe Calciu, dar și noi ne simțim mângâiați sufletește”. Această mângâiere a fost resimțită nu doar sufletește, ci și trupește: pe parcursul centenarului, vremea a fost neașteptat de caldă, asprimea toamnei revenind brusc imediat după plecarea participanților spre casă.

Dr. Florin Alexandru Iordache

Articolul CENTENAR 2025: „Amintiri cu și despre Părintele Gheorghe Calciu” apare prima dată în Ecoul muntilor.

*

Adăugăm o mică autoprezentare făcută pentru cartea liceului de la Borca: „M-am născut la 6 octombrie 1947 în satul Reţeş, comuna Ceahlău, din părinţii Mihai şi Maria Ţăruş. Satul Reteş acum este sub apele lacului de acumulare Izvorul Muntelui, astfel am fost nevoiţi să ne strămutăm, cu casă cu tot, la Bofu. Copilăra petrecută în Reţeş a fost frumoasă, cu jocuri la Curtea prinţului Dimitrie Sturdza, scăldat şi pescuit în râul Bistriţa. Pe lângă joacă, am participat şi la treburi gospodăreşti: păzit oi, făcut fânul etc.

Clasele primare le-am urmat la Şcoala Ceahlău, apoi clasele V-VIII, la noua şcoală construită pe Schit. O parte din colegi am urmat liceul de la Borca: Tatiana Vasilică, Costică Almăşanu, Ion Buftea, Ioana Mucenicu, Ana Loghin.

La liceu mi-a plăcut matematica, dar şi fotbalul şi handbalul. În clasa a X-a am participat la campionatul regional de handbal, desfăşurat la Adjud. Examenul de absolvire a cursurilor liceale, examenul de maturitate, l-am dat la Liceul „Ştefan cel Mare” din Târgu Neamţ. Apoi am dat admitere la Facultatea de Matematică, la IP3 Bacău, unde am intrat primul pe listă. În 1968, după terminarea studiilor universitare, am luat repartiţie la Şcoala Nr. 3 Moineşti, judeţul Bacău, unde am predat matematică până în 1974, când, prin examen, m-am titularizat la Şcoala nr. 25 din Piatra Neamţ (Şcoală a Casei de Copii – băieţi).

În 1985, m-am transferat la Şcola nr. 27 piatra Neamţ (Şc. 8), unde am activat până la pensionare. Întrega mea activitate s-a desfăşurat în învăţământ, pe o perioadă de 46 de ani, timp în care am atins gradul de profesor I, am avut trei gradaţii de merit şi, nu în ultimul rând, o serie de succese cu elevi la olimpiade.

M-am căsătorit în 1974, cu Tatiana Jigău, cercetător chimist la Staţiunea Stejaru – Pângăraţi – Univ. Al.I. Cuza Iaşi. Am doi copii:

-Liliana născută în 1975, căsătorită cu Sebastian Florescu.  A terminat Facultatea de Ştiinţe Economoce, Secţia Finanţe Bănci, Iaţi. În prezent lucreză la AJFP Piatra Neamţ. Are un copil, Teodora, născută în 2010,

-Irina, născută în 1978, căsătorită cu Marian Chiucuş – a terminat facultatea de Ştiinţe economice, Secţia Contabilitate, are o societate de contabilitate. Are trei copii, Alexandra-Maria, născută în 2006 şi Matei, născut în 2008 şi Iusti, născut în 2015.

Am efectuat excursii în ţară cu elevii, am participat în diverse tabere, dar am fost şi la muntele Athos, Ierusalim şi mai am şi alte planuri. E bine să ne revedem periodic, la terminarea liceului, cu familiile şi profesorii noştri”.

*

„Domnul profesor Vasile Ţăruş şi-a început  frumoasa carieră la Şcoala din Moineşti, unde a cunoscut-o pe domnişoara Tatitana. În urma căsătoriei s-au mutat la Piatra Neamţ, unde a câştigat postul de profesor de matematică la şcoala de băieţi din Piatra Neamţ. După 10 ani în care a îndrumat sute de elevi, s-a transferat la Şcoala nr. 8, unde avea să rămână până la finalul carierei. Pe parcursul celor aproximativ 30 de ani în care a predat matematică într-un  mod care i-a făcut pe copii să-l îndrăgească, a fost director şi la această şcoală. Toată lumea la îndrăgit.

Vasile era un om care a privit numai partea bună a celor din jur. Mereu ajuta oamenii oricum putea el, fiind crescut la munte, îi făcea plăcere să urce pe Ceahlău. Este un om care mereu îl poartă pe Dumnezeu în suflet, întotdeauna a fost un exemplu pentru nepoţii săi, care îl iubesc foarte mult. Tataie mereu ne-a susţinut în orice ne-am dorit din dragoste, mereu s-a rugat pentru noi şi-a crescut fetele cu foarte multă blândeţe şi a fost alături de ele, cu gândul bun şi rugăciunea”.

Au scris Mara, Matei, Teodora, Iusti, Lidia.

*

„La începutul anilor 1980 – 1981, l-am cunoscut pe profesorul Vasile Ţăruş cu ocazia olimpiadei de matematică, etapa pe localitate. Apoi m-am întâlnit cu el deseori pe la cercuri pedagogice, consfătuiri de toamnă şi concursuri şcolare.

După anul 1989, matematica ne-a înlesnit o legătură mai strânsă, ducând la o prietenie de lungă durată. Aşa am făcut drumeţii şi excursii cu elevii, deşi profesam la şcoli diferite, eu la Şcoala „Elena Cuza” şi el la Şcoala Nr. 8 Piatra Neamţ. Aşa am participat la toate ediţiile taberei de matematică (ultima săptămână din luna august), care s-a desfăşurat două ediţii la Târgu Neamţ, iar celelate şase ediţii la Bicaz, organizate de Inspectoratul Şcolar Neamţ şi revista D.M.N.

Am discutat deseori despre temele de matematici propuse în programul de desfăşurare al taberei, am propus probleme pentru concurs etc.

Împreună cu Gheorghe Timişescu şi Vasile Ţăruş am avut grijă de elevii din tabără pe tot parcursul perioadei.

În tabără am prezentat teme de matematică, am avut în după amiaza  zilelor activităţi cu elevii: activităţi sportive, activităţi distractive, excursii şi drumeţii.

Tabăra se încheia cu un concurs de matematică pentru fiecare nivel de clasă – concurs individual, cât şi pe echipe. Elevii cu punctaj maxim erau premiaţi cu diplome şi obiecte.

Profesor Vasile Ţăruş aducea o contribuţie în propunerea de probleme atât la teberele de matematică, cât şi la concursuri de matematică (olimpiade locale sau judeţene).

Ne pare rău că ne-a părăsit prea devreme. Dumnezeu să-l ierte”.

Prof. Ion Diaconu

A consemnat Daniel Dieaconu

Articolul S-a mai dus un profesor… Vasile Ţăruş apare prima dată în Ecoul muntilor.

Cântecul și poezia/ Unirii să le închinăm!

Țara e în sărbătoare/ De la munte pân’ la mare.

Veselie, joc și cânt/ E pe-al țării drag pământ!

Așa a început, în data de 28 noiembrie 2025, activitatea extracurriculară desfășurată de către elevii și cadrele didactice de la Școala Gimnazială „Constantin Panțiru’” – Grințieș, dedicată Zilei Naționale a României.

Am sărbătorit și acum, ca în fiecare an de peste un veac, ziua de 1 Decembrie, cu  bucuria de a fi o națiune de sine stătătoare după secole de luptă, asupriri, speranțe, încercări, revoluții, memorii adresate Marilor Puteri, după Unirea din 1859, Independența din 1877 și, în cele din urmă, participarea la Primul Război Mondial. Acesta, marele război, a reprezentat pentru români o probă de sânge, curaj, vitejie, înfrângeri, suferințe, trădări, dar și eliberarea fraților noștri din Basarabia smulsă de Imperiul țarist și a bucovinenilor, de sub Imperiul habsburgic.

Bucuria zilei în care și Transilvania completa, în mod firesc, harta însângerată a țării, e de nedescris în cuvinte. La Alba-Iulia au participat delegații din toate județele țării, ducând cu mândrie mărturiile Unirii. Peste un milion de semnături dovedesc și azi dorința fierbinte a românilor de a se uni într-un singur hotar. Cele peste un milion de strigăte: Trăiască Unirea!; Trăiască România Mare! s-au auzit până la Paris și acolo au fost ratificate, de către Marile Puteri: unirea Basarabiei cu Țara – la 27 martie 1918, unirea Bucovinei cu Țara – la 28 noiembrie 1918, și unirea Transilvaniei – la 1 Decembrie 1918. Se împlinea, astfel, un act de dreptate istorică și națională: formarea României Mari.

În 2025, trăim cu înflăcărare și cu mândrie aniversarea celor 107 ani împreună și bucuria Marii Uniri.

Goethe, o personalitate a culturii germane, afirma că nimic nu este mai de prețuit decât valoarea zilei. Într-adevăr, astăzi, la ceas de sărbătoare, retrăim cu emoție și cu recunoștință un moment înălțător: unirea celor de un neam și un sânge într-o singură graniță.

1 Decembrie 1918 a fost ziua mult visată, în care am afirmat, cu tărie, în fața lumii întregi, biruința și hotărârea de a fi noi înșine. S-a împlinit, atunci, dorul purtat în suflet de orice român: să-și vadă țara mândră unită, o Românie mare, dodoloață.

Aici ne este țara, a cărei istorie se clatină de pașii atâtor eroi, din cronici până azi; aici ne este neamul, înfrățit cu tot ce-i al nostru. Așadar, marea aniversare trebuie să fie un moment de reflecție, un recurs la rememorarea faptelor înaintașilor și o cuvenită reverență față de jertfele lor de pe câmpurile de luptă, din temnițele austro-ungare și ulterior ale hidrei comuniste.

Acum 107 ani, generația Marii Uniri a avut idealul său național și a știut a-l împlini, construind România. Pentru noi, acest eveniment are o dimensiune educativă, determinată de nevoia de a privi spre viitor, după ce ne-am însușit lecția de istorie. Fiecare trebuie să ne cultivăm valorile, atitudinile și convingerile patriotice și să înțelegem mesajul, spiritul și sacrificiul generației de la 1918. Din această perspectivă, prin menirea ei nobilă, școala ne învață să ne iubim glia străbună, neamul, graiul și portul strămoșesc, să ne cinstim eroii și să fim mândri că suntem români.

Acest lucru și-au propus și participanții la momentul aniversar de astăzi, înțelegând respectivele manifestări cultural-artistice ca pe un semn de dragoste și prețuire pentru tot ce e românesc:

Foaie verde, foi de cimbru,/ Măi române, să fii mândru

De-al tău neam, de a ta glie,/ De-întregita Românie!

Trăiască România Mare!

Prof. Gabriela Chiorbeja

Articolul LA MULȚI ANI, ROMÂNIA!; LA MULȚI ANI, ROMÂNI! apare prima dată în Ecoul muntilor.

O comunitate unită în jurul tricolorului

Manifestarea a reunit elevi, cadre didactice active și pensionare, reprezentanți ai autorităților locale, preoți, consilieri locali și numeroși părinți care au dorit să fie alături de copii într-un moment de profundă încărcătură simbolică. Printre invitați s-au numărat Inspectorul Școlar Anca Radu și Primarul Ioan Răducu Radu, care au felicitat cadrele didactice pentru implicare și profesionalism.

Program artistic impresionant

Elevii Școlii Gimnaziale Bălțătești și ai Școlii Valea Seacă, coordonați de profesorii lor, au prezentat un program artistic divers și inspirat, dedicat României și valorilor naționale. În fața publicului, copiii au interpretat:

-cântece patriotice,

-poezii care au evocat istoria și spiritul românesc,

-dansuri populare,

-o scenetă de teatru cu tematică națională,

-momente de muzică populară,

-precum și o interpretare la saxofon, care a impresionat audiența.

Momentele artistice, pregătite cu multă atenție și dăruire, au adus emoție și bucurie celor prezenți. Elevii au fost recompensați cu dulciuri și fructe din partea Asociației părinților Școala Gimnazială Bălțătești.

Balonul tricolor – simbol al unității

Finalul activității a fost marcat de un gest simbolic: elevii, profesorii și invitații au lansat spre cer baloane în culorile tricolorului, ca semn al unității, speranței și iubirii față de țară. Momentul a fost apreciat de întreaga comunitate, creând o imagine memorabilă.

Slujbă de pomenire și lecție de istorie

După ceremonia de la școală, activitatea a continuat la Parohia „Sfinții Voievozi” Bălțătești, unde preotul paroh Ioan Duma, alături de preoții Mihai Anghel și Pamfil Maricel Bizubac, a oficiat o slujbă de pomenire în cinstea cadrelor didactice trecute la cele veșnice. Un moment distinct l-a constituit prezentarea profesorului Dionisie Savin, care a susținut o scurtă lecție de istorie, cu ocazia împlinirii a 107 ani de la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918, oferind publicului repere esențiale din trecutul național și subliniind importanța unității românilor.

„La mulți ani, România!”

Evenimentul s-a încheiat cu mesaje de felicitare și recunoștință adresate tuturor celor implicați în organizare: elevi, profesori, părinți, reprezentanți ai instituțiilor locale și parteneri educaționali.

„A fost o activitate deosebită, plină de emoție și patriotism. Mulțumim tuturor celor care au contribuit la reușita acestui eveniment”, a transmis prof. Daniela Ivan, directorul Școlii Gimnaziale Bălțătești.

Atmosfera caldă, implicarea comunității și entuziasmul elevilor au făcut ca această ediție a Zilei Naționale să rămână una memorabilă pentru întreaga comună.

 La mulți ani, România!

 La mulți ani tuturor românilor!

Director, prof. Daniela Ivan

Articolul Sărbătoare cu emoție și tradiție la Școala Gimnazială Bălțătești de Ziua Națională a României apare prima dată în Ecoul muntilor.

Parcă îl văd și acum intrând în clasă: înalt, slab, grăbit, cu ochii aprinși de ceva ce nu înțelegeam pe atunci, dar simțeam că e mare. În brațe avea teancuri de reviste colorate, cu miros străin, cu imagini dintr-o lume despre care nu știam nimic. Reviste în engleză — un miracol în anii aceia cenușii, în care culoarea era o raritate, iar limba străină  – o poartă închisă pentru cei mai mulți dintre noi.

Aurel Dumitrașcu nu venea să predea o lecție. Venea să ne ofere o fereastră.
O fereastră spre altundeva.
Spre altcumva.

Nu conta că ora era de „agricultură”. La el, totul era despre curiozitate, emoție, poveste. Despre cum se poate aprinde o scânteie în mintea unui copil doar arătându-i o fotografie, o copertă, un titlu într-o limbă necunoscută. Și despre cum acea scânteie rămâne vie o viață întreagă.

Profesorul care juca fotbal cu noi

În afara orelor, îl găseam pe terenul de sport. Cu aceeași pasiune. Cu maximă bucurie. Cu aceeași vibrație în privire. Uneori râdea ca un copil, alteori se înflăcăra ca un jucător profesionist. În felul lui, fotbalul era tot o lecție. O lecție despre implicare, despre a trăi total clipa, fără jumătăți de măsură. Acesta era Aurel Dumitrașcu: un om care își punea inima în orice făcea.

Iar pentru noi, copiii aceia care descopereau lumea, prezența lui era ca o lumină care ne învăța să fim mai vii.

Un om mare într-o comunitate mică

Înalt, siluetic, cu pletele-i blonde, purtând costum de blugi – o altă raritate pe atunci, Aurel Dumitrașcu era o apariție imposibil de trecut cu vederea în comunitatea noastră. Impresiona nu doar prin erudiție, ci și prin naturalețea cu care se desprindea de „școala” formală pentru a coborî în jocul elevilor. Nu știam atunci cine este cu adevărat. Nu știam că scrie poezie, că ține un jurnal, că trăiește cu intensitatea unui om care simte mai mult decât lasă să se vadă. Nu știam că va deveni un reper al literaturii române moderne.

Dar simțeam. Simțeam că e altfel.
Simțeam că lumea lui e mai mare decât a noastră — și totuși ne invita cu discreție să intrăm în ea.

La puțin timp după gimnaziu, am avut revelația a ceea ce nu înțelegeam pe atunci, dar intuiam că e ceva fenomenal: m-am întâlnit cu Biblioteca din Nord, unul dintre volumele de referință ale poetului. Cartea avea o scurtă dedicație adresată fratelui meu mai mare, un detaliu care atunci mi-a stârnit și mai mult curiozitatea și mi-a sporit bucuria. Am parcurs cartea pe nerăsuflate, din scoarță în scoarță, chiar dacă nu pricepeam tot — sau poate prea puțin — pentru că versificația avea o formă modernă, mult diferită de ceea ce studiasem noi în școală.

Astăzi îmi dau seama de exagerarea și exaltarea pe care numai un copil le poate trăi: am simțit atunci o mândrie și o bucurie imense. Prietenul meu din clasă, dar mai ales de pe terenul de fotbal, era poet, era scriitor, era o mare personalitate! Iar bucuria acelui sentiment a pus în plan secund întreaga mea infatuare juvenilă.

Acum, după aproape patru decenii, afirm că Aurel Dumitrașcu a fost, poate, cea mai mare personalitate pe care a dat-o Borca.

Nu pentru că l-au confirmat criticii. Nu pentru că volumele sale au intrat în patrimoniul literaturii contemporane. Ci pentru că, înainte de toate, a știut să fie prezență: una caldă, puternică, una care schimbă destine.

Un cerc care se închide

Destinul a făcut ca astăzi să fiu directorul Liceului „Mihail Sadoveanu”, locul în care drumurile noastre s-au întâlnit întâia dată. O școală care acum poartă — prin revista sa — numele acelui volum – revelație pentru mine: „Biblioteca din Nord”.

O școală care are, în semn de apreciere, o structură care-i poartă azi numele: Școala Gimnazială „Aurel Dumitrașcu” din Sabasa, satul în care a apărut – aidoma unui alt „meteorit” în literatura română cu un secol înainte –  și în care și-a petrecut o importantă perioadă din scurta lui existență pe acest pământ. Zic scurtă existență, dar, Doamne, cât de dinamică și cât de consistentă!

Nu avem cum să nu ne întrebăm uneori: câți dintre noi am fi ajuns ceea ce suntem astăzi fără acele ore în care un profesor suplinitor ne-a adus, în brațe, o lume întreagă?

Adevărata lui moștenire nu este doar în cărțile publicate, ci în felul în care a știut să pună, în inima unor copii, ideea că viața poate fi mai mare decât satul în care te naști.
Că lectura te poate duce oriunde, dar mai ales către libertatea cea  adevărată.
Că pasiunile — fie poezia, fie fotbalul — au puterea de a te salva.

Aurel Dumitrașcu rămâne cu noi

Nu trecem prin viața aceasta fără urme. Unii oameni lasă doar zgomot. Alții construiesc ziduri. Fiecare cum poate și cum vrea!

Aurel Dumitrașcu a lăsat lumină.

Iar noi, cei care i-am fost elevi, colegi, cititori sau doar martori ai trecerii sale, avem datoria — și bucuria — să ducem această lumină mai departe.

Cu aceeași bucurie ca atunci și cu onoarea de a fi fost elevul lui Aurel Dumitrașcu,
Vasile Amariei, directorul Liceului „Mihail Sadoveanu”

Borca, 20 noiembrie 2025

Articolul Aurel Dumitrașcu – Profesorul care ne-a deschis cerul apare prima dată în Ecoul muntilor.

În Șona, părintele a sădit, crescut, modelat și hrănit sămânța credinței creștine, ortodoxe, în sufletul și inima enoriașilor care acum, după mulți ani, au răspuns „Prezent ! „, s-au adunat să-i aducă un omagiu, o veșnică pomenire și recunoștință. În biserica ortodoxă din sat, „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril „, preotul paroh Mihai Bărbat, onorat de participarea părintelui Protopop de Blaj, Ovidiu Pop, împreună cu alți prelați, au oficiat Sfânta Liturghie, au ținut slujba de pomenire în biserica care a devenit neîncăpătoare. Întregul eveniment a fost posibil cu ajutorul lui Dumnezeu, a întregii comunități, Consiliul Local al comunei și a vrednicului primar Teodor-Florin Mărginean. Slujba religioasă a fost urmată de un eveniment cultural, lansarea cărții „Preot Nicolae Grebenea „Prezent!” în dosarele Securității „- autor Florin Alistar din Piatra Neamț, precum și de un program artistic, folcloric, susținut și onorat de participarea duetului „Doinița și Ioan Sanbotin” din Sibiu.

Lansarea cărții și întreaga manifestare culturală a fost binecuvântată și onorată de prezența întregii comunități și a distinșilor oaspeți, părintele Protopop de Blaj, Ovidiu Pop, Liviu Apetroaie, scriitor, U.S.R. Iași, Nicolae Suciu, critic și istoric literar, U.S.R. Sibiu, profesor universitar, dr. Vasile Burja și profesor Vasile Bărbat. Pentru tot evenimentul organizat, pot să aduc doar cuvinte de laudă întregii comunități, Consiliului Local al comunei Șona și în mod deosebit domnului primar Teodor-Florin Mărginean, căruia pe bună dreptate putem să-i adresăm „Sincere felicitări ! ” și să îi spunem din toată inima că „Vrednic este ! „. Doamne-ajută!  Florin Alistar

Articolul Sâmbătă, 25 octombrie 2025, în comuna Șona, județul Alba… apare prima dată în Ecoul muntilor.

Într-un interviu acordat ziarului „Ceahlăul” din 8 noiembrie 1969, dl înv. Luca Ioan a spus că a venit învățător pe meleagurile noastre la îndemnul profesorului său de pedagogie de la Școala Normală care-i îndruma pe absolvenți să pătrundă „pe văi și coclauri de țară” unde vor încerca „dulcele gust al marilor satisfacții” și care le mai spunea: „Decât o picătură de apă într-un ocean, mai bine o picătură de ploaie pe-o  floare!”.

Și-a dedicat viața învățământului timp de 41 de ani, pensionar fiind încă din 1969, dar a mai rămas un an la Școala Farcașa, profesor suplinitor (1970). A contribuit la ridicarea și finalizarea școlii din Popești-Farcașa cu bani din propriul salariu, iar la 25 noiembrie 1935 a primit titlul definitiv începând cu 1 septembrie  1935, în urma examenului de definitivat susținut în luna aprilie a aceluiași an (M.O. nr. 287/13.12.1935).

Înv. Ioan Luca s-a transferat de la Școala Popești la Școala Borca în anul 1940 în locul înv. Mohoreanu Dumitru, care a plecat la Josani-Alejd (M.O. din 15.06.1940). A preluat de la acesta și funcția de director de cămin cultural, înființând primul cor mixt sătesc la Borca, cor preluat mai apoi de către înv. Alexandru Țăranu, după ce I. Luca s-a reîntors la Popești (nu se cunoaște anul exact, se presupune că ar fi 1946, după un interviu acordat în presa vremii).

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost în mai multe rânduri mobilizat în perioada 1940-1943 și a făcut parte din Regimentul 39 Infanterie, Florești-Soroca, soția sa, înv. Elisabeta Luca (Bunescu) suplinindu-i orele. Este lăsat la vatră la 15 decembrie 1944.

În afară de Școlile Popești și Borca, a predat și la Școala Farcașa, fie ca învățător, fie ca profesor suplinitor pe ore de  limba română, limba franceză, muzică, ansamblu coral.

  Marea sa pasiune a fost folclorul, dedicând mare parte din timpul său culegerii de folclor autentic din zonă și desfășurării de activități cultural-artistice (fiind și director de cămin cultural o perioadă), chiar și după pensionare.

A înființat un cor mixt (pe patru voci), formații de teatru sătesc și de dansuri populare, a cules folclor literar, muzical și coregrafic din zonă (a scris pe note cântecele culese), s-a preocupat de corul bisericesc, a înființat un punct muzeistic etnografic în școală, a scris „Monografia satului Farcașa” (1977) și a alcătuit două cărți cu poeme din popor, „Liță-frunzuliță” și „Legendele Fărcașei”. A dat câteva interviuri în presa vremii („Ceahlăul”, „Steagul roșu”), în care a vorbit despre pasiunea  dumnealui.

Spre exemplu, a povestit cum în anul 1947, în timpul unei serbări de sfârșit de an școlar de la Farcașa, a interpretat un cântec la chitară. La sfârșitul serbării, câțiva săteni i-au zis: „Frumos, n-am ce zice, dar cu arcușul, la o așa vioară de mare, ce strașnică cântare ar fi ieșit!”. A zâmbit dureros pentru că și-a dat seama că ei nu cunoșteau acest instrument muzical, chitara, și le-a răspuns tot printr-o întrebare: „Când va veni o vreme când și țăranii mei să cânte singuri la chitară?”. Știa să cânte la cobză, chitară, vioară și fluier.

În anul 1948 a participat la primul concurs județean de coruri, iar din 1950 începe să adune diferite obiecte vechi de la locuitorii din comună, realizând o colecție cu lucruri de mare valoare, de la unelte pentru agricultură, pentru creșterea animalelor, prelucrarea lemnului la costume populare și alte obiecte de uz casnic din ceramică sau lemn: „ploscă-țigancă”, spunea învățătorul într-un interviu, „din lemn de tei sau tisă cu încrustații, ce a stat uitată de vreun vornicel într-un pod mai multe zeci de ani”; plugul de lemn, fără rotile; grapa din lemn; butoiaș cu doage și cercuri din lemn; lada de zestre cu înflorituri dibaci cioplite; fuse, furci, război de țesut, vârtelnițe, chepțeni, raghile, letcă și sucale, barcă dintr-un trunchi de copac (monoxilă), pianina cu coarde verticale, planșă desenată cu modele de semne ce se făceau pe urechile oilor și multe, multe altele.

În vara anului 1955 au avut loc cursuri de inițiere a instructorilor echipelor de teatru sătesc și pentru artiștii amatori din raionul Ceahlău. Cursurile au fost ținute de către artiști de la Teatrul de Stat din Bacău (Laurian Iacob, Ana Cristea)  la căminul cultural Farcașa și au participat 18 persoane din Corbu, Tulgheș, Hangu, Ceahlău, Farcașa, Călugăreni, printre care și prof. suplinitor de la Șc. de 7 ani Farcașa, Luca Ioan. Pe parcursul a trei zile au fost predate lecțiile: „Despre repertoriul unei echipe de teatru și analiza regizorală a unei piese”, „Munca actorului pentru crearea personajului”, „Probleme de scenografie în legătură cu montarea unui spectacol pe o scenă mică”, aplicații practice pe baza piesei „O noapte grea” de Lucia Demetrius, dl Luca fiind apreciat pentru caietul regizoral întocmit al acestei piese („Steagul roșu” din 3.08.1955).

Pentru a culege obiceiuri și tradiții ale zonei, spunea dumnealui, trebuie să „umbli cu traista în băț de ici colo, dacă nu cauți pretutindeni, dacă nu iscodești gândurile și firea oamenilor, nu culegi folclor”. Prima colecție de folclor ar fi fost realizată în anul 1927, când încă era elev al Școlii Normale și de atunci a căutat întruna: cântece, dansuri, povești, snoave, balade, doine, strigături, ghicitori, datini. Formațiile de dansatori,  instruiți de dl Ioan Luca, au păstrat unele forme de dans foarte vechi sau aproape dispărute. Ele interpretau dansurile: „Ciobăneasca”, „Botoșanca”, „Ruseasca”, „Leșeasca”, „Șargul”, „Miorița”, ultimele două fiind pe cale de dispariție la acea vreme.

Pașii de dans i-a învățat cântând și jucând în casă, în curte sau în drum cu persoana care îi știa, spre hazul celor care îl vedeau, dar și în aplauzele lor, atunci când prezenta pe scenă dansurile cu formațiile sale.

Într-un interviu în ziarul „Steagul roșu” din 1974, Ioan Luca spunea: „Ce credeți oare, că atunci când mă duceam să adun folclor, îmi puneam o floare la pălărie și magnetofonul pe umăr? Da’ de unde! Creionul, caietul și dragostea pentru ceea ce fac m-au ajutat cu prisosință”. Și totuși, din unele surse orale, și-a cumpărat mai târziu și-un magnetofon pentru a înregistra, ca să redea mai apoi, cât mai fidel, cântecele populare culese.

În acea perioadă lucra la Monografia comunei Fărcașa și trimitea la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași studiul pe care l-a făcut asupra limbii populare din zonă. Pentru dumnealui, vocea tremurată, bătrânească a persoanelor în vârstă, care îi cântau și de unde culegea cântecele populare, scriindu-le apoi pe note muzicale, era o comoară de neprețuit.

Cântece culese de la ciobani sau alți săteni: „Izvorașul”, „Trece o nevastă la mure”, „Melodie veche de pe vremea turcilor”, „Foaie verde armurar” (de la o bătrână din Bușmei) ș.a.

Cântec „Foaie verde armurar”

„Foaie verde armurar

Am iubit un pădurar.

Bate-mă, doamne, să mor,

Pe brațele cui mi-i dor.

Pe suman pădurăresc,

Pe mânuța cui gândesc.

Foaie verde armurar,

Am iubit un pădurar;

Armurarul s-a uscat

Pădurarul m-a lăsat.”

(Sursa: Ziarul „Steagul roșu” din 27.07.1957)

A susținut mai multe spectacole folclorice pe scena căminului cultural Farcașa sau în cadrul unor concursuri sau festivaluri. În decembrie 1965 a prezentat spectacolul „De Anul Nou la Farcașa”, aducând pe scenă obiceiuri de iarnă: „Ursita în inel”, „Vergelul”, „Plugușorul”, „Capra” și „Jianul”. Au participat atunci peste cincizeci de tineri și bătrâni.

În noiembrie 1966 a fost organizat la Farcașa primul festival de teatru folcloric al artiștilor amatori. Teatrul de haiduci a fost în atenția formațiilor prezente la festival: „Banda lui Bujor” (Borca și Poiana Teiului), „Jianul” (Galu și Farcașa), „Pacea generală” (Mădei). Formația din Farcașa, condusă de dl. Luca, s-a detașat prin nivelul înalt de interpretare, formație care a prezentat tot atunci în festival și teatrul „Legendele Fărcașei”. Cele două piese, „Jianul” și „Legendele Fărcașei”, au fost premiate în cadrul festivalului, festival organizat de către Casa regională a creației populare.

În luna martie 1968 a realizat un impresionant spectacol folcloric cu 40 de artiști amatori, înviind întâmplări de haiducie pornind de la numeroasele legende despre haiducul Mihai Florea care circulau pe valea Bistriței. („Ceahlăul” nr. 26/20.03.1968).

De altfel, în anii ’60 au fost susținute pe scena căminului cultural mai multe spectacole folclorice intitulate „Legendele Fărcașei” – un mănunchi de credințe, doine și basme locale, cântece din fluier, sunete de bucium, zicători, jocuri și strigături populare.

O variantă a „Legendei Fărcașei”, despre care s-a scris în 1966 în presă, spune că au fost nouă zâne, dintre care una, Ileana, era foarte frumoasă. Zânele au venit din diferiți munți în locuri curate și au încins jocuri și hore bătătorind pământul în rotocoale. Acolo, ciobanii își îngropau fluierele care deveneau fermecate și la care se cânta  bucuria sau aleanul oamenilor. Din cântecul fluierelor s-au însuflețit împrejurimile Ceahlăului, peste care a devenit stăpân un tânăr muntean, voinicul Farcaș, născut odată cu codrii. Farcaș s-a căsătorit cu Ileana și, împreună cu copiii lor, au întemeiat satul Farcașa mai sus de Poiana Teiului, pe malul Bistriței.

Ioan Luca a mai consemnat o variantă, „Legenda satului Farcașa”: 12 haiduci și cu frumoasa Ileana, veniți din Ardeal, au poposit în Dâmbul Fântânii. Și pentru că toți o doreau de soție, Ileana i-a pus la mai multe încercări. A învins cel mai viteaz, Farcaș, care a luat-o de soție, cununându-se la biserica din Sabasa. Celorlalți haiduci li s-au pierdut urmele. Urmașii lui Farcaș și ai Ilenii au purtat numele de „A Ilenei”, iar alți urmași – „a lui Simion”, „a lui Ion” ș.a. Această variantă a fost așezată sub formă de versuri de către neobositul învățător, câteva fragmente fiind publicate în ziarul „Steagul roșu” din octombrie 1966.

Legenda satului Farcașa

„Floare sânzâiană                  Dară cea Ileană,                    Dulce la privit

A fost o Ileană                        Mândră, Cosânzeană            Și bun la iubit.

Mândră Cosânzeană,            Le-a spus răspicat                 Iară cea Ileană

Din Ardeal venind                  Și le-a spus curat                   Bun de soțior

Ș-aici poposind,                     Că-l va îndrăgi                        Nu de frățior

Cu voinici vreo zece              Și îl va iubi                               Pe el l-a luat.

Zece, doisprezece.                Pe cel mai voios,          Ei s-au cununat

Bistrița îmi trece                     Pe cel mai frumos,       Și-au întemeiat

Noaptea a-și petrece             Rumen la obraz,           Acest frumos sat.

La Dâmpul Fântânii                Cu suflet viteaz.            Însă cei vreo zece,

Ei îmi sunt stăpânii.                Însă din cei zece          Zece, doisprezece

Pe acea Ileană,                      Zece, doisprezece       Nu se știe bine

Mândră Cosânzeană             Farcaș îi întrece.           În ce colț de lume

Toți mi-o îndrăgeau                Este mai voios,             Cu toți au plecat

Și toți mi-o doreau                  Este mai frumos,          Și s-au așezat

Nu ca surioară,                       Rumen în obraz,           Și mi s-au oprit

Ci ca soțioară.                        Cu suflet viteaz             Cu suflet zdrobit.”

„Povești din Farcașa” adunate de către dl învățător: „Povestea pământului” (culeasă la data de 17.07.1960 de la Petru Gv.  Lupuleasa, născut în 1868); „Săracul la iad” (culeasă la 15.07.1958 de la Ioana Ts. Erhan, născută în 1881); „Povestea tutunului” (de la Ruxanda Gh. Berheci, 30.04.1962); „Povestea ciocârliei” (culeasă la 15.03.1971 de la Ion Delvai, născut în 1909); „Povestea cucului” (culeasă la 19.01.1971 de la Ileana I. Găină); „Cum s-a împrietenit omul și câinele” (culeasă la 12.03.1971 de la Petre Irina, născut în 1910); „Povestea urzicilor” (culeasă la 2.05.1966 de la Vasile Tofan) ș.a.

Din păcate, prea puține texte culese s-au păstrat, ceea ce s-a recuperat de către dl prof. George Brăescu fac parte dintr-un volum publicat la Editura Nona în 1996, „Folclor literar din județul Neamț. Cântece din Fărcașa”.

Personal, spre sfârșitul anilor ’80, când mă pregăteam pentru probele de aptitudini din cadrul examenului de admitere de la Liceul Pedagogic „Gheorghe Asachi”, am exersat sub îndrumarea dumnealui interpretarea a numeroase cântece, solfegii, game majore și minore, tactarea unor măsuri, ritm etc. toate fiindu-mi de mare folos pe tot parcursul meu educațional și profesional. S-a  stins din viață la 12 septembrie 1983 și este înmormântat la biserica „Sf. Nicolae” din Farcașa.

Surse: Ziarele „Ceahlăul” și „Steagul roșu” din 1955, 1957, 1966, 1968, 1974; M.O. din 1935, 1940; „Obârșia Farcașei. Monografie”, S. Florian și B. Scripcaru, 2017; „Borca. File de monografie”, I.A. Lupescu, 2021.

                                                                                        Gladiola Bondar

c

Articolul Învăţătorul Ioan Luca, neobositul culegător de folclor apare prima dată în Ecoul muntilor.